Elogiul filosofiei (Seneca)

„XVI. 1. Dintre toţi muritorii sunt liniştiţi doar cei care se consacră filosofiei; doar ei trăiesc cu adevărat. Ei nu se mulţumesc să se îngrijească prea tare de existenţa proprie; la vârsta lor îşi adaugă toate secolele, însuşindu-şi toţi anii scurşi înainte ca ei să se fi născut. Şi ca să fim drepţi, va trebui să recunoaştem că vestiţii întemeietori ai doctrinelor sacre s-au născut pentru noi, nouă ne-au pregătit viaţa. Ne îndreptăm spre adevărurile măreţe scoase din întuneric la lumină prin truda altuia;nici un secol nu ne-a fost interzis; la toate avem acces şi dacă prin măreţia sufletului ne este îngăduit să învingem limitele slăbiciunii omeneşti, avem o lungă întindere de timp de străbătut. 2. Noi putem să discutăm cu Socrate, să ne îndoim cu Carneade, să ne liniştim cu Epicur, să învingem natura umană cu stoicii, să o întrecem cu cinicii. Întrucât ne este permis să participăm la orice secol, de ce n-am ieşi atunci din strâmtul şi nesigurul curs al vieţii, pentru a ne dedica din tot sufletul acestor meditaţii care sunt veşnice, nesfârşite şi comune celor mai nobile spirite? 3. Ăştia care aleargă după tot felul de îndatoriri, care se chinuie pe ei înşişi şi pe cei din jurul lor, după ce, pierzându-şi minţile de-a binelea, se vor fi plimbat din poartă-n poartă fără a fi ocolit pragul vreunei uşi, după ce vor fi răspândit prin cele mai felurite case saluturile lor interesate, cât de puţini oameni vor fi reuşit să vadă, la urma urmei, în acest oraş imens şi hărţuit între mii de pasiuni? 4. Cât de mulţi vor fi dintre aceştia pe care somnul, dezmăţul sau neomenia îi vor îndepărta? Câţi, după ce se vor fi chinuit multă vreme, vor alerga prefăcându-se grăbiţi! (…) 5. Noi socotim, orice s-ar spune, că îşi îndeplinesc adevăratele lor îndatoriri aceştia care vor să-i aibă alături în fiecare zi pe Zenon sau Pythagora, pe Democrit sau pe ceilalţi înaintaşi ai bunelor învăţături; pe cei care vor să-i aibă pe Aristotel şi pe Teofrast în intimitatea lor. Putem oricând să apelăm la ei; vizitatorul nu va pleca de la ei fără a fi mai fericit, mai dispus să-i iubească; nici unul nu-l va lăsa să plece cu mâinile goale. Oricine poate merge să-i întâlnească, fie zi, fie noapte. 

XV. 1. Nici unul dintre ei nu te va sili să mori, ci te va învăţa cum s-o faci: nici unul dintre ei nu îţi va risipi anii, fiecare ţi-i va aduce pe ai săi; cu nici unul discuţia nu va fi primejdioasă, prietenia lor nu va fi funestă, grija nici unuia nu va fi costisitoare. Poţi lua de la ei tot ce vrei; nu va depinde decât de tine să te înfrupţi de din bunurile lor cât ţi-e voia. 2. Ce bătrâneţe frumoasă şi fericită îl aşteaptă pe cel care s-a pus sub ocrotirea lor! Va avea prieteni de încredere cu care va putea să discute despre lucrurile cele mai mărunte ca şi despre cele mai importante, pe care va putea să-i consulte zilnic în probleme personale. De la aceştia vor auzi adevărul spus fără ocol şi vor fi lăudaţi de ei, fără linguşire, într-un cuvânt, vor avea prieteni a căror purtare e demnă de urmat. 3. Obişnuim să spunem că n-a stat în puterea noastră să ne alegem părinţii, că ne-au fost daţi de întâmplare; dar nouă, filosofilor, ne este permis să ne naştem după cum vrem. Spiritele cele mai vestite formează familii: alege-o pe aceea din care vrei să faci parte; vei primi nu numai numele lor, ci şi bunurile lor pe care nu va trebui să le păstrezi nici cu meschinărie, nici cu lăcomie. Vor spori cu atât mai mult, cu cât le vei împărţi mai adesea. 4. Aceştia îţi vor deschide drum către veşnicie şi te vor înălţa într-un loc de unde nu s-a prăbuşit nimeni. Este singurul mijloc de a depăşi condiţia de muritor şi chiar de a o transforma în nemurire. Onorurile, monumentele, toate sentinţele date de ambiţie sau toate operele făcute de ea, se năruie curând; nu există lucru pe care bătrâneţea lungă să nu-l ruineze sau să nu-l prăbuşească; dar de cei pe care înţelepciunea i-a consacrat nu se poate atinge: nici o vârstă nu-i va slăbi; epoca şi generaţiile următoare vor contribui la venerarea pe care o inspiră opera lor şi pentru că invidia se îndreaptă de obicei împotriva vecinului, vom admira cu mai multă sinceritate de la distanţă. 5. Aşadar, viaţa înţeleptului va dura mult. El nu e deloc închis în aceleaşi hotare ca şi ceilalţi. El singur e slobozit de legile neamului omenesc. Toate secolele i se supun ca unui zeu. E vorba de un timp trecut? El îl va cuprinde prin amintire: prezent? îl foloseşte. Cât despre viitor, se bucură de el dinainte. Reunirea tuturor acestor momente într-unul singur îi face viaţa lungă.”  (Seneca, Elogiul filosofiei, în „Scrieri filosofice alese”, Editura Minerva, Bucureşti, 1981, p.62-65).

MITUL ANDROGINULUI (Platon, Banchetul, 189d – 193b)

O poveste frumoasă, expresivă, despre căutarea Celuilalt şi despre posibila lui Regăsire …

ARISTOFAN: „Trebuie însă mai întâi să lămuresc care este natura omenească şi la ce prefaceri a fost ea supusă. Iată, cândva, demult, noi nu eram alcătuiţi cum suntem acum, eram cu totul altfel. În primul rând, oamenii erau de trei feluri, nu de două ca acum, de fel bărbătesc şi de fel femeiesc, ci şi de un al treilea fel, care era părtaş la firea fiecăruia dintre cele două. Însă din acesta a rămas doar numele, fiinţa lui a pierit din lume. Făptura aceasta omenească din vremurile acelea era un bărbat-femeie, un androgin, iar alcătuirea lui, ca şi numele, ţinea şi de bărbat şi de femeie. Din el, cum spuneam, a rămas doar numele, iar şi acesta numai ca poreclă de ocară. În al doilea rând, cele trei feluri de oameni de pe atunci se înfăţişau, toate trei, ca un întreg deplin şi rotund, cu spatele şi cu laturile formând un cerc; aveau patru mâini şi tot atâtea picioare; singurul lor cap, aşezat pe un gât rotund, avea două feţe întru totul la fel, care priveau fiecare înspre partea ei; patru urechi, două părţi ruşinoase şi toate celelalte pe măsură. Făpturile acestea mergeau, ţinându-se drept şi putând să se mişte înainte şi înapoi, ca şi noi cei de acum, iar când doreau să alerge se foloseau de toate cele opt mădulare ale lor şi se învârteau în cerc, dându-se de-a rostogolul, ca nişte saltimbanci care fac roata aruncându-şi picioarele în sus şi apoi revenind cu ele pe pământ. Iar felurile acestea de oameni erau în număr de trei şi alcătuiţi cum am spus pentru că cel bărbătesc îşi avea obârşia în soare, cel femeiesc în pământ, cel bărbătesc-femeiesc în lună, luna ţinând şi de soare şi de pământ. Şi tocmai de aceea erau rotunde şi rotitoare aceste făpturi, atât ele însele cât şi felul lor de a merge, pentru că semănau cu astrele care le zămisliseră. Şi erau înzestrate cu o putere uriaşă, iar mândria lor era nemăsurată, astfel că s-au încumetat să-i înfrunte până şi pe zei. […] Văzând aceasta, Zeus şi ceilalţi zei au stat la sfat, să hotărască ce este de făcut cu făpturile acelea. Şi erau foarte descumpăniţi: pe de o parte nu puteau nici să le omoare, nici să le trăsnească, cum au făcut cu Giganţii, stârpindu-le neamul (pentru că astfel ar fi trebuit să se lipsească de cinstirea şi de jertfele pe care ei le aduceau), iar pe de altă parte nici nu puteau să le mai rabde trufaşa încumetare. Zeus, după o lungă şi grea gândire, a spus: Cred că am găsit un mijloc care, păstrând seminţia oamenilor, dar slăbind-o, să pună capăt deşănţării lor. Chiar acum o să-i tai în două pe fiecare dintre ei, şi în felul acesta vor deveni mai slabi şi totodată, sporindu-le numărul, ne vor fi nouă mai de folos. Vor merge drepţi, pe câte două picioare. Iar dacă, totuşi, nu se vor potoli şi vor stărui în trufia lor, o să-i mai tai încă o dată în două, ca să nu mai poată merge decât sărind într-un picior. Şi, după ce a vorbit aşa, i-a tăiat pe oameni în două, aşa cum se taie nişte fructe de sorb, ca să le pui la uscat, sau nişte ouă fierte, cu un fir de păr. Apoi, i-a poruncit lui Apolon ca tuturor celor astfel despicaţi să le întoarcă faţa şi jumătatea de gât în partea tăieturii, pentru ca oamenii, având mereu sub ochi dovada despicării, să se poarte mai cu măsură. De asemenea, Zeus i-a poruncit lui Apolon să vindece toate rănile rămase.Iar Apolon aşa a şi făcut, le-a întors feţele şi, adunând din toate părţile pielea către ceea ce astăzi numim pântece, i-a tras marginile cum a-i trage de băierile unei pungi, strângându-le în jurul unei singure deschizături, făcută în mijloc, care a căpătat numele de buric. Şi, dintre cutele rămase, pe cele mai multe le-a netezit, dând formă pieptului prin întinderea pielii cu o sculă asemenea calapodului de care se folosesc pielarii ca să netezească cutele pieilor. A lăsat doar câteva chiar pe pântec, în jurul buricului, ca să le rămână un semn de amintire a străvechii pedepse. Şi astfel, trupul dintru început al omului fiind despicat în două părţi, fiecare jumătate a început să tânjească după cealaltă şi să se împreuneze cu ea: cuprinzându-se cu braţele şi ţinându-se strâns împletite din dorul de a se retopi într-o singură fiinţă, începuseră să piară de foame şi, îndeobşte, de neputinţă de a mai face orice altceva, pentru că niciuna nu vroia să facă nimic fără cealaltă.

[…] Aşadar, din acest îndepărtat trecut există dragostea înnăscută a oamenilor unul pentru altul, dragostea care ne aduce înapoi la starea noastră dintâi, îngăduindu-ne ca, din doi, să redevenim iarăşi unul, şi aducându-i astfel firii omeneşti tămăduire. […] Iar dragostea nu este altceva decât un nume pentru dorinţa noastră pătimaşă de a fi din nou întregi. Întregi cum am spus că eram dintru început şi nu despărţiţi în propira noastră fiinţă, despicaţi, pentru încumetarea noastră, de către Zeus, aşa cum spartanii au despărţit în două neamul arcadienilor. Este aşadar de temut ca nu cumva, dacă vom greşi faţă de zei, să fim despicaţi încă o dată, ca nişte arşice, astfel încât să umblăm, asemeni oamenilor care se văd din profil, în basorelief, pe pietrele de mormânt, tăiaţi de sus în jos pe linia nasului. Iată de ce trebuie să-i dăm fiecărui om îndemnul de a arăta zeilor deplină cucernicie, pentru ca astfel şi ei, văzându-l pe Eros drept cârmuitor şi căpetenie, să scăpăm de asemenea soartă şi să dobândim numai ceea ce Eros poate să ne dea. Nimeni dintre noi să nu-i stea împotrivă lui Eros: ar însemna să ne atragem ura zeilor. Bine este astfel, să ne aflăm cu el în bună prietenie şi împăcare: atunci vom izbuti să găsim, pentru a-l iubi, pe acela care este cu adevărat al nostru.”

OMUL în concepţia lui Blaise Pascal

I. INTRODUCERE

Omul este pentru Blaise Pascal o fiinţă a intervalului, suspendată între tot şi nimic: nimic în raport cu infinitul dar totul în raport cu neantul – avem de-a face cu o ambiguitate ontologică („infinit de îndepărtat de ambele extreme”). Dramatismul condiţiei umane rezultă din aceea că se găseşte la egală distanţă de cele două extreme ale existenţei, din faptul că în om se găseşte un câmp de luptă pe care se înfruntă agonic măreţia şi josnicia, gloria şi mizeria, fără ca bătălia să se termine într-o victorie totală a uneia dintre părţi. Tragismul mai rezultă din incapacitatea omului de a-şi putea determina cu exactitate locul pe care-l ocupă în univers, de a tranşa între cele două tendinţe contradictorii.  Putem spune că, în acord cu gândirea lui Pascal, omul poate fi gândit ca o fiinţă „atopică”, dacă putem spune astfel (de la a – fără şi topos –loc): nu ştie pe ce treaptă să se aşeze. Spectacolul grandios al universului îi provoacă o permanentă stare de nelinişte, izvorâtă din dorinţa şi totodată din incapacitatea funciară de a-l înţelege. Făptură firavă, vulnerabilă, dar de o complexitate extraordinară, amestec de lumini (raţiune) şi umbre (instinct), omul deţine un statut prin excelenţă contradictoriu: nici înger, nici bestie sau demon: „Nimic nu este mai straniu în firea umană decât contradicţiile pe care le descoperim în ea cu privire la mai toate lucrurile”. El este depozitarul unor calităţi şi afecte contrare, al unor seducţii contrare deopotrivă de puternice: simţire-raţiune, spirit-corporalitate. Omul nu înseamnă doar raţiune, ci şi afectivitate, voinţă, deprinderi, cutume, obiceiuri. Dacă spiritul are ordinea lui, guvernată de principii şi legi, în schimb, inima are logica ei pe care raţiunea adesea nu este capabilă să o înţeleagă.

Ce-i rămâne omului? Să caute să-şi înţeleagă condiţia, să descifreze ceea ce ţine de intervalul în care este situat, să renunţe la voluptăţile care-l condamnă la uitarea de sine, să tindă spre înălţarea spirituală, să dea creditul cuvenit verbului a fi mai curând decât celui de a avea…

II. FRAGMENTE DE TEXT 

„Este periculos să insişti asupra egalităţilor omului cu vitele fără a-i arăta şi măreţia sa, după cum este periculos să-i arăţi cu prea mare insistenţă măreţia pe care o are fără a-l face să-şi vadă josnicia. Este însă şi mai periculos să-l laşi neştiutor şi de una, şi de alta. Însă este foarte avantajos să i le înfăţişăm pe amândouă. – El nu trebuie să creadă nici că este doar asemenea animalelor, nici că este asemenea îngerilor, şi nici nu trebuie să fie în necunoştinţă de cauză privind ambele, ci trebuie să le cunoască. Omul nu este nici înger, nici animal; nenorocirea este că cine vrea să devină înger, devine animal”.(Blaise Pascal, „Cugetări” în Scrieri alese, trad. în lb. rom. la Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967)

„La urma urmei, ce este omul în natură? Nimic în raport cu infinitul, tot în comparaţie cu neantul, un lucru de mijloc între nimic şi tot. El este infinit de îndepărtat de ambele extreme; iar fiinţa lui nu stă mai aproape de nimicnicia din care este scoasă decât din infinitul în care-i înghiţită. Puterea sa de înţelegere păstrează, în ordinea lucrurilor inteligibile, acelaşi rang ca şi corpul în imensitatea naturii. Tot ceea ce poate face ea este de a descifra ceva din ceea ce aparţine lucrurilor de mijloc, veşnic disperată că nu le poate cunoaşte nici principiul de bază, nici finalitatea. (…) Iată adevărata noastră stare. Este ceva ce limitează cunoştinţele noastre într-un fel de margini peste care nu trecem, incapabili de a şti totul şi de a ignora totul în mod absolut.” (Blaise Pascal, „Cugetări” în Scrieri alese, trad. în lb. rom. la Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967)

„Ce himeră mai este şi acest om? Ce noutate, ce monstru, ce haos, ce îngrămădire de contradicţii?! Judecător al tuturor lucrurilor; imbecil vierme de pământ; depozitar al adevărului; îngrămădire de incertitudine şi de eroare; mărire şi lepădătură a universului. Dacă se laudă, eu îl cobor; de se coboară, îl laud şi-l contrazic mereu până ce reuşeşte să înţeleagă că este un monstru de neînţeles… Omul este aşa de mare, încât măreţia lui reiese şi din aceea că el se ştie nenorocit. Un copac nu se ştie nenorocit. Este adevărat că să te vezi nenorocit înseamnă să fii cu adevărat; dar înseamnă şi că eşti mare dacă ştii că eşti nenorocit. Astfel, toate nenorocirile omului dovedesc măreţia sa. Sunt nişte nenorociri de mare senior, de rege deposedat… Omul nu este decât o trestie, cea mai slabă din natură; dar este o trestie cugetătoare. Nu trebuie ca întregul univers să se înarmeze spre a-l strivi. Un abur, o picătură de apă e destul ca să-l ucidă. Însă în cazul în care universul l-ar strivi, omul ar fi încă mai nobil decât ceea ce-l ucide; pentru că el ştie că moare; iar avantajul pe care universul îl are asupra lui, acest univers nu-l cunoaşte”.(Blaise Pascal  „Cugetări” în Scrieri alese, trad. în lb. rom. la Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967)

III. SUGESTII INTERPRETATIVE

Lectura textului pascalian se poate desfăşura la trei niveluri:

(1). NIVEL DESCRIPTIV – Pascal încearcă să formuleze un răspuns la întrebarea: dintre toate tipurile de fiinţare, prin ce anume se diferenţiază omul?

Omul = trestie

• apartenenţa omului la naturalitate (biologic) = nivelul de jos al lumii create
• finitudine, precaritate, fragilitate, vulnerabilitate
• omul este o fiinţă precară
• limbaj vegetal – “trestie cugetătoare” + accent =  “cea mai slabă”
• limbaj animal – “vierme de pământ” + accent = “imbecil”.

Omul = trestie cugetătoare – apartenenţa omului la spiritualitate nu mai indică locul pe care Pascal crede că îl ocupă omul între fiinţe spirituale:

• apartenenţa la spiritualitate poate fi dedusă din predicatele logice atribuite de Pascal omului ca fiinţă spirituală:
• a.  “judecător al tuturor lucrurilor” = capacitate judicativă/de raţionare
• b.  “depozitar de adevăruri” = rezultate pozitive ale exercitării facultăţii de judecare
• c. “îngrămădire de incertitudini” = rezultate negative ale exerciţiului de judecată
• OM = a+b+c = fiinţă contradictorie

OMUL – aparţine atât naturalităţii, cât şi spiritualităţii

• fiinţa – naturaliter-precară
• spiritualiter-contradictorie
• interpretare a caracteristicilor nivelurilor extremale
• piatră unghiulară (puncte unificatoare) a lumii create
• singura fiinţă creată ce intră în mişcare cauzal şi aspiraţional
• confruntare dintre necesitate şi libertate

(2). NIVEL EXPLICATIV – Pascal răspunde la întrebarea Ce sunt oamenii?

1. Teză: omul este cea mai măreaţă dintre fiinţe
2. Argumentare: (a). pentru că deţine, în genere, conştiinţa nenorocirii lui (i. e. măreţie = conştiinţa propriei nenorociri); (b). în mod special, are conştiinţa nenorocirii considerate a fi cea mai mare = moartea.

3. Concluzie = superioritatea fiinţei umane în raport cu elementele naturale (vegetal, animal)

(3). NIVEL PRESCRIPTIV – recomandarea/sugestia lui Pascal:

• Întrucât nu toţi oamenii au conştiinţa măreţiei lor (nu-şi conştientizează propria condiţie) Pascal invită la adoptarea unei atitudini contemplative, la reflecţie.

2. Îndemn la filosofie – prin discursul său, Pascal ne plasează într-o poziţie contemplativă, ne determină să reflectăm la specificul nostru, ca fiinţe umane.

IV. REFERINŢE CRITICE

„Pascal destituie filosofia din pretenţia ei de a cunoaşte omul şi de a întemeia pe această cunoaştere o artă de a trăi cum se cuvine. El pune în evidenţă mişcarea dialectică a conştiinţei, menită în chip firesc contradicţiei, sfâşierii. Opunând conştiinţa stoică, pătrunsă de grandoarea sa, conştiinţei sceptice, închinată îndoielii universale până la punctul de a se nega oarecum pe sine în sentimentul neputinţei sale, Pascal arată cum aceste două forme opuse şi inseparabile ale conştiinţei umane nu pot decât să se ciocnească, fără o reconciliere posibilă pe planul raţiunii care îşi interzice contradicţia.” (Jacqueline Russ, Istoria filosofiei, vol.2 – Inventarea lumii moderne, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, p.293)

„Numai creştinismul face astfel posibil să gândim natura umană potrivit cu logica paradoxală care îi este proprie, care uzează de contrarietate pentru a face să ţâşnească această deosebire esenţială dintre natură şi graţie, care dă seamă, totodată, de înjosirea omului, atunci când naturii i se sustrage graţia, şi de înălţarea sa, atunci când aceasta vine să i se alăture. Istoria mântuirii este istoria acestei traiectorii verticale ce oscilează pentru fiecare de la cădere la ascensiune, de la greutate la graţie, de la mizerie la grandoare. Mântuire, graţie şi grandoare, neprimindu-se totuşi decât în umilinţă înaintea lui Dumnezeu (cunoaşterea mizeriei şi micimii — Pascal spune „josnicia”), în deposesia unui eu care se eliberează de pretenţia la centralitate şi nu în stăpânirea orgolioasă a voinţei. Umilinţa este aceea care ne face mari şi grandoarea aceea care ne face umili.” (Jacqueline Russ, Istoria filosofiei, vol.2 – Inventarea lumii moderne, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, p.295)

Omul – subiect al reflecţiei filosofice (introducere)

Omul este cea mai mare dintre toate minunile. (Sofocle, Antigona)

Omul este măsura tuturor lucrurilor, a celor ce sunt că sunt şi a celor ce nu sunt că nu sunt. (Protagoras din Abdera, 481-411)

Există raţiuni pe care raţiunea nu le cunoaşte; doar inima ne apropie de ele. (Blaise Pascal, 1623-1662)

Nimic nu este mai straniu în fiinţa umană decât contradicţiile pe care le descoperim în ea cu privire la mai toate lucrurile. (Blaise Pascal, 1623-1662)

„La urma urmei ce este omul în natură? Nimic în raport cu infinitul, tot în comparaţie cu neantul, un lucru de mijloc între nimic şi tot. El este infinit de îndepărtat de ambele extreme; iar fiinţa lui nu stă mai aproape de nimicnicia din care este scoasă decât de infinitul în care-i înghiţită. Puterea sa de înţelegere păstrează, în ordinea lucruilor inteligibile, acelaşi rang ca şi corpul în imensitatea naturii. Tot ce poate face ea estede a descifra ceva din ceea ce aparţine lucrurilor de mijloc, veşnic disperată că că nu le poate cunoaşte nici principiul de bază, nici finalitatea. Iată adevărata noastră stare. Este ceva ce limitează cunoaştinţele noastre într-un fel de margini peste care nu trecem, incapabili de a şti totul şi de a ignora totul în mod absolut” (Blaise Pascal)

Orice discurs filosofic vorbeşte despre om, chiar şi atunci când acesta pare să vorbească mai curând despre natură, lucruri, univers, structură. Dincolo de sistemele filosofice care-şi propun sarcina îndrăzneaţă de a surprinde temeiurile existenţei sau de a interpreta ordinea universală, se conturează acest „miracol uman”. Unii filosofi încearcă să surprindă articulaţiile umanului prin construcţii teoretice de natură metafizică, alţii se îndreaptă către interpretarea comportamentului uman. Nu lipsesc cei care încearcă să înţeleagă natura umană raportând-o la lumea exterioară, circumscriind-o unei realităţi  în care omul ocupă un loc privilegiat.

TIPURI DE ABORDARE A NATURII UMANE ÎN FILOSOFIE:

(1). TEORII DESCRIPTIVE – omul este prezentat aşa cum este el. Exemple: psihologia (descrie: comportamentul obiectiv, măsurabil, relaţiile cu ceilalţi, formarea şi evoluţia Eu-lui etc.), psihologia socială (abordează comportamentul mulţimilor sau al grupurilor umane), istoria (studiază evenimentele şi corelaţiile dintre ele, legile generale care determină evoluţia formelor de societate, mentalităţile, imaginarul colectiv), sociologia (studiază relaţiile umane în interiorul grupurilor sociale şi în grupurile sociale), politologia (interesată de structura şi exercitarea puterii), antropologia (studiul originii şi evoluţiei omului) etc.

(2). TEORII NORMATIVE – omul este prezentat nu aşa cum este el, ci cum ar trebui să fie. Exemple: estetica (studiul frumosului), epistemologia şi gnoseologia (limitele cunoaşterii sau posibilitatea schimbării socialului prin intermediul cunoaşterii), etica şi morala, dreptul natural (cum să mediem între natura umană şi organizarea relaţiilor umane), filosofia religiei etc.

Abordarea filosofică a omului este centrată mai mult pe punerea problemei (a întrebării) şi mai puţin pe soluţia sau răspunsul care poate fi oferit.

Fiecare disciplină (psihologia, sociologia, istoria, antropologia etc.) dintre cele studiate oferă o anumită perspectivă şi accentuează o anumită trăsătură a omului – însă toate răspunsurile unor astfel de ştiinţe par să fie nesatisfăcătoare, întrucât par să scape din vedere tocmai esenţialul: profunzimea şi dramatismul condiţiei umane. Filosofia pare să fie disciplina care îşi asumă tocmai surprinderea acestei dimensiuni a naturii umane. Totodată acestea sunt puncte de vedere reducţioniste, limitând complexitatea la unele aspecte considerate relevante.

Când un filosof abordează natura umană el poate să plece de la premisa sau presupoziţia că omul are întradevăr o natură dată, că este ceva, că are una sau mai multe trăsături esenţiale care-i sunt definitorii. CE ESTE OMUL? devine în filosofie:

1. O întrebare de tipul: PRIN CE SE DEFINEŞTE OMUL?, CARE SUNT TRĂSĂTURILE CARE FAC DINTR-O ENTITATE O FIINŢĂ UMANĂ? De exemplu: SOCIABILITATEA, LIMBAJUL, ANTICIPAREA, GÂNDIREA, CREAŢIA, LIBERTATEA etc. – toate sunt atribute specifice, definitorii omului.
2. O întrebare de tipul: CUM SE POATE CONSTITUI OMUL? sau CUM POATE DEVENI CINEVA SAU CEVA UMAN? (ÎN SENSUL CĂ OMUL NU ARE ÎNCĂ O NATURĂ DATĂ, CI SE CONSTRUIEŞTE – EXISTENŢA/trăirea concretă PRECEDĂ ESENŢA/ceea ce defineşte natura umană)

Alţi filosofi au considerat că însăşi întrebarea CE ESTE OMUL? este lipsită de legitimitate, că este greşit formulată. Vezi istorisirea legată de Platon cu privire la definiţia pe care mentorul Academiei a dat-o omului – „animal biped şi fără pene”, la care Diogene a replicat jumulind un cocoş şi arătându-l mulţimii ar fi exclamat: „iată omul lui Platon”. Autorul Dialogurilor s-ar fi simţit atunci dator să adauge: „şi cu unghii late” (relatare după Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, p. 203)

UNII FILOSOFI au considerat că OMUL ARE O NATURĂ DATĂ IAR ELEMENTELE DEFINITORII PENTRU NATURA UMANĂ SUNT:

• SOCIABILITATEA (ARISTOTEL)
• CAPACITATEA DE A DA VALOARE LUCRURILOR, DE A FI MĂSURA LOR (PROTAGORAS)
• CREAŢIA (Lucian BLAGA)
• CUGETAREA (Rene DESCARTES)
• OMUL TREBUIE ÎNTOTDEAUNA TRATAT CA UN SCOP ŞI NICIODATĂ CA UN MIJLOC  (Immanuel KANT)
• OMUL ESTE O ETAPĂ EVOLUTIVĂ CARE TREBUIE DEPĂŞITĂ (Friedrich NIETZSCHE)
• FIINŢĂ ÎNZESTRATĂ CU ABILITATEA DE A FABRICA UNELTE (Henri BERGSON)
• OMUL ESTE ÎN PRIMUL RÂND INTERIORITATE (Sf. AUGUSTIN şi Rene DESCARTES)
• OMUL ESTE O CONŞTIINŢĂ – PROIECT, EL DEVINE, SE FACE, SE CONSTRUIEŞTE (J. P. SARTRE)
• OMUL ESTE IMAGO DEI – CREAŢIE A DIVINITĂŢII (Sf. AUGUSTIN)

Se susţine cu îndreptăţire că, într-un anumit fel, toate problemele centrale ale filosofiei se subordonează celei a înţelegerii şi explicării fiinţei umane. Cine este omul? Înseşi cele patru întrebări kantiene, care circumscriu domeniul filosofiei, îndreptăţesc această afirmaţie: 1. Ce pot să ştiu? 2. Ce trebuie să fac? 3. Ce mi-e permis să sper? 4. Ce este omul? „Nici o epocă – afirma Martin Heidegger – nu a beneficiat de cunoştinţe atât de numeroase şi variate asupra omului aşa cum este a noastră. În nici o epocă, decât aceasta, nu s-au expus sub o formă mai captivantă şi mai seducătoare cunoştinţele asupra omului. Nici o epocă, până în zilele noastre, nu a fost capabilă să facă accesibilă această cunoaştere cu rapiditatea şi uşurinţa epocii noastre. Şi totuşi, niciodată nu s-a ştiut mai puţin ce este omul. În nici o epocă omul nu a ridicat atâtea probleme ca în prezent”.

În contextul naturii, omul este fiinţă solitară; pentru a deveni el însuşi, pentru a deveni om, el trebuie să existe cu fiinţe care-i împărtăşesc destinul, cu semenii săi. Ca membru al comunităţii, omul se distinge prin rasă, sex, naţiune, generaţie, mediu cultural, situaţie economică şi socială etc.; totuşi, el nu poate fi definit doar prin aceste determinări care-l transformă într-un atom social, membru al unei colecţii de indivizi, parte a unei structuri care îl închide. Ca să existe cu adevărat, omul trebuie să se implice în activitatea asupra lui însuşi şi asupra lumii; doar prin realizare personală omul devine conştient că este el însuşi, că domină viaţa şi se poate autodepăşi. „Cât timp vor exista oameni – scria Karl Jaspers – aceştia vor fi fiinţe care nu vor înceta să se cucerească pe ei înşişi. Acela care se întreabă ce este Omul ar dori să obţină singura imagine valabilă şi veridică a Omului, să vadă omul însuşi şi cu toate acestea el nu poate s-o facă. Demnitatea omului este de a fi reprezentantul nedefinitului. Dacă omul este ceea ce este, aceasta se datoreşte faptului că el recunoaşte această demnitate în el însuşi şi la toţi ceilalţi oameni. Kant a spus-o într-o formă admirabil de simplă: nimeni nu poate considera omul ca mijloc; fiecare om este un scop în sine”.

Tipuri de temeiuri în argumentare

Unul dintre principiile logicii tradiţionale este PRINCIPIUL RAŢIUNII SUFICIENTE*, pe care G.W. Leibniz (1646-1716), gânditor german de factură raţionalistă, îl exprimă astfel: „nici un fapt nu poate fi adevărat sau real, nici o propoziţiei veridică, fără să existe un temei, o raţiune suficientă pentru care lucrurile sunt aşa şi nu altfel, deşi temeiurile acestea, de cele mai multe ori, nu ne sunt cunoscute” (G.W. Leibniz, „Monadologia” în Opere filosofice, vol. I, trad. în lb. rom. de C. Floru, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, §§ 31-32). Pentru a accepta sau pentru a respinge o propoziţie trebuie să dispunem de o raţiune suficientă sau, altfel spus, de un temei satisfăcător.

* RAŢIUNE SUFICIENTĂ = TEMEI SATISFĂCĂTOR.

A spune că ORICE PROPOZIŢIE ARE UN TEMEI sau o RAŢIUNE care o întemeiază înseamnă a traduce în plan logic o relaţie de cauzalitate specifică realităţii obiective: aşa cum în realitate nu există nici un obiect sau fenomen fără o cauză, tot astfel, la nivelul gândirii, admiterea sau respingerea unei propoziţii (concluzie/teză) trebuie să aibă la bază un temei (premisă).

Un astfel de principiu mai poate fi numit şi PRINCIPIUL CONDIŢIONĂRII, întrucât ne spune că existenţa şi manifestările oricărui lucru depind (sunt condiţionate) de existenţa şi manifestările altor lucruri. Aşa cum între lucruri există o interdependenţă sau o conexiune, tot astfel şi între enunţurile care formează o argumentare (premise şi concluzie) trebuie să existe o relaţie de condiţionare. Însă mai trebuie precizat faptul că aşa cum nu orice lucru condiţionează alt lucru (există o selectivitate în privinţa relaţiei de condiţionare), tot astfel nu orice propoziţie de tip premisă poate întemeia (condiţiona) propoziţia-concluzie.

Condiţionarea, stabilirea raportului dintre enunţuri, reprezintă însăşi necesitatea argumentării (= la limită, argumentăm pentru a stabili temeiurile care susţin enunţurile noastre).

Raportul/relaţia de condiţionare are loc între doi termeni:

(1). condiţia = cea care condiţionează, adică temeiul;

(2). condiţionatul sau consecinţa = ceea ce este condiţionat, întemeiat de condiţia respectivă.

Condiţionarea se manifestă în faptul că prezenţa sau absenţa condiţiei este asociată cu prezenţa sau absenţa condiţionatului.

Exemple:

(1). Dacă un număr este par (condiţia) atunci el este divizibil cu 2 (condiţionatul).

(2). Dacă temperatura scade sub 0° (condiţia) atunci apa îngheaţă (condiţionatul).

În plan logic, condiţionarea se referă la valoarea de adevăr* a propoziţiilor care intră în structura unei argumentări, mai mult, la relaţia care există între valoarea de adevăr a condiţiei (premisa) şi valoarea de adevăr a condiţionatului (concluzia).

* logica tradiţională, aristotelică este o logică bivalentă, adică există doar două valori de adevăr pe care o propoziţie le poate avea: adevărat (simbolizat cu 1 sau A) sau fals (simbolizat cu 0 sau F).

Există următoarele tipuri de temeiuri:

• Nici necesare, nici suficiente;

Exemplu: 1. Afară plouă. 2. Ion şi Adrian sunt prieteni.

• Necesare, dar nu şi suficiente;
• Suficiente, dar nu şi necesare;

Exemplu: 1. Eminescu şi Creangă au fost contemporani. 2. Eminescu l-a îndemnat pe Creangă să scrie „Amintirile din copilărie”.

Propoziţia 1 este temei necesar, dar nu şi suficient pentru propoziţia 2; Propoziţia 2 este temei suficient, dar nu şi necesar pentru propoziţia 1.

Relaţia de la temei la întemeiat se formulează astfel: „dacă…, atunci…”

• Necesare şi suficiente

Exemplu: 1. Triunghiul ABC este isoscel. 2. Triunghiul ABC are unghiurile de la bază congruente.

Relaţia de la temei la întemeiat se formulează astfel: „dacă şi numai dacă …, atunci …” (propoziţie bicondiţională).

Propoziţia p este un temei necesar pentru propoziţia q, atunci când fără adevărul lui p nu se poate dovedi adevărul lui q. Altfel spus, temeiul necesar este acea condiţie sine qua non, în absenţa căreia consecinţa nu apare, dar care nu o poate întemeia.

Exemplul 1: Dacă nu posed imunitate, atunci mă pot îmbolnăvi. Condiţionarea necesară se recunoaşte îndeobşte în limbajul natural prin expresia „dacă nu… atunci…”.

Exemplul 2: Dacă învăţ atunci voi cunoaşte mai multe lucruri.

Propoziţia p este un temei suficient pentru propoziţia q dacă admiţând adevărul lui p devine imposibil ca q să nu fie adevărată. Altfel spus, temeiul suficient este acea condiţie care declanşează consecinţa, dar nu numai ea.

Exemplul 1: Pneumonia este cauzată de pneumococ, dar nu numai de acesta. Condiţionarea suficientă se recunoaşte îndeobşte în limbajul natural prin expresia „dacă… atunci…”.

Exemplul 2: Dacă merg la discotecă atunci voi cunoaşte mai mulţi oameni.

Condiţia necesară şi suficientă satisface ambele cerinţe: determină ea singură consecinţa.

Exemplu: Caracterul par al cifrei ultime a unui număr asigură, şi numai el, divizibilitatea prin doi a numărului. Condiţionarea necesară şi suficientă se recunoaşte îndeobşte în limbajul natural prin expresia „dacă şi numai dacă… atunci…”.

Pentru a ne asigura că raţionăm corect – că utilizăm raţionamente corecte – logica spune că trebuie să respectăm această regulă: TEMEIURILE (PREMISELE) SĂ CONSTITUIE CONDIŢIA SUFICIENTĂ A TEZEI (CONCLUZIEI).

Karl Jaspers (1883-1969) – fişă bio-bibliografică

Repere bio-bibliografice:

• Filosof german, născut la Oldenburg (în nordul Germaniei), considerat unul dintre fondatorii existenţialismului (alţi reprezentanţi: Martin Heidegger, Gabriel Marcel, Jean-Paul Sartre).
• a studiat mai întâi dreptul, dar după câteva semestre s-a orientat către medicină (asistent în Clinica Psihiatrică a  Universităţii din Heidelberg); teza de doctorat în domeniul psihiatriei; a predat psihologia, apoi filosofia (din 1921) la Universitatea din Heidelberg.
• în 1937, guvernul naţional-socialist i-a retras orice drept de a preda într-o universitate germană, din două motive: vederile sale filosofice „nepotrivite” şi căsătoria sa cu o evreică, Gertrud (gest care echivala pentru regimul naţional-socialist cu o crimă, „pângărirea rasei” – Rassenschande). Şi-a redobândit catedra în 1945, după eliberarea Germaniei de către americani (studenţii săi: în mare măsură, soldaţi întorşi de pe front, pierduţi într-o lume distrusă fizic şi moral). Primul curs: Problema culpabilităţii (Die Schuldfrage) – în care ataca problema vinei colective a germanilor şi nevoia unui examen de conştiinţă. În 1948 a acceptat invitaţia Universităţii din Basel, unde şi-a continuat activitatea filosofică mult după vârsta pensionării.
• Existenţialism – orientare/atitudine filosofică, distinctă de o dogmă sau un sistem particular, opusă doctrinelor raţionaliste şi empiriste care admit că universul este un sistem determinat, ordonat, inteligibil pentru observatorul contemplativ, ce poate să descopere legile naturale care guvernează toate fiinţele; acordă raţiunii rolul de putere călăuzitoare a activităţii umane. În viziunea existenţialistă, problema fiinţei trebuie să aibă întâietate, în investigaţia filosofică, faţă de problema cunoaşterii. Fiinţa nu poate fi făcută materie de cercetare obiectivă; ea se revelează individului pe calea reflecţiei asupra propriei sale existenţe concrete în timp şi spaţiu. Existenţa este fundamentală: ea este faptul prezenţei şi al participării individului la o lume schimbătoare şi potenţial primejdioasă. Fiecare individ înzestrat cu conştiinţa de sine îşi înţelege propria existenţă prin prisma experienţei sale de sine şi a trăirii situaţiei în care se află. Eul de care e conştient este o fiinţă gânditoare ce are credinţe, speranţe, temeri, dorinţe, nevoia de a găsi un scop, ca şi o voinţă ce-i poate determina acţiunile. Problema existenţei nu poate avea nici o semnificaţie dacă este privită imparţial şi abstract; ea poate fi privită numai prin prisma impactului experienţelor asupra unui existent particular. Fiecare individ este nevoit să-şi asume responsabilitatea de a opta. Condiţia omului este una de anxietate rezultată din înţelegerea inevitabilei sale libertăţi de a opta, din necunoaşterea viitorului, din conştiinţa posibilităţilor multiple şi din finitudinea unei existenţe care a fost precedată de neant şi sfârşeşte inevitabil în neant. Gânditorii existenţialişti disting între forme de existenţă „autentice” şi „neautentice”. Unii fac această distincţie pe baza străduinţei individului de a transcende o situaţie particulară, alternativa fiind o negare a libertăţii şi abandonul către o formă de anonimat proprie unui existent creat de împrejurări. Alţii (precum K. Jaspers), văd în recunoaşterea altor indivizi liberi şi în comunicarea cu ei un criteriu al existenţei autentice.
• Jaspers reprezintă existenţialismul ca pe o încercare de a trata cu mijloacele raţiunii problematica privitoare la Existenz (un sens special al termenului existenţă). Nu însă cu mijloacele gândirii obiective, deoarece existenţa nu e obiect exterior, ci este imanentă. Prin existenţă, Jaspers înţelege trei lucruri: (a). condiţia umană – limitată şi care se dezvălui prin situaţii limită/ultime de suferinţă, vinovăţie şi moarte, pe care omul le trăieşte, la care participă şi de aceea nu le poate obiectiva; (b). existenţa implică libertatea, iar existentul liber este răspunzător/responsabil de acţiunile sale (ca atare, vinovat); (c). existenţa înseamnă comunicare între existenţi, iar căutarea adevărului de către om devine năzuinţă de a-şi transcende existenţa şi, astfel, a comunica.

Lucrări:

• „Psychologie der Weltanschauungen” (1919)
• „Philosophie” (3 volume, 1932)

Fragmente de text:

• „Filosofarea este decizia de a retrezi originea, de a se regăsi pe sine şi de a se ajuta cu toate puterile, prin acţiune interioară. Este adevărat că fiinţarea factică (Dasein) este primul lucru pe care-l atingem: este rezolvarea sarcinilor concrete, a imperativelor cotidiene. Însă voinţa de a duce o viaţă filosofică înseamnă să nu găseşti mulţumirea în acest cotidian, ci să trăieşti experienţa transformării muncii şi a împlinirii prin atingerea scopurilor în calea spre uitarea de sine şi astfel în pierdere şi culpă. Mai înseamnă luarea în serios a experienţei cu oamenii, a fericirii şi umilinţei, a reuşitei şi a eşecului, a întunericului şi obscurului, să nu uiţi, ci să-ţi însuşeşti în adâncul tău, să nu-ţi distragi atenţia, ci să prelucrezi în interiorul tău, să nu abandonezi, ci să clarifici, acesta este modul de viaţă filosofic. Poate fi atins pe două căi: în solitudinea meditaţiei, prin orice fel de contemplaţie, şi, pe de altă parte, printre oameni, prin comunicare, în înţelegere reciprocă, în acţiune comună, în discuţia şi tăcerea comună.”(Karl Jaspers)
• „Pasiunea cunoaşterii constă în a ajunge, prin intensificarea supremă, tocmai acolo unde cunoaşterea eşuează. În necunoaştere, însă doar în necunoaşterea împlinită, dobândită, se află un izvor de neînlocuit al conştiinţei de sine a fiinţei noastre. La aceste limite se opreşte cunoaşterea, nu însă şi gândirea. Cu ceea ce cunosc pot acţiona exterior, tehnic, însă necunoaşterea face posibilă acţiunea interioară, prin care mă transform pe mine.”(Karl Jaspers)
• „Filosofia începe cu întrebarea: Ce este? La o primă vedere există o mulţime de fiinţări, lucrurile aflătoare în lume, configuraţiile lumii vii şi ale celei lipsite de viaţă, nesfârşita mulţime a tuturor celor care apar şi dispar. Dar ce este fiinţa în sens propriu, adică fiinţa care ţine totul laolaltă, pe care se întemeiază totul şi din care provin toate câte sunt? Răspunsurile date la această întrebare sunt extrem de diverse. Cel mai vechi dintre ele este cel aparţinând primului filosof remarcabil, Thales: totul este apă, totul provine din apă. Filosofii ce i-au urmat au considerat că, în fond, totul nu ar fi decât fie foc, fie aer, fie nedeterminatul însuşi, fie materia, fie atomul. Au existat şi filosofi care au susţinut că fiinţa primă este viaţa, tot ce este lipsit de viaţă nefiind decât fiinţare degradată; sau că fiinţa primă este spiritul, faţă de care lucrurile sunt doar forme de manifestare, reprezentările sale, pe care el le produce asemenea unui vis. Astfel s-a constituit un şir întreg de concepţii asupra lumii: materialismul (totul este materie şi procesualitate mecanică), spiritualismul (totul este spirit), hilozoismul (universul în totalitatea sa este materie vie, însufleţită). În toate cazurile răspunsul la întrebarea „ce este de fapt fiinţa?” a fost formulat prin indicarea unei fiinţări prezente în lume, căreia i se atribuie acest caracter aparte de a fi originea a tot ceea ce fiinţează. […] Fiecăreia [dintre aceste şcoli filosofice] i s-a dezvăluit un anumit adevăr, adică în toate există o concepţie şi o modalitate de cercetare care te învaţă să surprinzi unul din aspectele lumii. Însă fiecare punct de vedere devine fals din clipa în care se consideră ca unicul valabil, încercând să explice toate câte sunt prin prisma sa. Cum se explică această situaţie? Toate concepţiile menţionate au ceva în comun: ele concep fiinţa ca pe ceva care, asemenea unui obiect, îmi stă în faţă, către care, vizându-l tocmai ca pe un atare obiect, sunt orientat”.
• „Cuprinzătorul este fie fiinţa în sine (das Sein an sich) de care suntem cuprinşi, fie fiinţa care suntem noi (das Sein, das wir sind). Fiinţa care ne cuprinde este lumea şi transcendenţa. Fiinţa care suntem noi este fiinţarea factică, conştiinţa în genere, spiritul, existenţa. […] Noi suntem conştiinţă în genere în sciziunea dintre subiect şi obiect. Fiinţa este pentru noi numai ceea ce pătrunde în această conştiinţă. Noi suntem conştiinţa cuprinzătoare, în care tot ceea ce este, poate fi gândit, ştiut, recunoscut în formele obiectualităţii. Străpungând cadrul simplei noastre lumi înconjurătoare (Umwelt) către ideea lumii (Welt), de care aparţin toate lumile înconjurătoare, ajungem prin gândire să depăşim însăşi lumea, putând în gând să o facem să dispară ca şi cum nici nu ar fi” (Karl Jaspers – Cuprinzătorul, în Texte filosofice, Editura Politică, Bucureşti, 1986).

Interpretări (opinii despre…):

„Opera lui Jaspers stă mărturie a profunzimii, rigorii sale ştiinţifice, a exigenţei sale privind claritatea, chiar şi acolo unde se afirmă sensibilitatea sa la opacitatea morţii şi la latura ascunsă a transcendenţei. Ea stă mărturie a exigenţei inflexibile pe care a avut-o faţă de sine de-a lungul întregii sale vieţi.” (Jeanne Hersch, Mirarea filosofică, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 348).

Regăsim în opera lui Jaspers „(…) un fel de seninătate, de victorie, aproape de bucurie graţie faptului că atunci când te bizui pe adevăr te afli dincolo de teamă, astfel că nimic rău nu te mai poate atinge, chiar dacă se întâmplă cea mai mare nenorocire.” (Jeanne Hersch, Mirarea filosofică, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 348).

„[Jaspers] a examinat premisele metodelor generale de gândire, situându-se pe punctul de vedere şi în perspectiva filosofiei. Era vorba de a înţelege, într-un mod totodată mai clar şi mai critic, ce este raţionalitatea ştiinţelor naturii şi, graţie acestei elucidări prealabile, de a clarifica raportul acestei raţionalităţi cu reflecţia şi credinţa filosofică. El a pus astfel în lumină ceea ce constituie paradoxul fundamental al filosofiei: în ştiinţă există totdeauna un obiect de cercetare, dar în filosofie nu. De ce? Pentru că filosofia cercetează, în fond, fiinţa însăşi. Atingem aici rădăcina kantiană, profund kantiană, a gândirii lui Jaspers. Să ne gândim la Subjekt-Objekt-Spaltung, la sciziunea subiect-obiect. În ştiinţă, această sciziune domină pretutindeni, este clară: cercetătorul studiază o realitate care se află în faţa lui, care este pentru el obiectivă. Filosofia însă întreabă: ce este fiinţa? Fiinţa nu este nici subiectivă, nici obiectivă, sau este şi una şi alta. dacă încerc să gândesc o sinteză a subiectului şi obiectului, nu reuşesc: subiectul este totdeauna ceea ce sunt eu, care gândesc un obiect oarecare, fie şi ceva din propria mea conştiinţă. Filosofia nu are obiect: ea este acea „gândire” deosebită, care nu are obiect. Fiinţa ei „înglobează” (umgreift) subiectul şi obiectul; ea este, cum spune Jaspers, un „înglobant” (ein Umgreifendes)”. […] Departe de a nega caracterul precar al reflecţiei filosofice, Jaspers l-a pus în lumină cu toată vigoarea. El îl recunoaşte: într-adevăr, filosofia nu este nici „constrângătoare”, nici „general valabilă”. Ea este altceva, şi deci ceva precar. O putem oricând „respinge” pentru că nu este „cu adevărat ştiinţifică”, pentru că filosoful nu poate „demonstra” niciodată în mod definitiv ceea ce afirmă. Dar atunci, cum de a putut filosofia să supravieţuiască de-a lungul mileniilor? Ca să continue să trăiască, ea are nevoie de consimţirea elevului. Aceasta nu implică defel că elevul trebuie să gândească acelaşi lucru ca profesorul; dar trebuie ca el să înceapă prin a consimţi la modul de gândire al maestrului, care este un mod de gândire filosofic. El va găsi singur, apoi, prin însuşi exerciţiul filosofării, justificarea existenţială a propriei sale gândiri” (Jeanne Hersch, Mirarea filosofică, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, pp. 349 – 350).

„Jaspers foloseşte adeseori verbul appellieren, a face apel la, însoţit de un semn cu degetul care-i precizează sensul: este vorba de a trezi existenţa, la interlocutor, pentru ca ea să se facă prezentă în cazul în care ar fi distrasă sau amorţită. El se referea, şi aici, la „credinţa filosofică”: filosoful nu ar fi admis niciodată să se spună despre cineva că nu se poate face apel la el, că îi lipsesc posibilităţile lăuntrice. În orice fiinţă omenească există, după Jaspers, această posibilitate a existenţei, se poate face apel oricând la ea, şi aceasta este, de altfel, partea cea mai importantă a activităţii unui profesor de filosofie. De pildă, când se dezvoltă – cum încerc eu să fac aici – o idee a unui mare filosof din trecut, el se adresează astfel capacităţii auditorului său de a-şi exercita credinţa filosofică. Se înţelege de la sine că maestrul trebuie să fie deschis şi obiecţiei, respingerii. Ceea ce contează însă nu este să ai dreptate, ci să cauţi adevărul.” (Jeanne Hersch, Mirarea filosofică, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 352).

Filosofia sa poate fi definită ca „o meditaţie raţională asupra limitelor condiţiei umane. (…) Jaspers îşi conduce reflecţia până la limitele ei, mai întâi pentru a explora situaţia în lume a subiectului gânditor, apoi pentru a înţelege care este prezenţa sa printre ceilalţi oameni şi, în sfârşit, pentru a descoperi posibila sa libertate în faţa transcendenţei.” (Jeanne Hersch, Mirarea filosofică, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 355).

„Dacă vrei, aşadar, să înţelegi un anumit filosof, e absurd să începi prin a-l respinge. Ca să-l înţelegi, trebuie să consimţi mai întâi să gândeşti împreună cu el, „împrumutând de la el” propria libertate. Dacă această libertate refuză să colaboreze, nu-l vei înţelege niciodată. (…) (filosofii) s-au străduit întotdeauna să evite contradicţiile, să avanseze demonstraţii coerente şi bine legate – Kant mai mult decât oricine . Dacă examinăm însă mai îndeaproape aceste raţionamente, descoperim că, dincolo de validitatea lor constrângătoare, ele au o eficacitate diferită, prin care modifică spiritul celui care le citeşte. Să ne amintim: am văzut, în legătură cu Platon, că atunci când îi citim un dialog nu mai suntem aceiaşi, la sfârşitul lecturii, cu cei care eram la început.” (Jeanne Hersch, Mirarea filosofică, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 358).

Surse:

• Dicţionar de filozofie, Editura Politică, Bucureşti, 1978;
• Dicţionar de filosofie şi logică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996;
• Dicţionar de filosofie Oxford, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999;
• Jeanne Hersch, Mirarea filosofică, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006;
• Maria Fürst, Jürgen Trinks, Manual de filosofie, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006.