O scurtă dar reuşită lecţie de responsabilitate ecologică…

„Numai o viaţă trăită pentru ceilalţi este o viaţă care merită cu adevărat să fie trăită” (Albert Einstein)

În vremuri impregnate cu un mercantilism deconcertant, conştiinţa civică tinde să devină o simplă expresie ce rezonează bine în auzul unui idealist, însă rămâne fără aderenţă la psihologia celui centrat exclusiv pe profit. Să semeni seminţele câştigului mai puţin în propriul beneficiu şi mai mult în favoarea celuilalt constituie pentru pragmatismul vulgar echivalentul unui abandon nejustificat al propriei orbite, deşi, la o privire sinceră, este cel care dă adevărata valoare vieţii noastre.

Şi totuşi chiar şi în astfel de vremuri survin din loc în loc circumstanţe care amintesc despre faptul că adevărata nobleţe înseamnă a te pune în slujba celorlalţi. În astfel de momente se nasc întrebări precum: care este adevăratul preţ al responsabilităţii? sau ce costuri şi ce beneficii presupune asumarea sinceră a acestui cuvânt vehiculat atât în perimetrul discursului public, cât şi al meditaţiilor atent distilate ale filosofiei? Sunt două dintre interogaţiile fundamentale care, mai devreme sau mai târziu, trebuie, sau măcar ar trebui, să apară în interioritatea fiecărui om preocupat de propria devenire. Răspunsul la astfel de întrebări nu presupune, nici pe departe, un efort cognitiv deosebit, ci, dimpotrivă, stă sub semnul unei dezarmante simplităţi. Vom încerca în cele ce urmează să ne susţinem punctul de vedere.

Itinerariul responsabilităţii debutează cu o idee îndrăzneaţă, un concept fermentat în creuzetul unei interiorităţi ce simte că lucrurile pot fi schimbate în bine. Ideea riscă să întâmpine o galerie generoasă de reacţii adverse din partea „pompierilor”, a celor care-şi fac din replici precum: „e prea mult…sau prea puţin…”, „nu este momentul sau locul potrivit…”, „pot face alţii asta…”, „nu are rost sau nu se va schimba nimic…” un mod de a fi. Astfel de expresii te situează, atunci când te abandonezi lor, în zona de confort mintal care îngheaţă orice iniţiativă. În astfel de momente, salvarea ideii stă în puterea celui care a gândit-o să insiste, să scuture comodităţile, să mărească miza, întocmai ca un jucător la ruletă care, cu ultimii bani, îşi încearcă şansa, în speranţa unui câştig miraculos. Dacă ai posibilitatea de a învinge inerţia, constaţi cu surprindere că lucrurile se mută apoi în universul de discurs al resurselor: cu cine să transformi o idee dintr-o simplă abstracţie într-un act?, altfel spus, cu ce mijloace să îţi duci la îndeplinire obiectivul? Ei bine, de data aceasta inerţia NU a învins! Echipa formată dintr-un grup de tineri adolescenţi aflaţi la pragul marilor decizii a hotărât să transforme o oră de dirigenţie într-un efort orchestrat, modest pentru alţii, dar semnificativ pentru ei. Pentru o oră şi-au asumat rolul de slujitori ai comunităţii, dar mai ales, acela de discipoli ai mediului înconjurător. Ce poate fi mai plăcut decât să ai şansa – iar dacă nu o ai, să ţi-o creezi – de a te pune în slujba celorlalţi? Cu ce mijloace poţi să realizezi ceea ce ţi-ai propus? Nimic mai simplu dacă admitem că „numai acolo unde există voinţă, se găsesc întotdeauna mijloacele necesare”. Asumând o astfel de gândire de succes, orice iniţiativă dobândeşte privilegiul de a deveni, din simplă virtualitate, o actualizare notabilă. Cum? Cu mijloacele avute la îndemână, în cazul nostru, câteva instrumente rudimentare care, mânuite cu entuziasm şi bune intenţii, s-au transformat în unelte de maximă eficienţă: greble, lopeţi, mături, coşuri, o roabă şi o duzină de mănuşi chirurgicale. Astfel ora de „chirurgie estetică” a unei părţi din mediul înconjurător poate să înceapă. Unde? În imediata vecinătate a Colegiului Naţional „Eudoxiu Hurmuzachi”. Când? La ora prânzului, într-o amiază însorită de vineri, 23 martie 2012, o zi născută cu dificultate după zăpezile consistente ale unei ierni ce a refuzat săptămâni în şir să-şi abandoneze dominaţia. Cine este beneficiarul unei astfel de întreprinderi? În mod direct: spaţiul cenuşiu din faţa Colegiului, căruia ne-am propunem să-i redăm vivacitatea iar indirect, conştiinţa responsabilităţii.

Efortul nostru a început cu ezitările de rigoare, timid şi totodată ferm: adunăm frunzele descompuse sub povara îngheţului, ambalajele felurite care-şi afişează rânjetul strident de sub siluetele frunzelor moarte, resturile de ţigară – toate însemnele unei „civilizaţii” care pare să-şi fi pierdut busola morală. De ce busolă morală? Pentru că, în ultimă instanţă, educaţia ecologică nu este altceva decât o specie, deloc irelevantă, a educaţiei morale. În faţa „asaltului” nostru, cenuşiul pierde teren iar locul devine treptat o frescă de un verde crud. Din loc în loc, vlăstarele unor flori, promisiuni ale unor delectări estivale, ne zâmbesc recunoscător, însemn al unei gratitudini pe care cuvântul cu greu ar reuşi s-o descrie. Reuşim pentru o oră să redăm unui colţ de natură mult râvnita cale spre normalitate.

Minutele trec fără să le simţim, însemnele cruzimii faţă de mediu iar natura renaşte sub privirile noastre precum altădată miraculoasa pasăre Phoenix. Câţiva trecători ne aruncă priviri în care intuim trăiri şi experienţe amestecate: admiraţie, fatalism greu de disimulat, ironie… Câţiva dintre ei se opresc pentru a schimba cu unii dintre noi curiozităţi, vorbe bune, încurajări… Cert este faptul că, la capătul unei ore, starea de lucruri se îmbunătăţeşte simţitor: spaţiul redevine verde, firele de iarbă renasc parcă sub „mângâierea” entuziasmului nostru.

Ce poţi să înveţi dintr-o astfel de oră? Că lucrurile mari încep cu paşi mărunţi sau, după cum spune un adagiu celebru, că orice călătorie de o mie de kilometri începe cu primul pas, oricât de nesemnificativ ar fi. Mai înveţi şi că atunci când decizi să întreprinzi un lucru, oricât de neînsemnat ai crede că este, trebuie să te „zideşti” în el cu voioşie, responsabilitate şi încredere. Numai atunci când îţi angajezi sufletul în ceea ce faci lucrurile nu pot să iasă decât foarte bine. Iar lecţia nu se sfârşeşte aici… La capătul unui ceas de muncă şi de voie bună, ne amintim de ceea ce, într-un loc, Thomas Edison, inegalabilul creator şi om de ştiinţă, remarca: munca poate fi eficientă numai atunci când este transformată cu tact în cea mai frumoasă distracţie. Se apropie pauza şi trăim bucuria săvârşirii unui lucru minunat. Ne mulţumim reciproc, ne strângem mâinile şi zâmbim complice către spaţiul cu adevărat verde. Dacă nu am şti că modestia constituie o supremă virtute am exclama privind ceea ce lăsăm în urma noastră: „pe aici am trecut noi pentru o clipă doar!”. Însă mai mult decât mulţumirea noastră, mulţumirea lucrului bine făcut, simţim în aerul blând de primăvară un alt fel de satisfacţie, mult mai profundă. Este aceea care răzbate către ca o şoaptă, abia simţită, de la firele de iarbă ce izbucnesc acum cu încredere către soarele amiezii, de la vlăstarele de flori ce-şi regăsesc verticalitatea. Iar atunci ne spunem că nimic din ceea ce facem nu este zadarnic, că orice lucru, oricât de neînsemnat, se înscrie într-un scenariu mult mai cuprinzător. Un ceas mărunt din preţioasa noastră existenţă, o secundă doar dintr-un itinerariu universal al responsabilităţii devine pentru noi, cei care am ales să o trăim, o bucurie şi totodată o promisiune: aceea de a deveni mai buni, mai folositori celorlalţi şi nouă înşine, dar mai ales, de a ne pune în slujba Celuilalt absolut: Mediul.