Fragment de text – existenţă întru mister şi pentru revelare (Lucian Blaga, Geneza metaforei…)

„În cadrul naturii omul este desigur un simplu animal înzestrat unilateral cu cea mai mare inteligenţă, dar această propoziţie mi se pare pentru fondul chestiunii tot atât de irelevantă ca şi cum ai spune că, în cadrul naturii şi în perspectivele ei, o statuie e un simplu bloc de piatră cizelată. Comparaţia reliefează suficient păcatul de care se face vinovată biologia, când atacă problema omenescului, acceptând să privească lucrurile într-o perspectivă prea puţin indicată şi iremediabil îngustă. Sub unghi biologic-naturalist, problema diferenţelor dintre om şi animal nu-şi poate găsi soluţia amplă ce o comportă. Şi e de mirare că tocmai un Bergson nu a ştiut să-şi taie, în ceaţă, şi alte perspective, atunci când situaţia teoretică a veacului l-a invitat să se îndrume spre taina omului. Să vedem ce perspective despică în această privinţă filosofia expusă în ciclul nostru de lucrări. Cert, animalul, ca individ în care pâlpâie o conştiinţă, există într-un fel vizibil legat de imediat. Conştiinţa animalică nu părăseşte făgaşurile şi contururile concretului. Tot ce, în comportarea animalică, pare orientare dincolo de imediat, se datoreşte întocmirilor finaliste ale vieţii ca atare şi se integrează într-un soi de creaţie anonimă ce pulsează în specie. Avem pe urmă latitudinea de a presupune, fără riscul de a ne înşela prea tare, că lumea în care există animalul-individ, înţeles ca un centru de conştiinţă, e organizată, ca şi lumea omului, potrivit unor cadre funcţionale (potrivit unui anume a priori), care variază poate de la specie la specie. Sub acest unghi, inteligenţa umană nu prezintă probabil decât însuşiri de mai accentuată complexitate: va să zică, o deosebire graduală. Animalul e însă cu desăvârşire străin de existenţa întru mister şi pentru revelare şi de dimensiunile şi complicaţiile vieţii ce rezultă din acest mod eminamente uman. Specific uman va fi, prin urmare, şi tot alaiul imens de consecinţe ce se desprind din acest mod, adică destinul creator al omului, impulsurile, aparatura şi îngrădirile acestuia. Dacă animalul produce, uneori, fie unelte, fie lăcaşuri, fie organizaţii, actele sale nu izvorăsc din existenţa conştientă întru mister şi pentru revelare. Aceste acte nu sunt creatoare; ele se degajează stereotip din grija de securitate a animalului şi, mai ales, a speciei, în lumea sa. Existenţa întru imediat şi pentru securitate este desigur un mod, pe care nu-l depăşeşte conştiinţa nici unui singur animal. Nici a animalelor inferioare, nici a celor mult lăudate pentru superioritatea lor. Cât de cu totul altfel e omul! Omul e capturat de un destin creator, într-un sens cu adevărat minunat; omul e în stare pentru acest destin să renunţe – câteodată chiar până la autonimicire – la avantajele echilibrului şi la bucuriile securităţii. Ceea ce se întâmplă să producă animalul, ca, de exemplu, lăcaşuri, organizaţii, poate să fie judecat în înţeles exclusiv sub unghiul necesităţilor vitale. Aceste produse corectează sau compensează neajunsurile mediului şi asigură animalului existenţa în acest mediu, care în atâtea privinţe răspunde insuficient exigenţelor; aceste produse n-au nici caracter metaforic-revelatoriu, nici aspecte stilistice; ele nu sunt creaţii cu adevărat; ele nu constituie niciodată o lume aparte şi nu cer să fie judecate după norme imanente lor; cum e cazul creaţiilor de cultură ale omului, fără deosebire” (Lucian Blaga – Geneza metaforei şi sensul culturii).

Această intrare a fost publicată în Filosofie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s