„Atât putem, cât ştim” (Francis Bacon)
Veritabil profet al ştiinţei moderne de factură inductiv-experimentală[1], considerat pe bună dreptate un precursor al tradiţiei empiriste britanice, Francis Bacon (1561-1626) pune bazele materialismului modern (de factură mecanicistă). În încercarea sa de a lega filosofia de ştiinţele naturii[2], autorul britanic atacă necruţător vechiul edificiu al aşa-ziselor „ştiinţe” medievale (în fond veritabile pseudo-ştiinţe), pe care le acuză că s-au rupt de realitate sau experienţă, cantonându-se în speculaţii sterile, că au făcut abuz de logică, că le lipseşte metoda. Noua ştiinţă propusă de Bacon trebuie să se bazeze, în concepţia autorului, pe un studiu temeinic al faptelor şi evenimentelor (să pătrundă în „marea carte a naturii”). Ea trebuie să se folosească de experienţa metodică şi de observaţie, să debuteze de la fapte (nu de la propoziţii sau enunţuri generale), pentru a descoperi cauzele lucrurilor[3]. Aceasta pentru că adevărata cunoaştere este aceea a cauzelor (vera scire est per causas scire). Una dintre caracteristicile importante pe care ştiinţa ar trebui să le deţină este, pentru Bacon, aceea de a fi strâns legată de nevoile practice ale omului (o viziune concretă, practică şi utilitară), de a provoca schimbări concrete, semnificative în viaţa oamenilor[4]. Adevăratul ţel al ştiinţei este acela de a duce la „îmbogăţirea stirpei umane cu forţe şi invenţii noi”, de a permite omului să dezvăluie secretele naturii, „să-i cucerească înălţimile şi fortăreţele şi să împingă înainte, cu voia lui Dumnezeu, limitele domniei omului”[5]. Însă pentru a ajunge să domini natura, trebuie să înveţi să o cunoşti, pentru că, fără îndoială, „cunoaşterea înseamnă putere”.
Ca şi în cazul lui Descartes, şi pentru Bacon metoda are un rol decisiv în cunoaştere sau în descoperirea adevărului, întrucât permite colectarea şi ordonarea informaţiilor obţinute prin observare directă, face posibilă compararea experimentelor în vederea stabilirii de corelaţii sau relaţii cauzale.
În Novum Organum (1620)[6], Bacon postulează nevoia abandonării tradiţiei şi a autorităţilor scolastice[7], care obstrucţionează libertatea de gândire şi împiedică progresul ştiinţei. Autorul Noii Atlantide (New Atlantis, publicată postum, în 1660) reproşează scolasticii că are un caracter formalist, steril şi mult prea abstract, că abuzează de logică (foloseşte silogismul[8] care, în loc să ajute la descoperirea principiilor ştiinţei, mai mult fixează şi întreţine erorile). Pentru a realiza o cunoaştere adecvată a naturii, intelectul trebuie purificat, curăţat de prejudecăţi şi erori – idola mentis[9] – supoziţii false şi prejudecăţi. „Idolii şi noţiunile false, care au pus dintotdeauna stăpânire pe raţiunea umană, înrădăcinându-se adânc în ea, au prins în ghearele lor spiritul uman în aşa fel încât adevărul îşi croieşte anevoie drum, ba chiar şi atunci când îi lasă acestuia cale liberă, vor ridica din nou capul când se vor înnoi ştiinţele şi vor deranja atâta timp cât nu suntem avertizaţi împotrivalor şi nu ne ferim de ei. Există patru feluri de idoli care au prins în mrejele lor spiritul uman…” Iată care sunt cele patru categorii de idoli cu privire la care ne avertizează Bacon:
(a). idolii tribului (idola tribus) – se originează în însăşi natura omenească (genul uman), constituie un rău inerent speciei umane, o adevărată „boală de familie”. Aceştia se datorează fie faptului că intelectul uman, precum o oglindă cu suprafaţa deformată, amestecă propria natură cu natura lucrurilor, răstălmăceşte şi desfigurează imaginea acestora, fie simţurilor care îşi asumă rolul de măsură a tuturor lucrurilor din natură. Întrucât intelectul are tendinţa de „a-şi lua zborul de la fapte”, el trebuie dirijat sistematic şi metodic.
(b). idolii peşterii (idola specus) – aparţin fiecărui individ în parte (se originează în „natura particulară” a fiecăruia) şi constă în acea „peşteră” care tulbură spiritul, ocultând pătrunderea luminii naturale. Peştera constituie un simbol pentru mediu, educaţie, lecturi, conversaţii, autoritatea persoanelor admise şi respectate etc. Ca recomandare pentru a îndepărta un astfel de idol, Bacon recomandă ca intelectul să încerce să fie „liniştit, odihnit, nepărtinitor şi limpede”.
(c). idolii forului (idola fori) – se nasc din convieţuirea şi asocierea oamenilor, din relaţii şi tovărăşii (mai ales acelea cu „spiritele mărunte”), ei fac să se strecoare în spirit cuvinte, nume şi expresii inexacte, improprii, ambigue. Cuvinte precum „destin”, „prim motor nemişcat”, „absolut” (concepte importante în filosofia scolastică) etc., impuse sau alese de mulţime, viciază sau distorsionează, prin echivocul lor, perceperea justă a realităţii: „… asemenea cuvinte siluiesc siluesc totuşi intelectul şi tulbură totul, împingându-i pe oameni în dispute sterile şi nesfârşite”.
(d). idolii teatrului (idola theatri) – sunt acele prejudecăţi care provin din diferitele teorii, dogme, tradiţii sau secte filosofice apărute de-a lungul timpului şi care ameninţă simţul critic[10]. „Căci toate sistemele filosofice care au fost succesiv inventate şi adoptate sunt tot atâtea piese de teatru pe care diferitele filosofii le-au dat la iveală şi au venit să-şi joace rolul, fiecare la rândul său; piese care prezintă privirii noastre tot atâtea lumi imaginare şi care în adevăr sunt făcute pentru scenă. (…) principii care din credulitate au fost adoptate fără examinare şi apoi transmise din gură în gură”.
„Atât despre idoli şi dobândirea lor. Toţi trebuie înlăturaţi şi condamnaţi printr-o hotărâre fără echivoc; trebuie să eliberăm raţiunea de ei, şi să o curăţim. Aşadar, nu există altă cale înspre împărăţia omului, clădită pe ştiinţe, decât cea înspre împărăţia cerului, în care nu putem intra decât ca nişte copii…”
[1] cu un accent deosebit plasat pe experienţă, pe observarea metodică (sistematică) a naturii şi inducţie (care nu se reduce însă la simpla inducţie prin enumerare).
[2] adevărata ştiinţă este pentru Bacon „naturalis philosophia” (filosofia naturii) – „mamă a tuturor ştiinţelor”.
[3] adevărata misiune a ştiinţei: „explicarea naturii”.
[4] a cunoaşte natura înseamnă a-i descoperi ordinea reală dar, mai ales, a învăţa să o utilizezi în propriul folos.
[5] Cf. Novum Organum.
[6] titlul complet al lucrării: Novum Organum sive Indicia vera de Interpretatione Naturae.
[7] scolastică – termen care exprimă filosofia predată în şcolile bisericilor şi, în sens larg, pregătirea teologică din perioada medievală. Începând cu secolul al XI-lea şi până în secolul al XVI-lea, scolastica a fost abordarea dominantă în filosofia europeană. Într-o astfel de orientare la un loc de cinste s-au aflat scrierile lui Aristotel şi comentatorii acestuia. Printre cei mai importanţi filosofi scolastici se numără: Toma d’ Aquino (cca. 1225-1274), Duns Scotus (cca. 1266-1308), William de Ockham (cca. 1285-1349) ş.a.
[8] în ceea ce priveşte cunoaşterea naturii, silogismul are o valoare limitată şi de aceea trebuie înlocuit cu o nouă metodă: metoda inductivă, aceea care pleacă de la fapte şi se ridică treptat, prin generalizări succesive, către principii sau cauze.
[9] idola mentis – idoli ai minţii (intelectului) – prejudecăţi, noţiuni false care stăpânesc spiritul uman, împiedicându-l să descopere adevărul şi care pot fi înlăturate numai prin folosirea unei metode adecvate: inducţia.
[10] Bacon împarte sectele filosofice în trei şcoli dăunătoare: (1). şcoala sofistică sau raţională (de exemplu Aristotel este cel care a formulat principii înainte de a consulta experienţa); (2). şcoala empirică (de exemplu: alchimiştii care practică prea puţin experimentul); (3). şcoala superstiţioasă (cei care amestecă filosofia cu credinţa şi tradiţia). Acceptând alături de experienţă şi operaţiile gândirii, Bacon a criticat atât tabăra empiriştilor – pe care-i considera drept „furnici care adună fără a prelucra nimic”, cât şi tabăra raţionaliştilor – „păianjeni care scot din propriul corp firul din care ţes inconsistentele lor pânze”.
Zwischen uns sei Wahrheit! 