În cartea Harta Succesului, tradusă de A. Marin la Editura Amaltea (Bucureşti, 2006), unul dintre autorii de psihologie motivaţională pe care-i admir foarte mult, John C. Maxwell, redă o istorioară pe care o găsesc atât de inspiratoare încât simt că trebuie să o împărtăşesc. O poveste-experiment succint formulată însă atât de tonifiantă şi „hrănitoare” pentru spirit încât nu trebuie ascunsă sau ţinută doar pentru cel care o descoperă. Iată povestea:
„Acum câţiva ani a fost făcut un experiment într-o şcoală din zona golfului San Francisco. Un director de şcoală a chemat trei profesori şi le-a spus: „Pentru că voi trei sunteţi cei mai buni din sistem şi aveţi cea mai bogată experienţă, v-am selectat un număr de 90 de elevi cu un coeficient de inteligenţă ridicat. Vă vom lăsa pe voi să-i îndrumaţi în următorul an şcolar în ritmul lor şi vom vedea cât de mult pot învăţa.
Cei trei membri ai corpului profesoral, elevii şi părinţii lor au considerat că este o idee bună. Toţi s-au bucurat, în mod special, de acel an şcolar. Până la sfârşitul anului şcolii, elevii acumulaseră de la 20% la 30% mai mult decât ceilalţi studenţi din întreaga zonă a golfului San Francisco.
La sfârşitul anului, directorul i-a chemat la el pe cei trei profesori şi le-a spus: „Trebuie să vă fac o mărturisire. Nu aţi avut 90 dintre cei mai remarcabili elevi din punct de vedere intelectual. Ei erau elevi obişnuiţi. Am luat la întâmplare 90 de elevi din sistem şi vi i-am dat vouă.”
Cum era şi firesc, profesorii au concluzionat că priceperea lor pedagogică excepţională trebuie să fie responsabilă de progresul deosebit al studenţilor.
„Mai am să vă fac o mărturisire”, a spus directorul. „Nu sunteţi profesorii cei mai înzestraţi. Numele voastre au fost primele trei trase la sorţi dintr-o pălărie.”
Citind aceste rânduri, mă întreb: oare ce-i trebuie unui om pentru a atinge performanţa într-un domeniu, pentru a-şi împlini menirea? Îi trebuie inteligenţă, memorie bună, imaginaţie, creativitate, talent? Fireşte! Însă mai mult decât toate acestea şi decât multe altele pe care le-am trecut involuntar sub tăcere, îi trebuie atitudinea potrivită, determinarea, convingerea că poate realiza ceva cu adevărat excepţional. Există momente în care mărturisesc unora dintre elevi faptul că algoritmul care m-a însoţit în perioada studenţiei a fost unul dezarmant de simplu, dar deopotrivă copleşitor de eficace: SĂ AI ÎNCREDERE ÎN TINE ŞI CREDINŢĂ ÎN DUMNEZEU. Chiar şi atunci când nu reuşeam să parcurg toată materia la o disciplină sau alta, dar făceam tot ce îmi stă în putere să angajez întreaga mea energie sufletească, entuziasmul (en-Theos = Zeul din interior) în ceea ce citeam, tranformam în fişe de lectură şi de studiu, conspectam, schematizam, reconfiguram în propriul idiom, ei bine, Cineva îmi era aproape.
Ceea ce vreau să spun nu este o poveste inventată, ci este un fapt trăit, o experienţă de viaţă care m-a fortificat şi m-a convins de un adevăr: puterea gândirii pozitive depăşeşte cu mult orice obstacol, impediment sau neajuns al gândirii. Înaintea oricărei sesiuni de examene obişnuiam să experimentez un complex copleşitor de impresii: de la curiozitate copilărească, la conştiinţa celui care admite socratic că nu ştie nimic, de la nevoia de a face cât mai repede dovada propriei seriozităţi, la ezitarea navigatorului care ştie că sunt încă multe teritorii neexplorate sau terra incognita. De data asta, reuşisem să învăţ vreo nouă din cele treisprezece cursuri extrem de bogate în conţinut (la o materie despre care admiteam că nu era în topul favoritelor mele, întrucât nu rezona prea bine cu preocupările mele ceva mai îmbibate speculativ: politologia). Totuşi, îmi completasem în sala de lectură a bibliotecii, pe parcursul întregului semestru, însemnările de la curs cu alte ore de lectură şi studiu individual. Paginile pe care le consemnasem audiind prelegerile respectabilului domn profesor erau acum, la final de etapă, dublate sau triplate ca întindere. Pe margini se găseau însemnări personale, reflecţii, tot felul de semne care indicau o anexă, o completare, o fişă… Făcusem ca finalul fiecărui curs să fie însoţit de câte o reprezentare grafică, schematică, un citat din cartea menţionată de profesor, o paralelă cu gândirea altui autor etc. Toate acestea, credeam eu, erau menite a-mi facilita privirea de ansamblu şi totodată accesul în adâncimea textelor, pe scurt, eram convins că încercasem tot ce îmi stătea în putere să conving că nu eram un student oarecare, nimerit întâmplător la o facultate care pentru unii era semnul cert al ratării: Filosofie… Acum, mă îndreptam spre Universitate şi îmi exersam ca de obicei formula mentală care mă energiza, îmi dădea un tonus pozitiv, în timp ce agitaţia din Copou se prelingea prin faţa ochilor mei fără a mă atinge… Şi totuşi, pentru scurte momente, îndoiala faţă de un mult aşteptat succes îmi dădea târcoale, ameninţându-mi siguranţa şi încrederea… Am ajunsla Universitate, am evitat ca de obicei „pompierii”, adică acei colegi care nu aveau alte replici mai inspirate decât „e supărat Maestrul astăzi…”, „îi pică pe foarte mulţi studenţi…”, „subiectele sunt extrem de dificile…”, „nu ştiu nimic…” şi alte replici menite a demola entuziasmul şi a sabota o potenţială realizare. După câteva minute de conversaţie cu colegii mei „piromani” (încrezători şi optimişti), uşa la amfiteatrul „Titu Miorescu” (II 8) s-a deschis iar eu m-am găsit faţă în faţă cu destinul. Am luat un bilet de pe catedră şi m-am aşezat cuminte în bancă, cu mişcări controlate şi o respiraţie care tindea să-mi trădeze freamătul interior. Primul subiect era exact ce-mi doream, o paralelă între ideologii politice cu ilustrări pe autorii studiaţi. Însă al doilea subiect se găsea printre cele patru lecţii pe care gestiunea mai puţin eficientă a timpului meu de studiu mă făcuse să le trec la rubrica „Va urma”… Mi-am stăpânit vibraţia stiloului, care-mi juca inconştient în mâini, am inspirat profund, am rostit în forul meu interior formula motivaţională şi am început să scriu pe ciornă… După câteva momente, în forul meu interior s-a făcut linişte, un calm de ocean îngheţat..Când am fost invitat să vorbesc, eram determinat precum un muzician care-şi ţine partitura atât de convingător pentru că ştie că după aceasta nu i se va permite să mai interpreteze vreodată. Mă apropiam de sfârşitul primului subiect şi mă pregăteam să-l improvizez pe al doilea, când profesorul m-a întrerupt: „Mulţumim, domnule student, m-aţi convins deja că luaţi lucrurile în serios. Daţi-mi carnetul…”
Zwischen uns sei Wahrheit! 