Selecţie de texte – Karl Raimund Popper (Logica cercetării)

„Concepţia mea […] este în netă opoziţie cu toate încercările de logică inductivă; ea poate fi caracterizată ca o teorie despre metoda deductivă a testării (Nachprüfung). Pentru a putea discuta această concepţie (deductivistă), este necesar să clarificăm opoziţia dintre psihologia empirică a cunoaşterii, care operează cu fapte empirice, şi logica cunoaşterii, care nu se interesează decât de corelaţii logice; căci prejudecăţile logicii inductive sunt legate de confundarea problemelor psihologice cu cele epistemologice […] logica cunoaşterii nu se interesează de probleme de fapt (Kant: „quid facti”), ci numai de probleme de drept sau de valabilitate („quid juris”) – adică de probleme de tipul următor: dacă şi cum poate fi întemeiat un enunţ; dacă este testabil (empiric controlabil); dacă depinde logic de alte enunţuri sau este în contradicţie cu ele ş.a.m.d.”(75).

Metoda testării critice a teoriilor, a selecţiei lor pe baza rezultatelor testelor, este, după părerea mea, întotdeauna următoarea: din ideea nouă, încă neîntemeiată în vreun fel – o anticipare, o ipoteză, un sistem teoretic – , sunt derivate, pe cale logic-deductivă, consecinţe. Aceste consecinţe sunt comparate unele cu celelalte şi cu alte enunţuri, stabilindu-se astfel ce relaţii logice (de exemplu echivalenţă, derivabilitate, compatibilitate, contradicţie) există între ele.

Pot fi deosebite patru direcţii de realizare a testării unui sistem teoretic: compararea logică a consecinţelor una cu alta, prin care sistemul este cercetat din punctul de vedere al consistenţei sale interne; o examinare a formei logice a teoriei cu scopul de a stabili dacă ea are caracterul unei teorii a ştiinţei empirice, deci dacă nu este, de exemplu, tautologică; compararea cu alte teorii, pentru a stabili, între altele, dacă teoria ce urmează a fi testată, în cazul că ar trece cu succes testele, ar putea fi evaluată ca un progres ştiinţific; în sfârşit, testarea teoriei prin „aplicarea empirică” a consecinţelor derivate din ea. Acest ultim test trebuie să stabilească dacă noile consecinţe, deduse din teorie, se susţin şi practic, de exemplu în experimente ştiinţifice sau în aplicaţii practice cu caracter tehnic. Şi aici procedura testării este una deductivă: din sistem vor fi deduse (prin utilizarea unor enunţuri deja admise) consecinţe singulare („predicţii”), în special asemenea consecinţe care sunt uşor testabile, respectiv uşor aplicabile. Dintre aceste consecinţe vor fi alese îndeosebi acelea care nu pot fi derivate din sistemele teoretice cunoscute, şi mai ales cele care sunt în contradicţie cu ele.  Asupra acestor consecinţe – şi a altora – se va decide acum prin raportare la aplicaţiile practice, la experimente ş.a.m.d. Dacă verdictul este pozitiv, dacă consecinţele singulare vor fi acceptate, verificate (verifiziert), înseamnă că sistemul a trecut, pentru moment, cu succes testul; nu avem nici un motiv să-l respingem. Dacă însă verdictul este negativ, dacă consecinţele vor fi falsificate (falsifiziert), falsificarea va afecta şi sistemul din care au fost deduse. Verdictul pozitiv poate sprijini sistemul numai provizoriu; acesta poate oricând, mai târziu, să fie răsturnat. Atâta timp cât un sistem rezistă unor testări deductive amănunţite şi severe şi nu este depăşit de dezvoltarea progresivă a ştiinţei spunem că el este coroborat”(77).

„[…] niciodată nu conchidem de la adevărul enunţurilor singulare la adevărul teoriilor. Prin consecinţele lor verificate (durch ihre verifizierten Folgerungen), nu poate fi dovedit niciodată nici „adevărul”, nici măcar „probabilitatea” teoriilor”(77).

„Ceea ce mă determină însă să resping logica inductivă este tocmai faptul că nu pot vedea în această metodă inductivă un criteriu de demarcaţie adecvat, adică un semn distinctiv al caracterului empiric, nemetafizic al unui sistem teoretic. Problema de a găsi un asemenea criteriu, care ne dă posibilitatea de a delimita ştiinţa empirică faţă de matematică şi logică, dar şi faţă de sistemele „metafizice”, o caracterizez ca problemă a demarcaţiei”(78).

„[…] sarcina cea mai importantă a logicii cercetării este să ofere un concept al ştiinţei empirice, care să fixeze cât mai univoc folosirea altminteri oscilantă a termenului şi să permită trasarea unei linii de demarcaţie clare între ştiinţă şi idei metafizice chiar dacă aceste idei au impulsionat deseori dezvoltarea ştiinţei de-a lungul istoriei ei”(81).

„[…] voi considera ca empirice sau ştiinţifice numai acele sisteme care pot fi testate  (controlate) prin experienţă. […] nu verificabilitatea, ci falsificabilitatea trebuie să fie luată drept criteriu de demarcaţie. […] nu cer ca sistemul să poată fi distins în mod pozitiv, odată pentru totdeauna, pe bază de criterii empirice, dar cer ca forma logică a sistemului să facă posibilă distingerea lui în mod negativ, prin testarea empirică: şi anume, un sistem al ştiinţelor empirice trebuie să poată eşua în confruntarea cu experienţa”(83).

„Mai întâi vă surprinde poate că postulăm despre ştiinţa empirică […] calitatea ei de a putea fi infirmată (Widerlegbarkeit)”(83).

„[…] o teorie este falsificabilă dacă clasa falsificatorilor ei potenţiali nu este vidă […] dacă teoria este contrazisă de enunţuri de bază răzleţe, nu o vom considera încă, din această cauză, ca fiind falsificată. Aceasta o facem numai când a fost găsit un efect reproductibil care falsifică teoria; cu alte cuvinte, dacă a fost formulată şi coroborată o ipoteză empirică, de un nivel mai scăzut de generalitate, care descrie un asemenea efect. O asemenea ipoteză poate fi numită ipoteză falsificatoare”(117).

„[…] un enunţ singular (un enunţ de bază) descrie un eveniment (Ereignis) singular. […] putem spune că teoria interzice anumite evenimente, deci că va fi falsificată dacă asemenea evenimente se vor produce efectiv”(119).

Elemente de epistemologie la Brand Blanshard

Filosof american care a predat la Universitatea din Michigan, la Swarthmore College şi la Yale. Blanshard a frecventat Universitatea din Michigan, de unde a plecat însă la sfârşitul anului trei, primind o bursă Rhodes la Oxford, la Merton College. Primul război mondial i-a întrerupt studiile, dar, întrucât obţinuse un MA la Universitatea din Columbia, unde studiase cu Dewey, el s-a întors la Oxford pentru a-şi termina lucrarea pentru absolvire. A plecat apoi la Harvard, unde şi-a scris teza de doctorat sub conducerea lui C. I. Lewis. Cu toate că a lucrat cu DEWEY şi cu LEWIS, ideile sale s-au format în mod decisiv la Oxford. Blanshardconsidera că PRAGMATISMUL lui Dewey şi al lui Lewis era provocator, însă nu se susţinea. Mai târziu el a devenit un inamic intransigent al pozitivismului şi al filosofiei limbajului. El a rămas un tradiţionalist, nedeviind niciodată de la IDEALISMUL pe care l-a preluat de la H. H. Joachim şi, în special, de la F. H. Bradley. În epistemologie, el a devenit ultimul reprezentant în viaţă al idealismului britanic. Cea mai semnificativă lucrare epistemologică a lui Blanshard este Natura gândirii (The Nature of Thought, 1939). Aceasta conţine critici tranşante atât la adresa EMPIRISMULUI, cât şi la adresa teoriilor ADEVĂRULUI-CORESPONDENŢĂ. Blanshard are grijă să distingă între probleme ce privesc testarea adevărului (i.e. întemeierea) şi probleme ce privesc natura acestuia, însă, spre deosebire de mulţi filosofi contemporani, este convins că ambele trebuie explicate în termeni de coerenţă. Argumentul său, pe care îl dezvoltă cu o forţă remarcabilă, este acela că explicarea adevărului şi a întemeierii în termeni disparaţi duce inevitabil la scepticism. Mai puţin clar este însă dacă Blanshard însuşi are vreo soluţie satisfăcătoare la această problemă, de vreme ce şi el pare să despartă testarea adevărului de natura acestuia. Ca test al adevărului, coerenţa înseamnă coerenţa cu “sistemul cunoaşterii actuale”, în timp ce adevărul, în natura sa, înseamnă coerenţa cu “un sistem complet şi atotcuprinzător” (1939, vol. 2, p. 269). De ce am presupune atunci că coerenţa unei judecăţi cu opiniile noastre curente ne spune ceva despre relaţiile acesteia cu un sistem ideal? Blanshard răspunde că, întradevăr, nici o judecată din sistemul nostru curent nu este în întregime adevarată: aceasta este doctrina idealistă familiară a gradelor adevărului, despre care el argumentează plauzibil că derivă în mod necesar din concepţiile sale holiste despre sens şi despre întemeiere. Totuşi, ideea că judecăţile curente sunt cel puţin parţial adevărate depinde de teza că “gândirea se află faţă de realitate într-o relaţie asemănătoare cu aceea dintre realizarea parţială şi realizarea perfectă a unui scop” (ibid., p. 262). Însă singura justificare pe care o are Blanshard pentru acest postulat teleologic este aceea că fără el se ajunge la scepticism. Stilul lui Blanshard, spre deosebire de cel al altor idealişti, este de o claritate admirabilă; şi chiar dacă argumentele şi poziţiile sale începeau să nu mai fie la modă atunci când le-a prezentat el pentru prima dată, ele au fost simpatizate de mulţi filosofi contemporani, cel puţin sub aspectul lor critic. Dacă Blanshard este astăzi neglijat, acest lucru este oarecum pe nedrept.

SCRIERI: The Nature of Thought (2 vol.), Allen and Unwin, Londra, 1939; Reason and Analysis, Open Court,La Salle, 1962.

(Sursa: Jonathan Darcy şi Ernest Sosa, Compendiu de Epistemologie, Cambridge, Blackwell, trad.la Editura Trei, Bucureşti, 1999)