Tipuri de temeiuri în argumentare

Unul dintre principiile logicii tradiţionale este PRINCIPIUL RAŢIUNII SUFICIENTE*, pe care G.W. Leibniz (1646-1716), gânditor german de factură raţionalistă, îl exprimă astfel: „nici un fapt nu poate fi adevărat sau real, nici o propoziţiei veridică, fără să existe un temei, o raţiune suficientă pentru care lucrurile sunt aşa şi nu altfel, deşi temeiurile acestea, de cele mai multe ori, nu ne sunt cunoscute” (G.W. Leibniz, „Monadologia” în Opere filosofice, vol. I, trad. în lb. rom. de C. Floru, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, §§ 31-32). Pentru a accepta sau pentru a respinge o propoziţie trebuie să dispunem de o raţiune suficientă sau, altfel spus, de un temei satisfăcător.

* RAŢIUNE SUFICIENTĂ = TEMEI SATISFĂCĂTOR.

A spune că ORICE PROPOZIŢIE ARE UN TEMEI sau o RAŢIUNE care o întemeiază înseamnă a traduce în plan logic o relaţie de cauzalitate specifică realităţii obiective: aşa cum în realitate nu există nici un obiect sau fenomen fără o cauză, tot astfel, la nivelul gândirii, admiterea sau respingerea unei propoziţii (concluzie/teză) trebuie să aibă la bază un temei (premisă).

Un astfel de principiu mai poate fi numit şi PRINCIPIUL CONDIŢIONĂRII, întrucât ne spune că existenţa şi manifestările oricărui lucru depind (sunt condiţionate) de existenţa şi manifestările altor lucruri. Aşa cum între lucruri există o interdependenţă sau o conexiune, tot astfel şi între enunţurile care formează o argumentare (premise şi concluzie) trebuie să existe o relaţie de condiţionare. Însă mai trebuie precizat faptul că aşa cum nu orice lucru condiţionează alt lucru (există o selectivitate în privinţa relaţiei de condiţionare), tot astfel nu orice propoziţie de tip premisă poate întemeia (condiţiona) propoziţia-concluzie.

Condiţionarea, stabilirea raportului dintre enunţuri, reprezintă însăşi necesitatea argumentării (= la limită, argumentăm pentru a stabili temeiurile care susţin enunţurile noastre).

Raportul/relaţia de condiţionare are loc între doi termeni:

(1). condiţia = cea care condiţionează, adică temeiul;

(2). condiţionatul sau consecinţa = ceea ce este condiţionat, întemeiat de condiţia respectivă.

Condiţionarea se manifestă în faptul că prezenţa sau absenţa condiţiei este asociată cu prezenţa sau absenţa condiţionatului.

Exemple:

(1). Dacă un număr este par (condiţia) atunci el este divizibil cu 2 (condiţionatul).

(2). Dacă temperatura scade sub 0° (condiţia) atunci apa îngheaţă (condiţionatul).

În plan logic, condiţionarea se referă la valoarea de adevăr* a propoziţiilor care intră în structura unei argumentări, mai mult, la relaţia care există între valoarea de adevăr a condiţiei (premisa) şi valoarea de adevăr a condiţionatului (concluzia).

* logica tradiţională, aristotelică este o logică bivalentă, adică există doar două valori de adevăr pe care o propoziţie le poate avea: adevărat (simbolizat cu 1 sau A) sau fals (simbolizat cu 0 sau F).

Există următoarele tipuri de temeiuri:

  • Nici necesare, nici suficiente;

Exemplu: 1. Afară plouă. 2. Ion şi Adrian sunt prieteni.

  • Necesare, dar nu şi suficiente;
  • Suficiente, dar nu şi necesare;

Exemplu: 1. Eminescu şi Creangă au fost contemporani. 2. Eminescu l-a îndemnat pe Creangă să scrie „Amintirile din copilărie”.

Propoziţia 1 este temei necesar, dar nu şi suficient pentru propoziţia 2; Propoziţia 2 este temei suficient, dar nu şi necesar pentru propoziţia 1.

Relaţia de la temei la întemeiat se formulează astfel: „dacă…, atunci…”

  • Necesare şi suficiente

Exemplu: 1. Triunghiul ABC este isoscel. 2. Triunghiul ABC are unghiurile de la bază congruente.

Relaţia de la temei la întemeiat se formulează astfel: „dacă şi numai dacă …, atunci …” (propoziţie bicondiţională).

Propoziţia p este un temei necesar pentru propoziţia q, atunci când fără adevărul lui p nu se poate dovedi adevărul lui q. Altfel spus, temeiul necesar este acea condiţie sine qua non, în absenţa căreia consecinţa nu apare, dar care nu o poate întemeia.

Exemplul 1Dacă nu posed imunitate, atunci mă pot îmbolnăvi. Condiţionarea necesară se recunoaşte îndeobşte în limbajul natural prin expresia „dacă nu… atunci…”.

Exemplul 2: Dacă învăţ atunci voi cunoaşte mai multe lucruri.

Propoziţia p este un temei suficient pentru propoziţia q dacă admiţând adevărul lui p devine imposibil ca q să nu fie adevărată. Altfel spus, temeiul suficient este acea condiţie care declanşează consecinţa, dar nu numai ea.

Exemplul 1Pneumonia este cauzată de pneumococ, dar nu numai de acesta. Condiţionarea suficientă se recunoaşte îndeobşte în limbajul natural prin expresia „dacă… atunci…”.

Exemplul 2: Dacă merg la discotecă atunci voi cunoaşte mai mulţi oameni.

Condiţia necesară şi suficientă satisface ambele cerinţe: determină ea singură consecinţa.

ExempluCaracterul par al cifrei ultime a unui număr asigură, şi numai el, divizibilitatea prin doi a numărului. Condiţionarea necesară şi suficientă se recunoaşte îndeobşte în limbajul natural prin expresia „dacă şi numai dacă… atunci…”.

Pentru a ne asigura că raţionăm corect – că utilizăm raţionamente corecte – logica spune că trebuie să respectăm această regulă: TEMEIURILE (PREMISELE) SĂ CONSTITUIE CONDIŢIA SUFICIENTĂ A TEZEI (CONCLUZIEI).

Anunțuri
Această intrare a fost publicată în Logica.

2 comentarii la “Tipuri de temeiuri în argumentare

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s