Karl Jaspers (1883-1969) – fişă bio-bibliografică

Repere bio-bibliografice:

  • Filosof german, născut la Oldenburg (în nordul Germaniei), considerat unul dintre fondatorii existenţialismului (alţi reprezentanţi: Martin Heidegger, Gabriel Marcel, Jean-Paul Sartre).
  • a studiat mai întâi dreptul, dar după câteva semestre s-a orientat către medicină (asistent în Clinica Psihiatrică a  Universităţii din Heidelberg); teza de doctorat în domeniul psihiatriei; a predat psihologia, apoi filosofia (din 1921) la Universitatea din Heidelberg.
  • în 1937, guvernul naţional-socialist i-a retras orice drept de a preda într-o universitate germană, din două motive: vederile sale filosofice „nepotrivite” şi căsătoria sa cu o evreică, Gertrud (gest care echivala pentru regimul naţional-socialist cu o crimă, „pângărirea rasei” – Rassenschande). Şi-a redobândit catedra în 1945, după eliberarea Germaniei de către americani (studenţii săi: în mare măsură, soldaţi întorşi de pe front, pierduţi într-o lume distrusă fizic şi moral). Primul curs: Problema culpabilităţii (Die Schuldfrage) – în care ataca problema vinei colective a germanilor şi nevoia unui examen de conştiinţă. În 1948 a acceptat invitaţia Universităţii din Basel, unde şi-a continuat activitatea filosofică mult după vârsta pensionării.
  • Existenţialism – orientare/atitudine filosofică, distinctă de o dogmă sau un sistem particular, opusă doctrinelor raţionaliste şi empiriste care admit că universul este un sistem determinat, ordonat, inteligibil pentru observatorul contemplativ, ce poate să descopere legile naturale care guvernează toate fiinţele; acordă raţiunii rolul de putere călăuzitoare a activităţii umane. În viziunea existenţialistă, problema fiinţei trebuie să aibă întâietate, în investigaţia filosofică, faţă de problema cunoaşterii. Fiinţa nu poate fi făcută materie de cercetare obiectivă; ea se revelează individului pe calea reflecţiei asupra propriei sale existenţe concrete în timp şi spaţiu. Existenţa este fundamentală: ea este faptul prezenţei şi al participării individului la o lume schimbătoare şi potenţial primejdioasă. Fiecare individ înzestrat cu conştiinţa de sine îşi înţelege propria existenţă prin prisma experienţei sale de sine şi a trăirii situaţiei în care se află. Eul de care e conştient este o fiinţă gânditoare ce are credinţe, speranţe, temeri, dorinţe, nevoia de a găsi un scop, ca şi o voinţă ce-i poate determina acţiunile. Problema existenţei nu poate avea nici o semnificaţie dacă este privită imparţial şi abstract; ea poate fi privită numai prin prisma impactului experienţelor asupra unui existent particular. Fiecare individ este nevoit să-şi asume responsabilitatea de a opta. Condiţia omului este una de anxietate rezultată din înţelegerea inevitabilei sale libertăţi de a opta, din necunoaşterea viitorului, din conştiinţa posibilităţilor multiple şi din finitudinea unei existenţe care a fost precedată de neant şi sfârşeşte inevitabil în neant. Gânditorii existenţialişti disting între forme de existenţă „autentice” şi „neautentice”. Unii fac această distincţie pe baza străduinţei individului de a transcende o situaţie particulară, alternativa fiind o negare a libertăţii şi abandonul către o formă de anonimat proprie unui existent creat de împrejurări. Alţii (precum K. Jaspers), văd în recunoaşterea altor indivizi liberi şi în comunicarea cu ei un criteriu al existenţei autentice.
  • Jaspers reprezintă existenţialismul ca pe o încercare de a trata cu mijloacele raţiunii problematica privitoare la Existenz (un sens special al termenului existenţă). Nu însă cu mijloacele gândirii obiective, deoarece existenţa nu e obiect exterior, ci este imanentă. Prin existenţă, Jaspers înţelege trei lucruri: (a). condiţia umană – limitată şi care se dezvălui prin situaţii limită/ultime de suferinţă, vinovăţie şi moarte, pe care omul le trăieşte, la care participă şi de aceea nu le poate obiectiva; (b). existenţa implică libertatea, iar existentul liber este răspunzător/responsabil de acţiunile sale (ca atare, vinovat); (c). existenţa înseamnă comunicare între existenţi, iar căutarea adevărului de către om devine năzuinţă de a-şi transcende existenţa şi, astfel, a comunica.

Lucrări:

  • „Psychologie der Weltanschauungen” (1919)
  • „Philosophie” (3 volume, 1932)

Fragmente de text:

  • „Filosofarea este decizia de a retrezi originea, de a se regăsi pe sine şi de a se ajuta cu toate puterile, prin acţiune interioară. Este adevărat că fiinţarea factică (Dasein) este primul lucru pe care-l atingem: este rezolvarea sarcinilor concrete, a imperativelor cotidiene. Însă voinţa de a duce o viaţă filosofică înseamnă să nu găseşti mulţumirea în acest cotidian, ci să trăieşti experienţa transformării muncii şi a împlinirii prin atingerea scopurilor în calea spre uitarea de sine şi astfel în pierdere şi culpă. Mai înseamnă luarea în serios a experienţei cu oamenii, a fericirii şi umilinţei, a reuşitei şi a eşecului, a întunericului şi obscurului, să nu uiţi, ci să-ţi însuşeşti în adâncul tău, să nu-ţi distragi atenţia, ci să prelucrezi în interiorul tău, să nu abandonezi, ci să clarifici, acesta este modul de viaţă filosofic. Poate fi atins pe două căi: în solitudinea meditaţiei, prin orice fel de contemplaţie, şi, pe de altă parte, printre oameni, prin comunicare, în înţelegere reciprocă, în acţiune comună, în discuţia şi tăcerea comună.”(Karl Jaspers)
  • „Pasiunea cunoaşterii constă în a ajunge, prin intensificarea supremă, tocmai acolo unde cunoaşterea eşuează. În necunoaştere, însă doar în necunoaşterea împlinită, dobândită, se află un izvor de neînlocuit al conştiinţei de sine a fiinţei noastre. La aceste limite se opreşte cunoaşterea, nu însă şi gândirea. Cu ceea ce cunosc pot acţiona exterior, tehnic, însă necunoaşterea face posibilă acţiunea interioară, prin care mă transform pe mine.”(Karl Jaspers)
  • „Filosofia începe cu întrebarea: Ce este? La o primă vedere există o mulţime de fiinţări, lucrurile aflătoare în lume, configuraţiile lumii vii şi ale celei lipsite de viaţă, nesfârşita mulţime a tuturor celor care apar şi dispar. Dar ce este fiinţa în sens propriu, adică fiinţa care ţine totul laolaltă, pe care se întemeiază totul şi din care provin toate câte sunt? Răspunsurile date la această întrebare sunt extrem de diverse. Cel mai vechi dintre ele este cel aparţinând primului filosof remarcabil, Thales: totul este apă, totul provine din apă. Filosofii ce i-au urmat au considerat că, în fond, totul nu ar fi decât fie foc, fie aer, fie nedeterminatul însuşi, fie materia, fie atomul. Au existat şi filosofi care au susţinut că fiinţa primă este viaţa, tot ce este lipsit de viaţă nefiind decât fiinţare degradată; sau că fiinţa primă este spiritul, faţă de care lucrurile sunt doar forme de manifestare, reprezentările sale, pe care el le produce asemenea unui vis. Astfel s-a constituit un şir întreg de concepţii asupra lumii: materialismul (totul este materie şi procesualitate mecanică), spiritualismul (totul este spirit), hilozoismul (universul în totalitatea sa este materie vie, însufleţită). În toate cazurile răspunsul la întrebarea „ce este de fapt fiinţa?” a fost formulat prin indicarea unei fiinţări prezente în lume, căreia i se atribuie acest caracter aparte de a fi originea a tot ceea ce fiinţează. […] Fiecăreia [dintre aceste şcoli filosofice] i s-a dezvăluit un anumit adevăr, adică în toate există o concepţie şi o modalitate de cercetare care te învaţă să surprinzi unul din aspectele lumii. Însă fiecare punct de vedere devine fals din clipa în care se consideră ca unicul valabil, încercând să explice toate câte sunt prin prisma sa. Cum se explică această situaţie? Toate concepţiile menţionate au ceva în comun: ele concep fiinţa ca pe ceva care, asemenea unui obiect, îmi stă în faţă, către care, vizându-l tocmai ca pe un atare obiect, sunt orientat”.
  • „Cuprinzătorul este fie fiinţa în sine (das Sein an sich) de care suntem cuprinşi, fie fiinţa care suntem noi (das Sein, das wir sind). Fiinţa care ne cuprinde este lumea şi transcendenţa. Fiinţa care suntem noi este fiinţarea factică, conştiinţa în genere, spiritul, existenţa. […] Noi suntem conştiinţă în genere în sciziunea dintre subiect şi obiect. Fiinţa este pentru noi numai ceea ce pătrunde în această conştiinţă. Noi suntem conştiinţa cuprinzătoare, în care tot ceea ce este, poate fi gândit, ştiut, recunoscut în formele obiectualităţii. Străpungând cadrul simplei noastre lumi înconjurătoare (Umwelt) către ideea lumii (Welt), de care aparţin toate lumile înconjurătoare, ajungem prin gândire să depăşim însăşi lumea, putând în gând să o facem să dispară ca şi cum nici nu ar fi” (Karl Jaspers – Cuprinzătorul, în Texte filosofice, Editura Politică, Bucureşti, 1986).

Interpretări (opinii despre…):

„Opera lui Jaspers stă mărturie a profunzimii, rigorii sale ştiinţifice, a exigenţei sale privind claritatea, chiar şi acolo unde se afirmă sensibilitatea sa la opacitatea morţii şi la latura ascunsă a transcendenţei. Ea stă mărturie a exigenţei inflexibile pe care a avut-o faţă de sine de-a lungul întregii sale vieţi.” (Jeanne Hersch, Mirarea filosofică, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 348).

Regăsim în opera lui Jaspers „(…) un fel de seninătate, de victorie, aproape de bucurie graţie faptului că atunci când te bizui pe adevăr te afli dincolo de teamă, astfel că nimic rău nu te mai poate atinge, chiar dacă se întâmplă cea mai mare nenorocire.” (Jeanne Hersch, Mirarea filosofică, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 348).

„[Jaspers] a examinat premisele metodelor generale de gândire, situându-se pe punctul de vedere şi în perspectiva filosofiei. Era vorba de a înţelege, într-un mod totodată mai clar şi mai critic, ce este raţionalitatea ştiinţelor naturii şi, graţie acestei elucidări prealabile, de a clarifica raportul acestei raţionalităţi cu reflecţia şi credinţa filosofică. El a pus astfel în lumină ceea ce constituie paradoxul fundamental al filosofiei: în ştiinţă există totdeauna un obiect de cercetare, dar în filosofie nu. De ce? Pentru că filosofia cercetează, în fond, fiinţa însăşi. Atingem aici rădăcina kantiană, profund kantiană, a gândirii lui Jaspers. Să ne gândim la Subjekt-Objekt-Spaltung, la sciziunea subiect-obiect. În ştiinţă, această sciziune domină pretutindeni, este clară: cercetătorul studiază o realitate care se află în faţa lui, care este pentru el obiectivă. Filosofia însă întreabă: ce este fiinţa? Fiinţa nu este nici subiectivă, nici obiectivă, sau este şi una şi alta. dacă încerc să gândesc o sinteză a subiectului şi obiectului, nu reuşesc: subiectul este totdeauna ceea ce sunt eu, care gândesc un obiect oarecare, fie şi ceva din propria mea conştiinţă. Filosofia nu are obiect: ea este acea „gândire” deosebită, care nu are obiect. Fiinţa ei „înglobează” (umgreift) subiectul şi obiectul; ea este, cum spune Jaspers, un „înglobant” (ein Umgreifendes)”. […] Departe de a nega caracterul precar al reflecţiei filosofice, Jaspers l-a pus în lumină cu toată vigoarea. El îl recunoaşte: într-adevăr, filosofia nu este nici „constrângătoare”, nici „general valabilă”. Ea este altceva, şi deci ceva precar. O putem oricând „respinge” pentru că nu este „cu adevărat ştiinţifică”, pentru că filosoful nu poate „demonstra” niciodată în mod definitiv ceea ce afirmă. Dar atunci, cum de a putut filosofia să supravieţuiască de-a lungul mileniilor? Ca să continue să trăiască, ea are nevoie de consimţirea elevului. Aceasta nu implică defel că elevul trebuie să gândească acelaşi lucru ca profesorul; dar trebuie ca el să înceapă prin a consimţi la modul de gândire al maestrului, care este un mod de gândire filosofic. El va găsi singur, apoi, prin însuşi exerciţiul filosofării, justificarea existenţială a propriei sale gândiri” (Jeanne Hersch, Mirarea filosofică, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, pp. 349 – 350).

„Jaspers foloseşte adeseori verbul appellieren, a face apel la, însoţit de un semn cu degetul care-i precizează sensul: este vorba de a trezi existenţa, la interlocutor, pentru ca ea să se facă prezentă în cazul în care ar fi distrasă sau amorţită. El se referea, şi aici, la „credinţa filosofică”: filosoful nu ar fi admis niciodată să se spună despre cineva că nu se poate face apel la el, că îi lipsesc posibilităţile lăuntrice. În orice fiinţă omenească există, după Jaspers, această posibilitate a existenţei, se poate face apel oricând la ea, şi aceasta este, de altfel, partea cea mai importantă a activităţii unui profesor de filosofie. De pildă, când se dezvoltă – cum încerc eu să fac aici – o idee a unui mare filosof din trecut, el se adresează astfel capacităţii auditorului său de a-şi exercita credinţa filosofică. Se înţelege de la sine că maestrul trebuie să fie deschis şi obiecţiei, respingerii. Ceea ce contează însă nu este să ai dreptate, ci să cauţi adevărul.” (Jeanne Hersch, Mirarea filosofică, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 352).

Filosofia sa poate fi definită ca „o meditaţie raţională asupra limitelor condiţiei umane. (…) Jaspers îşi conduce reflecţia până la limitele ei, mai întâi pentru a explora situaţia în lume a subiectului gânditor, apoi pentru a înţelege care este prezenţa sa printre ceilalţi oameni şi, în sfârşit, pentru a descoperi posibila sa libertate în faţa transcendenţei.” (Jeanne Hersch, Mirarea filosofică, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 355).

„Dacă vrei, aşadar, să înţelegi un anumit filosof, e absurd să începi prin a-l respinge. Ca să-l înţelegi, trebuie să consimţi mai întâi să gândeşti împreună cu el, „împrumutând de la el” propria libertate. Dacă această libertate refuză să colaboreze, nu-l vei înţelege niciodată. (…) (filosofii) s-au străduit întotdeauna să evite contradicţiile, să avanseze demonstraţii coerente şi bine legate – Kant mai mult decât oricine . Dacă examinăm însă mai îndeaproape aceste raţionamente, descoperim că, dincolo de validitatea lor constrângătoare, ele au o eficacitate diferită, prin care modifică spiritul celui care le citeşte. Să ne amintim: am văzut, în legătură cu Platon, că atunci când îi citim un dialog nu mai suntem aceiaşi, la sfârşitul lecturii, cu cei care eram la început.” (Jeanne Hersch, Mirarea filosofică, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 358).

Surse:

  • Dicţionar de filozofie, Editura Politică, Bucureşti, 1978;
  • Dicţionar de filosofie şi logică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996;
  • Dicţionar de filosofie Oxford, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999;
  • Jeanne Hersch, Mirarea filosofică, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006;
  • Maria Fürst, Jürgen Trinks, Manual de filosofie, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s