Pragmatismul – repere…

PRAGMATISMUL (pragmaacţiune) – orientare filosofică, iniţiată în deceniul 8 al secolului XIX de către Charles Sanders Peirce (care a transformat termenul pragmatic într-un termen filosofic în 1878 şi care a pus în circulaţie, în 1905, termenul pragmaticism, pentru a-şi diferenţia concepţia de alte semnificaţii atribuite termenului de către alţi autori) şi dezvoltat de William James şi John Dewey. În primele decenii ale secolului XX, pragmatismul a constituit filosofia oficială în Statele Unite; a câştigat adepţi şi în statele europene: Ferdinand Canning Scott Schiller, în Anglia, Giovanni Papini, în Italia. Miezul pragmatismului este dat de credinţa că înţelesul unei doctrine este acelaşi cu efectele practice ale adoptării sale.

ADEVĂRUL (în accepţia pragmatistă) = criteriu de apreciere a opiniilor, ideilor, credinţelor adevărate = este dat de succesul acestora în experienţă, de posibilitatea orientării acţiunilor către succes, de capacitatea acestuia de a genera profit. Pentru pragmatism, este adevărat nu ceea ce concordă cu realitatea obiectivă, ci ceea ce se dovedeşte a fi avantajos: însăşi credinţa în Dumnezeu este adevărată (poate fi acceptată) dacă „funcţionează satisfăcător în sensul cel mai larg al cuvântului”.

În pragmatism, ideile nu sunt adevărate, ci devin astfel în cursul acţiunii indivizilor, în măsura în care „dau randament” (nu există un Adevăr în sine, absolut = replică dată concepţiilor metafizice, care situează adevărul într-un “dincolo”). Însăşi gândirea este valoroasă pentru un pragmatist numai dacă deţine o „funcţie pragmatică”, adică aceea de a elabora reguli, instrumente pentru acţiune = INSTRUMENTALISM (teorie privind natura gândirii, a logicii şi a dobândirii de cunoştinţe, conform căreia ideile şi judecăţile trebuie privite ca instrumente ce funcţionează în situaţii trăite şi determină consecinţe pentru viitor.

Motivaţia centrală a pragmatismului este ideea potrivit căreia între credinţa în adevăr şi succesul acţiunii trebuie să existe o strânsă legătură.

C.S. Peirce: Să se determine ce efecte care ar putea avea o relevanţă practică raţional imaginabilă socotim că are obiectul conceptului nostru. Atunci conceptul pe care-l avem despre aceste efecte este întregul concept pe care-l avem despre obiect.

W. James: Ideile devin adevărate exact în măsura în care ne ajută să stabilim relaţii satisfăcătoare cu alte părţi ale experienţei noastre.

În momentul în care pragmatistul îşi pune o astfel de întrebare //care este valoarea în bani-gheaţă (cash-value) a adevărului?//, el ştie răspunsul: ideile adevărate sunt acelea pe care le putem asimila, valida, corobora sau verifica. Ideile false sunt cele pentru care nu putem proceda astfel. Aceasta este diferenţa practică la care conduce faptul de a deţine idei adevărate; aceasta este semnificaţia adevărului, pentru că acesta este adevărul cunoscut nouă.    

Concepţia pragmatistă asupra adevărului (fragmente de text)

„Adevărul, aşa cum orice dicţionar vă va spune, este o proprietate a anumitor idei ale noastre. El înseamnă acordul, aşa cum falsul înseamnă dezacordul lor cu „realitatea”. Atât pragmatiştii cât şi intelectualiştii acceptă această definiţie ca ceva de la sine înţeles. Ei încep să se certe doar după ce se pune întrebarea cu privire la ce anume se poate înţelege prin termenul „acord” şi prin acela de „realitate”, când realitatea este considerată ca ceva cu care ideile noastre să fie de acord. […] Concepţia curentă este aceea că o idee adevărată trebuie să copieze realitatea la care se raportează”(170 – 171).

„Pe de altă parte, pragmatismul pune întrebarea sa obişnuită: »Admiţând că o idee sau o credinţă este adevărată, ce importanţă concretă va avea în viaţa cotidiană a cuiva faptul că ea este adevărată? Cum va fi perceput adevărul? Ce experienţe ar fi diferite decât sunt dacă credinţa ar fi falsă? Pe scurt, care este valoarea–cash (cash-value) a adevărului în termenii experienţei?«. În momentul în care pragmatismul pune această întrebare, el sesizează şi răspunsul: Ideile adevărate sunt acelea pe care le putem asimila, valida, corobora şi verifica. Ideile false sunt acelea cu care nu putem face acest lucru. Aceasta este diferenţa practică pentru noi între a avea idei adevărate sau false; acesta este, prin urmare, înţelesul adevărului, căci adevărul este cunoscut numai în acest fel. Aceasta este teza pe care trebuie să o apăr. Adevărul unei idei nu este o proprietate stagnantă, inerentă ei. Adevărul i se întâmplă unei idei. Ea devine adevărată, este făcută adevărată de evenimente. Veritatea ei este în fapt un eveniment, un proces anume, procesul verificării de sine, veri-ficarea sa. Validitatea sa este procesul valid-ării sale”(172).

„[…] a avea gânduri adevărate înseamnă, oriunde, a avea instrumente inestimabile de acţiune; […] datoria noastră de a dobândi adevărul, departe de a fi o comandă nescrisă venită din cer ori o „acrobaţie” autoimpusă de intelectul nostru, poate să se justifice prin excelente raţiuni practice”(172).

„A deţine adevărul, departe de a fi aici un scop în sine, este doar un mijloc preliminar spre alte satisfacţii vitale. Dacă, pierdut în pădure şi flămând, găsesc ceea ce pare a fi o potecă, este extrem de important să mă gândesc că la capătul ei este o casă pentru că, dacă gândesc astfel şi o urmez, mă salvez. Gândul adevărat este folositor aici deoarece casa care este obiectul său este folositoare. Valoarea practică a ideilor adevărate derivă astfel, în primul rând, din importanţa practică a obiectelor lor pentru noi. Obiectele lor nu sunt, fireşte, întotdeauna importante. Cu altă ocazie, pot să nu am nevoie de casă şi atunci ideea mea despre ea, oricât de verificabilă, va fi practic irelevantă şi este mai bine să rămână latentă. Cu toate acestea, dat fiind faptul că aproape orice obiect poate deveni într-o bună zi temporar important, avantajul de a avea un stoc general de adevăruri în plus, de idei care vor fi adevărate despre situaţii posibile doar, este evident. Stocăm astfel de adevăruri suplimentare în străfundul memoriei, iar cu preaplinul ne completăm cărţile de referinţă. Ori de câte ori un astfel de adevăr suplimentar devine relevant din punct de vedere practic într-o situaţie critică, el iese de la păstrare pentru a acţiona în lume, iar credinţa noastră în el devine activă. Atunci poţi spune despre ea fie că »este folositoare pentru că este adevărată«, fie că »este adevărată pentru că este folositoare«. Ambele expresii înseamnă exact acelaşi lucru, anume, că există o idee care se împlineşte şi poate fi verificată”(173).

„Adevărată este orice idee care începe procesul de verificare, folositoare este funcţia sa împlinită în experienţă. Ideile adevărate nu ar fi fost niciodată selectate ca atare, nu ar fi dobândit niciodată un nume ca şi clasă şi, cu atât mai puţin, un nume care să sugereze valoare, dacă ele nu ar fi fost de la început folositoare în acest fel”(173).

„Adevărul trăieşte, de fapt, în cea mai mare parte, pe baza unui sistem de credit. Gândurile şi convingerile noastre „trec” atâta timp cât nimic nu le provoacă, aşa cum bancnotele trec atâta timp cât nimeni nu le refuză. Dar toate acestea trimit la verificări directe la un moment dat, fără de care edificiul adevărului se năruie asemenea unui sistem financiar fără o bază oarecare în numerar (cash-basis). Dumneavoastră îmi acceptaţi verificarea unui lucru, eu o accept pe a dumneavoastră cu privire la un altul. Facem tranzacţii cu adevărurile noastre. Dar convingerile verificate concret de cineva sunt stâlpii întregii suprastructuri”(175).

„Acesta este modul foarte general în care pragmatistul interpretează cuvântul „acord”. El îl tratează cu totul practic, lăsând să se înţeleagă că acoperă orice proces de conducere (conduction) de la o idee prezentă spre o ţintă viitoare, cu condiţia doar ca acesta să reuşească. Doar în felul acesta ideile „ştiinţifice”, care plutesc dincolo de simţul comun, se poate spune că sunt de acord cu realităţile. […] Trebuie să găsim o teorie care să funcţioneze; iar acest lucru este foarte dificil deoarece teoria noastră trebuie să medieze între toate adevărurile anterioare şi anumite experienţe noi. Aceasta trebuie să deranjeze cât mai puţin posibil simţul comun şi credinţele anterioare şi trebuie să ducă la o ţintă perceptibilă sau care poate fi verificată exact”(175).

„Pentru noi, adevăr este doar un nume colectiv pentru procese de verificare, aşa cum sănătate, bogăţie, putere, etc. sunt nume pentru alte procese legate de viaţă şi care sunt de asemenea urmărite pentru că merită să fie urmărite. Adevărul este făcut, întocmai aşa cum sănătatea, bogăţia şi puterea se fac, în cursul experienţei”(180).

„Adevărul „absolut”, care înseamnă ceva ce nu va fi niciodată modificat de o experienţă ulterioară, este limita extremă în care ne imaginăm că toate adevărurile noastre temporare vor converge într-o zi. El stă alături de omul perfect înţelept şi de experienţa absolut completă şi, asemenea acestor idealuri, este posibil să nu fie niciodată împlinit sau materializat. Trebuie să trăim astăzi prin adevărul pe care-l putem obţine astăzi, iar mâine să fim gata să-l numim fals. Astronomia ptolemeică, spaţiul euclidian, logica aristotelică, metafizica scolastică au fost secole de-a rândul expediente, însă experienţa umană a depăşit aceste limite şi numim acum aceste lucruri doar relativ adevărate în cadrul respectivelor graniţe ale experienţei. „La modul absolut” ele sunt false; pentru că ştim că acele limite au fost întâmplătoare şi ar fi putut fi depăşite de teoreticienii din trecut tot aşa cum sunt depăşite de gânditorii de astăzi”(182).

„[…] adevărul se compune în mare parte din adevăruri anterioare. Convingerile oamenilor sunt alimentate întotdeauna de experienţă. Dar convingerile însele sunt părţi din suma totală a experienţei universale şi, ca urmare, devin substanţa operaţiilor de întemeiere viitoare. Atâta timp cât realitate înseamnă realitate experimentabilă, atât aceasta cât şi adevărurile pe care oamenii le dobândesc despre ea sunt într-un necontenit proces de mutaţie, mutaţie spre un scop definit, poate, dar totuşi mutaţie”(183).

„Adevărurile se nasc din fapte, dar ele se cufundă din nou în fapte şi se adaugă lor; fapte care din nou creează sau relevă (cuvântul este indiferent) un adevăr nou şi aşa mai departe ad infinitum. În acest timp, faptele însele nu sunt adevărate. Ele sunt pur şi simplu. Adevărul este funcţia credinţelor care încep şi se sfârşesc în mijlocul faptelor”(183).

Ce este pragmatismul? (fragmente de text)

„Metoda pragmatică este, înainte de toate, o metodă care permite rezolvarea controverselor metafizice care ar putea rămâne altfel interminabile. Lumea este una sau multiplă? Se admite fatalitatea sau libertatea? Există materie sau spirit? […] dezbaterile rămân mereu deschise. […] metoda pragmatică înseamnă a încerca să interpreteze fiecare concepţie în funcţie de consecinţele sale practice. Iată deci cum se pune problema: dacă o anumită concepţie ar fi adevărată, şi nu alta, care ar fi diferenţa ce ar rezulta de aici în mod practic, pentru un om? Dacă nici o diferenţă practică nu ar putea fi depistată, se va considera că ambele alternative sunt acceptate în acelaşi timp şi că orice discuţie ulterioară ar fi deşartă. Pentru ca o controversă să fie serioasă, trebuie să se poată indica precis care consecinţă practică îi este în mod necesar alăturată astfel încât să fie considerată singura adevărată”(din vol. Pragmatismul, Ed. Timpul, Iaşi, 2000, p.38 – 39).

„Acest cuvânt [pragmatismul], la fel ca şi „practic”, provine din cuvântul grecesc pragma care înseamnă acţiune. În 1878, acest cuvânt a fost utilizat pentru prima dată în filosofie de Charles Peirce. În articolul intitulat Cum să ne clarificăm ideile, după ce a remarcat că de fapt, credinţele ne sunt reguli pentru acţiune, Peirce spunea că, pentru a dezvolta conţinutul unei idei, este suficient să i se determine manifestarea proprie; pentru noi doar aceasta îi determină semnificaţia. […] pentru a obţine o claritate perfectă în ideile relative la un obiect, trebuie să luăm în considerare numai efectele de ordin practic pe care le socotim susceptibile de a cuprinde doar impresiile pe care trebuie să le dobândim, doar reacţiile în faţa cărora trebuie să fim pregătiţi”(39).

„Este uimitor să observi câte controverse filosofice sunt golite de semnificaţie din clipa când le este căutată o consecinţă concretă. […] Datoria filosofiei ar trebui să fie descoperirea a ceea ce va fi diferit pentru dumneavoastră şi pentru mine, într-un moment precis al vieţii noastre, după cum va fi adoptată o anumită ordine a universului”(40 – 41).

„Atitudinea pe care o reprezintă pragmatismul este de mult timp cunoscută, căci este atitudinea empiriştilor; dar, mi se pare, o reprezintă sub o formă mult mai radicală ce ridică mai puţine probleme decât formele utilizate până în prezent de empirism. Pragmatismul întoarce spatele, o dată pentru totdeauna, la mulţimea de habitudini inveterate filosofilor de profesie. Se detaşează de abstracţie, de tot ceea ce face gândirea neadecvată – soluţii verbale, raţionamente aprioric greşite, sisteme închise – de tot ceea ce este un aşa-zis absolut sau are o origine falsă, pentru a se îndrepta spre gândirea concretă şi adecvată, spre fapte, spre acţiunea eficace. Pragmatismul se distinge şi de trăsăturile care determină empirismul curent, precum şi de temperamentul raţionalist. Aerul de superioritate, natura cu toate posibilităţile pe care le găzduieşte, toate acestea semnifică pragmatismul care reacţionează împotriva dogmei, împotriva teoriilor artificiale, împotriva falsului ce pare a avea un caracter teleologic, pe care credem că-l observăm în adevăr”(41).

„[…] pragmatismul nu îngăduie nici o soluţie particulară. Nu este decât o metodă. Dar triumful universal înregistrat de această metodă îl reprezintă schimbarea considerabilă în modalitatea în care se manifestă temperamentul în cadrul filosofiei”(41).

„De obicei, metafizica a practicat o metodă rudimentară în cercetările sale. […] dar dacă aţi urma, dimpotrivă, metoda pragmatică? […] trebuie să evidenţiaţi valoarea în bani gheaţă a fiecărui cuvânt; trebuie să-i atribuiţi o funcţie în câmpul experienţei voastre. Astfel, îl considerăm mai mult decât o soluţie, un program pentru o nouă obligaţie de îndeplinit; şi, mai mult chiar, îl considerăm o reliefare a diferitelor moduri în care este posibil să se manifeste realităţile existente”(42).

„[…] prin pragmatism, o teorie devine un instrument de cercetare, în locul unui răspuns la o enigmă sau al unei încetări a oricărei căutări. Ea ne foloseşte nu pentru a ne odihni, ci pentru a înainta şi ne permite, la timpul oportun, refacerea lumii. Toate teoriile noastre erau stereotipe; pragmatismul le oferă supleţea ce nu au avut-o vreodată şi le pune în mişcare”(42).

„[Pragmatismul] nu are dogme, iar întreaga sa doctrină se reduce, în primul rând, la metoda sa. Cum a afirmat foarte inspirat tânărul pragmatist italian Papini, pragmatismul ocupă în mijlocul teoriilor noastre poziţia unui coridor, într-un hotel. Numeroase camere dau în coridor. În prima întâlnim un om elaborând un tratat despre ateism; în cea de alături, o persoană rugându-se în genunchi pentru a dobândi credinţă şi curaj; în a treia, un chimist; în următoarea, un filosof redactându-şi sistemul de metafizică idealistă; în acelaşi timp, în a cincea cameră, un individ încearcă să demonstreze imposibilitatea metafizicii. Totuşi, fiecare din aceşti oameni folosesc coridorul; toţi trebuie să-l utilizeze pentru a reintra în cameră, apoi pentru a ieşi”(43).

„Pentru moment, metoda pragmatică rezidă într-o atitudine, o orientare; în ciuda oricărei teorii particulare. Şi această orientare, această atitudine, constă în întoarcerea privirilor noastre de la tot ce reprezintă lucru prim, principiu prim, categorie, necesitate presupusă, spre lucrurile ultime, spre rezultate, consecinţe, fapte”(43).

„Pragmatismul se simte incomod departe de fapte, în timp ce raţionalismul se simte bine doar în prezenţa abstracţiunilor. […] pragmatistul se ataşează strâns de fapte, de realitatea concretă; studiază atent adevărul, după cazuri particulare pe care le generalizează apoi. Pentru el, adevărul devine un nume generic, rezumând ideile diferite, dar cu o valoare practică definită, care sunt în experienţă. Pentru raţionalist, adevărul rămâne o pură abstracţie; este suficient să îi pronunţăm numele pentru a ne închina în faţa lui! În timp ce pragmatistul vrea să demonstreze detaliat anume de ce trebuie să-i purtăm respect adevărului, raţionalistul nu ştie nici măcar să recunoască datele concrete din care provine abstracţiunea sa!”(49).

Dacă se constată că ideile teologice au valoare pentru viaţa concretă, ele vor fi considerate adevărate de pragmatism, în sensul că sunt utile într-o anumită măsură; pentru pragmatism, valoarea pe care o au dincolo de această măsură va depinde de raporturile lor cu alte adevăruri ce trebuie, de asemeni, să se manifeste ca atare”(52).

„[…] tot ce vă pot spune, pentru moment, este că adevărul se integrează în bine sau că adevărul este un bine de un anume tip şi nu o categorie dincolo de bine cum se considera de obicei. […] Cuvântul „adevărat” desemnează tot ceea ce este bun sub forma unei credinţe şi, în plus, bun pentru raţiuni diferite, susceptibile de a fi specificate. Dacă veţi admite că în ideile adevărate nu există nimic bun pentru viaţă, că posesia acestor idei este un dezavantaj pozitiv şi că ideile false sunt singurele profitabile, atunci veţi fi obligaţi să acceptaţi că acţiunea adevărului, conceput ca lucru divin şi preţios şi că noţiunea de căutare obligatorie a acestuia n-ar fi putut să se dezvolte sau să devină o dogmă. Într-o lume astfel organizată, datoria noastră ar fi, mai degrabă, să fugim de adevăr. […] O definiţie cât mai potrivită a adevărului ar fi: «ceea ce poate fi pentru noi cel mai bine de crezut»”(53).

„Nu veţi găsi în pragmatism nici o prejudecată, nici o dogmă obstructivă, nici o axiomă inflexibilă cu privire la dovezile care ar putea fi admise. El este cum nu se poate mai binevoitor, nu va respinge dinainte nici o ipoteză şi va lua în consideraţie orice afirmaţie”(55).

„Pragmatismul lărgeşte câmpul de cercetare, al cărui obiect e Dumnezeu. Raţionalismul nu înţelege să iasă din cadrul logicii, să părăsească empiricul. Empirismul se bazează doar pe simţurile externe. Pragmatismul acceptă totul; acceptă logica şi simţurile şi consimte să ţină seama de experienţele cele mai umile, cele mai particulare. Va accepta şi experienţele mistice, dacă acestea pot avea consecinţe practice. Şi va accepta prezenţa lui Dumnezeu chiar în mijlocul mizeriei din fenomenele particulare, dacă se demonstrează că dumnezeu se poate întâlni aici!”(55).

„În calitate de criteriu al adevărului probabil, pragmatismul adoptă ceea ce împlineşte cel mai bine datoria de a ne dirija în viaţă, ceea ce se adaugă tuturor elementelor din existenţa noastră şi se adaptează ansamblului de exigenţe ale experienţei, fără ca vreuna să fie sacrificată”(55).

Câteva reflecţii privind filosofia kantiană…

Kant a apărut într-un moment critic pentru filosofie. După cum în antichitate Socrate şi-a formulat cugetarea sa din nevoia de a da o directivă spiritului decepţionat de diferitele sisteme filosofice care se contraziceau şi se combăteau, tot aşa, Kant apare în momentul când raţionalismul şi empirismul produseseră o dezorientare în spirite, ducând filosofia într-un adevărat impas. Până la Kant predominaseră în filosofia cunoaşterii şi în metafizică două curente: raţionalismul şi empirismul.

Raţionalismul, reprezentat de Descartes, Spinoza, Malebranche, Leibniz, susţinea că originea cunoaşterii noastre e raţiunea, că lumea întreagă e bazată pe ceva raţional, că omul are ca esenţă raţiunea.

Raţionalismul pleca de la concepte apriorice, pe care le considera ca fiind absolut valabile şi chiar reale, cum sunt conceptul substanţei si cel al cauzalităţii.

În felul acesta, raţionaliştii raţionalizau experienţa. Aceşti filosofi citaţi, pentru că nu se îndoiau de posibilitatea cunoaşterii suprasensibile, raţionale, apriorice, prezentau un raţionalism dogmatic. Acesta era primul curent.

Cu totul opus era, înainte de Kant, empirismul, reprezentat mai ales de Francis Bacon, Thomas Hobbes, John Locke, David Hume, care susţineau că nu există cunoştinţe decât în experienţă, negând existenţa cunoaşterii apriorice.

Empirismul acestora era un fel de scepticism, care tăgăduia existenţa lui Dumnezeu, nemurirea sufletului şi se apropia chiar, la unii filosofi (Hobbes), de materialism. Între aceste două curente oscilau toate teoriile filosofice în momentul când apare cugetarea kantiană. Kant rupe cu trecutul, fără a fi însă cu totul în afara sa, căci în filosofia lui găsim o tendinţă comună cu. raţionalismul şi empirismul, anume de a pune concepţia metafizică despre lume în dependenţă de cunoaşterea omenească. Dar în timp ce raţionalismul şi empirismul admiteau şi ceva iraţional, ceva subiectiv, care ar determina cunoaşterea, Kant pleacă de la cunoaşterea obiectivă, de la faptele de cunoaştere, şi arată regulile după care cunoaştem. Kant este astfel în acelaşi timp un revoluţionar şi un continuator al gândirii anterioare; este un revoluţionar, căci dă lovituri de moarte raţionalismului şi empirismului, şi este un continuator, pentru că împrumută de la ele tendinţa de explicare a lumii prin cunoaştere. Kant loveşte în raţionalism, întrebându-se cum e posibilă o cunoaştere pur raţională a lumii. Cum să spună ceva a priori, independent de orice experienţă, despre un obiect deosebit de sine? La această problemă nu puteau răspunde raţionaliştii. Tot aşa, Kant loveşte şi în empirism, punându-şi întrebarea: „Cum se naşte experienţa?”. Cum poate ceva exterior – obiectul – să treacă în subiect? Aceasta era dificultatea de care se lovea empirismul. Kant înlătură aceste greutăţi ale curentelor de gândire anterioare, afirmând că cunoaşterea omenească este rezultatul cooperării experienţei cu raţiunea sau, mai bine zis, al sensibilităţii cu raţiunea.

Problema cunoaşterii

Înainte de apariţia filosofiei kantiene, teoria cunoaşterii, care în mod ştiinţific
începe cu Locke, se preocupă cu problema dacă este posibilă cunoaşterea. Acesta era
punctul central al tuturor cercetărilor. Kant însă schimbă cu totul problema, căci el nu
se întreabă dacă este posibilă cunoaşterea; de posibilitatea acesteia nu se îndoieşte, ci
se ocupă de problema: cum e posibilă cunoaşterea. Înainte de Kant teoria cunoaşterii
era sub stăpânirea, sub predominarea metafizicii. Kant separă teoria cunoaşterii de
metafizică, deosebind cercetările asupra naturii şi universului de cele asupra construc­ţiei şi principiului cunoaşterii. Filosofia anterioară lui studia mai ales transcendentul,
ceea ce e dincolo de experienţă şi nu se poate cunoaşte. Kant însă cercetează ceea ce
e în experienţă şi la baza experienţei. Filosofia mai veche sau tăgăduia puterea de
cunoaştere a experienţei, sau admitea experienţa drept ceva absolut, de-a gata făcut,
independent de raţiune. Kant însă nu crede orbeşte în experienţă, nici nu o dispre­ţuieşte, ci arată cum se cunoaşte chiar experienţa. De aceea, problema cunoaşterii, în
filosofia lui Kant, e totuna cu problema experienţei. În felul acesta, Kant subordonează chiar metafizica faţă de teoria cunoaşterii. Kant pune un nou ideal de cunoaştere,
deosebit de acela al raţionalismului şi al empirismului anterioare. Acest ideal constă,
după Kant: 1) în ducerea mai departe a cunoaşterii; 2) în siguranţa cunoaşterii. Idealul pe care trebuie să-l urmărească cercetarea cunoaşterii este să arate
condiţiile în care o cunoştinţă nouă reprezintă un progres faţă de cunoştinţele
anterioare şi, în al doilea rând, condiţiile în care putem avea cunoştinţe sigure. Prima
cerinţă a unui ideal de cunoaştere se realizează prin judecăţile sintetice. A doua
cerinţă – siguranţa, valabilitatea absolută, generală şi necesară – se realizează însă
prin judecăţile apriorice, căci numai ceea ce este derivat din raţiune, independent de
experienţă, poate avea pretenţia de valabilitate generală. În realizarea acestui ideal al
cunoaşterii, formulat de Kant, se ivesc dificultăţi. Astfel, el susţine că numai prin
judecăţile sintetice se poate duce mai departe cunoaşterea, se poate realiza prima condiţie a idealului, căci numai în astfel de judecăţi avem o unire între două
reprezentări deosebite – în judecăţi analitice, subiectul este cuprins în predicat sau
invers. Dar judecăţile sintetice sunt rezultate din experienţă şi, în cazul acesta ele nu
pot avea siguranţă, necesitate absolută şi valabilitate universală. Aceasta în ceea ce
priveşte prima condiţie a idealului de cunoaştere.

Referitor la siguranţa şi valabilitatea cunoaşterii, Kant susţine că aceste caractere nu pot fi date de judecăţi a posteriori, care sunt subiective şi variabile după indivizi, ci numai de judecăţile a priori, independente de experienţă. In cazul acesta însă, asemenea valoare nu pot avea decât judecăţile analitice. Astfel, prima parte a idealului cunoaşterii se realizează prin judecăţi sintetice, iar a doua prin judecăţi analitice. Dar în modul acesta nu se poate realiza în mod complet şi total idealul cunoaşterii formulat de Kant; de aceea, problema care s-a impus cugetării kantiene a fost găsirea unui fel de judecăţi care să fie sintetice, totodată să aibă şi valabilitate absolută. Din această trebuinţă a formulat Kant posibilitatea unor judecăţi sintetice a priori. De aceea problema fundamentală în teoria cunoaşterii a lui Kant este: cum sunt posibile judecăţile sintetice a priori ?

Ştiinţă adevărată este aceea care poate da adevăruri absolut valabile, care se serveşte deci de judecăţi sintetice apriori. O astfel de ştiinţă este matematica, în care avem judecăţi cu valabilitate absolută, de natură sintetică. Putem avea însă, în alte ştiinţe, adevăruri confirmate pe cale experimentală, deci judecăţi sintetice a posteriori.

Dacă adevărurile matematice sunt evidente şi dacă adevărurile din ştiinţele naturii
se pot confirma prin experienţă, caracterul ştiinţific al acestor două discipline teoretice
se impune spiritului nostru. Problema pe care şi-o pune Kant este însă următoarea:
în metafizică judecăţile nu sunt nici evidente, ca în matematică, nici confirmate prin experienţă, ca în ştiinţele naturii. Atunci, cum este posibilă metafizica drept ştiinţă?

Problema posibilităţii judecăţilor sintetice a priori este totuna cu problema po­sibilităţii metafizicii ca ştiinţă. Punându-şi însă această problemă a ştiinţei metafizice,
Kant a înţeles metafizica nu în înţelesul de ştiinţă a cunoaşterii lucrurilor
exterioare şi transcendente, ci în cel de ştiinţă a cunoaşterii fenomenelor ce cad sub
simţuri, a imanentului. Filosofia kantiană întreagă, de altminteri, nu se ocupă, ca
filosofia anterioară, de constituţia şi de esenţa lumii, ci de posibilitatea cunoaşterii şi
a experienţei. De aceea, metafizica lui Kant este o metafizică a cunoaşterii.

Cum explică I. Kant alcătuirea cunoaşterii?

Înaintea lui, cunoaşterea era explicată în două moduri. Raţionaliştii o justificau prin raţiune, prin idei înnăscute, independent de orice datum sensibil. Astfel, Descartes reducea cunoaşterea omenească la o sumă de idei înnăscute, din care derivă apoi treptat toate judecăţile şi toate adevărurile. Mai departe, Leibniz, de asemenea, consideră ca tip de cunoaştere adevărată numai pe aceea care derivă din raţiune, numind cunoaştere confuză tot ceea ce rezultă din experienţă, iar Spinoza numea cunoaşterea deductivă fără nici un element empiric scientia intuitiva.

Raţionalismul în genere e concretizat în următoarele trei idei:

  1. Cunoaşterea nu presupune nici un raport cu lucrurile exterioare, ea e produsul
    numai al activităţii spiritului nostru, care creează adevărul.
  2. Adevărul, fiind independent de experienţă, urmează că noi putem cunoaşte şi
    ceea ce nu e perceptibil, ceea ce nu e dat simţurilor. În felul acesta, raţiunea cunoaşte
    esenţa lucrurilor, nemurirea, divinitatea, fără a mai rămâne nici un mister, nici un lucru
    în sine incognoscibil.

3. Dacă raţiunea este principiul cunoaşterii şi al lumii, atunci lumea în sine este iraţională. Cu toate aceste afirmaţii optimiste, raţionalismul nu poate explica existenţa răului şi nici cum poate raţiunea să prindă adevărul lucrurilor deosebite de dânsa.

Opus acestui curent este empirismul, care afirmă dependenţa cunoaşterii de experienţă, de datele simţurilor. După empirism, experienţa este singurul mijloc de cunoaştere. Dacă raţionalismul afirmă posibilitatea cunoaşterii transcendentului, empirismul este înclinat să nege posibilitatea transcendentului şi a absolutului, căci dacă nu-l cunoaştem, este ca şi cum nu ar exista pentru noi. John Locke şi David Hume sunt reprezentanţii de seamă ai empirismului. Ei reprezintă în istoria filosofiei treptele premergătoare criticismului. Locke pune pentru prima oară problema originii, siguranţei şi sferei cunoaşterii, nepreocupându-se aşa de mult de existenţa exterioară. După Locke, cunoaşterea are două izvoare, senzația și reflecţia, cea din urmă nefiind altceva decât o prelucrare a senzaţiilor. Hume completează ideea lui Locke, arătând că întreaga cunoaştere este rezultatul unui proces de asociaţie a impresiilor legate succesiv sau cauzal între ele. Totul rezultă din experienţă. Chiar conceptele care par a nu avea nimic empiric sunt produse ale repetiţiei şi obişnuinţei noastre empirice. Empirismul este însă o fază pregătitoare a criticismului kantian, căci Locke şi Hume sunt aceia care au arătat că numai raţiunea nu poate spune nimic a priori despre lucruri, iar prin concepţia lor empiristă au evidenţiat imposibilitatea în care se aflau ei de a răspunde la problema: cum trece ceva de la obiectele exterioare în subiect, dând naştere cunoaşterii ? Kant ia câte ceva de la raţionalismul şi de la empirismul anterioare. Astfel, de la raţionalism ia tendinţa de a pune concepţia despre lume în dependenţă de valoarea mijloacelor de cunoaştere. Spre deosebire însă de raţionalism, filosofia kantiană se întemeiază pe un teren obiectiv, căci pleacă de la cunoaştere, se ocupă de mijloacele de cunoaştere, nu de absolut şi transcendent. Prin urmare, Kant cercetează principiile experienţei, ceea ce nu făceau raţionaliştii, pentru că ei considerau aceste principii ca absolut valabile. Tot de la raţionalişti Kant preia ideea că există cunoştinţe generale şi necesare care nu rezultă din experienţă; dar, spre deosebire de raţionalism, Kant face din aceste cunoştinţe numai nişte mijloace ale experienţei, nişte forme ale spiritului prin care se alcătuieşte experienţa. „Ele sunt condiţiile în care un obiect în genere poate fi obiect al experienţei”, cum spunea Georg Simmel.

De asemenea, Kant ia şi din filosofia empiristă unele elemente, căci el susţine, ca şi empirismul, că adevărata cunoaştere e numai în experienţă; dar, spre deosebire de empirism, Kant nu reduce experienţa numai la un rezultat al simţurilor, ci face din ea un produs al colaborării simţurilor cu intelectul. În modul acesta, Kant ia o atitudine critică faţă de raţionalism.

Filosofia criticistă arată condiţiile cunoaşterii şi ale experienţei, care nu pot fi ele însele cunoscute, ci trebuie să fie ceva anterior cunoştinţelor, de vreme ce ele sunt numai nişte condiţii premergătoare acestora. Din cauza acestei tendinţe a filosofiei kantiene de a arăta condiţiile posibilităţii oricărei cunoaşteri, Hegel i-a obiectat lui Kant că vrea să, cerceteze posibilitatea cunoaşterii înainte de a cunoaşte, întocmai cum ai vrea să înoţi înainte de a fi în apă. I s-ar putea răspunde lui Hegel că nu e vorba de a învăţa să înoţi, ci de a explica înotul, că filosofia kantiană caută să explice cunoaşterea prin puterea de cunoaştere a spiritului nostru. Kant cercetează în opera sa aceste puteri de cunoaştere ale minţii, precum şi condiţiile prin care putem cunoaşte. Prin urmare, Kant uneşte în criticismul său empirismul cu raţionalismul, căci dacă raţionalismul afirmă că cunoaşterea se naşte fără experienţă şi trece dincolo de experienţă, dacă empirismul susţine că orice cunoaştere se naşte din experienţă şi e limitată numai la experienţă, criticismul crede că orice cunoaştere începe cu experienţa, dar nu se reduce numai la experienţă. După Kant, orice cunoaştere are două izvoare: 1) sensibilitatea, care dă intuiţii, reprezentări nemijlocite despre lucruri; 2) intelectul, care, dă noţiuni. Cunoaşterea este astfel produsul colaborării sensibilităţii cu intelectul; ca şi Aristotel, Kant deosebeşte la orice cunoaştere o materie şi o formă. Materia cunoaşterii o alcătuiesc senzaţiile multiple, variabile de la individ la individ, subiective. Materia cunoaşterii este dată de sensibilitatea individului afectat de excitaţii externe; organele primesc aceste excitaţii, care, prin transformări, dau naştere produselor spirituale numite senzaţii, materia cunoaşterii. Astfel, sensibilitatea apare, în filosofia kantiană, ca o facultate pasivă a spiritului, ca o putere de receptivitate. Această materie sensibilă, alcătuită din senzaţii haotice, necoordonate, capătă însă o formă, o unitate şi un caracter de obiectivitate. Ele sunt raportate la lucruri exterioare prin intervenţia unor concepte, a unor noţiuni intelectuale derivate din intelect.

Astfel, sensibilitatea dă conţinutul cunoaşterii şi al experienţei, iar intelectul forma. Nu există materie a cunoaşterii fără formă, căci nu există nici o senzaţie care să nu fie în timp şi în spaţiu şi care să nu fie raportată la un obiect, precum nu există nici formă, nici concepte intelectuale fără o materie sensibilă. Cunoaşterea este rezultatul unei colaborări active între aceste două facultăţi: sensibilitatea şi intelectul. În filosofia kantiană, cunoaşterea este produsul unei activităţi, al unei sinteze, al unei prelucrări succesive şi necontenite a materiei sensibile.

O istorisire interesantă…

„Răsfoindu-mi” documentele, am descoperit o povestire pe care o găsesc provocatoare, oricât de copilăroasă ar părea (într-o primă instanţă). Este o invitaţie la reflecţie şi dialog despre modul în care ne percem (imaginea de sine) şi totodată despre ceea ce întâlnim în jurul nostru atunci când suntem „setaţi” pe o atitudine pozitivă, optimistă sau, dimpotrivă, pe una „ostilă”:

„Cu mult timp în urmă, într-un sătuc, se găsea un loc cunoscut drept “Casa celor 1000 de oglinzi”. Un căţeluş mititel, vesel din fire, aflând de acest loc, s-a hotărât să-l viziteze. Când a ajuns, sarea fericit pe scări şi a intrat în casă. S-a uitat pe hol cu urechiuşele ridicate, dând din coadă. Spre marea sa surpriză, s-a trezit privind la alţi 1000 de căţeluşi fericiţi, care dădeau din coada ca si el. A zâmbit, si a primit înapoi 1000 de zâmbete, la fel de calde si prietenoase. Când a plecat, s-a gândit: “Este un loc minunat. Mă voi întoarce să-l vizitez!” În acelaşi sat, alt câine, care nu era la fel de fericit ca primul, s-a hotărât şi el să viziteze casa. A urcat cu greu scările, cu coada între picioare, şi capul lăsat. Când a văzut 1000 de câini neprietenoşi uitându-se la el, s-a speriat şi s-a zbârlit pe spate, mârâind. Când ceilalţi 1000 de câini au început şi ei să mârâie, a fugit speriat. O dată ieşit afară, s-a gândit: “E un loc îngrozitor, nu mă mai întorc acolo niciodată”. Toate chipurile sunt oglinzi. Ce fel de reflexie vezi pe chipurile celor pe care-i întâlneşti?”