Fişa bio-bibliografică Immanuel Kant (1724-1804)

Repere biografice:

  • filosof german [Königsberg (Prusia Orientală), astăzi: Kaliningrad (Rusia)], unul dintre cei mai mari gânditori din perioada iluminismului [mişcare culturală dezvoltată în secolele XVIII – XIX, care preconiza crearea unei societăţi raţionale prin răspândirea culturii, a „iluminării” maselor] dar şi din toate timpurile; 22 aprilie 1724 – 12 februarie 1804.
  • filosofia sa a apărut pe fundalul disputei dintre două teorii epistemologice de maximă importanţă:
  • raţionalismul (reprezentat prin Rene Descartes, Baruch Spinoza, Nicholas Malebranche şi G.W. Leibniz), conform căruia raţiunea este singura facultate capabilă să ofere o cunoaştere autentică a naturii celor existente/a realităţii; raţiunea – sursă şi temei al cunoaşterii;
  • empirismul (reprezentat prin Francis Bacon, John Locke, G. Berkley, David Hume şi Thomas Hobbes), pentru care experienţa senzorială/simţurile sunt singurele capabile să ne ofere o cunoaştere a realităţii exterioare.
  • prin fundamentarea idealismului critic/transcendental, a exercitat o influenţă decisivă asupra dezvoltării ulterioare a filosofiei (J.G. Fichte, Fr.W. Schelling, G.W.Fr. Hegel sunt doar trei dintre filosofii care şi-au dezvoltat sistemele filosofice pornind de la moştenirea lui Kant)
  • termenul „critică” semnifică faptul că gândirea se pune în discuţie pe sine însăşi pentru a-şi cunoaşte şi aprecia propria valoare (limite); însăşi termenul „raţiune” trebuie explicat, înţelegându-se prin aceasta gândirea care încearcă să (se) cunoască, gândirea teoretică desfăşurată de subiectul cunoscător. Termenul „pur” semnifică abordarea critică a raţiunii care nu datorează nimic experienţei, nu sondează decât în ea însăşi (nu este amestecată cu nici un rezultat empiric/cu date care provin de la simţuri); obiectul criticii: forma pură a gândirii aşa cum este ea înainte (independent) de orice experienţă şi aşa cum condiţionează experienţa – a priori.

Lucrări:

  • Gedanken von der wahren Schätzung der lebendigen Kräfte ( Idei despre adevărata evaluare a forţelor vii), 1746
  • Algemeine Naturgeschichte und Theorie des Himmels (Istoria universală a naturii şi teoria cerului), 1755 
  • Meditationum quarundam de igne succinta deliminatio (Despre foc), 1755
  • Principiorum priorum cognitionis metaphysicae (Noua explicare a primelor principii ale cunoaşterii metafizice), 1755
  • De mundi sensibilis atque intelligibilis forma et principiis (Despre forma şi principiile lumii sensibile şi ale celei inteligibile), 1770
  • Kritik der reinen Vernunft (Critica raţiunii pure), 1781
  • Prolegomena zu einer jeden künftigen Metaphysik, die als Wissenschaft wird auftreten können (Prolegomene la orice metafizică viitoare, care se va putea înfăţişa ca ştiinţă), 1783  
  • Kritik der praktischen Vernunft (Critica raţiunii practice), 1788
  • Kritik der Urteilskraft (Critica puterii de judecată), 1790
  • Die Religion innerhalb der Grenzen der blossen Vernunft (Religia în limitele raţiunii), 1793
  • Die Metaphysik der Sitten (Metafizica moravurilor), 1797
  • Anthropologie in pragmatischer Hinsicht (Antropologia în perspectivă pragmatică), 1798  

Propedeutică la un glosar kantian

a priori La Aristotel, în evul mediu şi până la Leibniz, a priori avea sensul de cunoaştere care porneşte de la cauze pentru a afla efectele, de la principiu pentru a stabili consecinţele, iar a posteriori avea sensul de cunoaştere a cauzelor din efectele lor, a principiilor din consecinţele lor. La Kant a priori înseamnă: care nu provine din experienţă, este independent de ea, o precede, se află la baza ei, se aplică la ea, o constituie formal. Aprioricul nu se manifestă decât în experienţă, iar nu înainte şi în nici un caz după. Când se spune că aprioricul precede experienţa — cum se exprimă Kant uneori —, precede nu are sensul de anterioritate psihologică, ci de anterioritate epistemologică. Apriori­cul nu este un lucru sau un obiect, nu constituie un domeniu indepen­dent de conştiinţă, ci este condiţia oricărei cunoştinţe ştiinţifice, oricărei cunoştinţe absolut valabile. Aprioricul este forma cunoştinţei necesare şi universale — judecăţile sintetice a priori nu sunt posibile decât în virtutea formelor a priori ale sensibilităţii şi intelectului, aşa cum aposterioricul, empiricul, este conţinutul ei. Criteriile cunoştinţei apriorice sunt: necesitatea şi universalitatea. Aprioricul nu este ceva înnăscut, şi a-1 explica psihologic înseamnă a ignora spiritul filosofiei kantiene. Kant nu a urmărit să cerceteze geneza cunoştinţei, aşa cum făcuse înaintea lui Locke, ci să determine transcendental condiţiile cunoştinţei obiectuale universal valabile. A priori sunt după Kant: formele sensibilităţii, spaţiul şi timpul; formele intelectului, categoriile; Ideile raţiunii.

a posteriori numeşte Kant o cunoaştere care provine din experienţă, se întemeiază pe ea şi are numai o valoare empirică, adică relativă.

categorii după Aristotel, care cel dintâi a întocmit un tabel al categoriilor, predicate ale judecăţilor, cu ajutorul cărora se determină existenţa. Aristotel stabilise un număr variabil de categorii, dar în general zece. Kant îi reproşează Stagiritului că în stabilirea categoriilor nu s-a călăuzit după un principiu, ci a procedat la întâmplare, ,,rapsodic”. După Kant, categoriile sunt concepte pure ale intelectului, concepte originare ale intelectului pur, pe care el le deduce sistematic din tabelul judecăţilor, aşa cum figurau în logica formală tradiţională, şi cu completările aduse de el, din motive de simetrie. Aşa cum spaţiul şi timpul sunt forme ale sensibilităţii, tot astfel categoriile sunt forme ale intelectului. Şi ca şi spaţiul şi timpul, ele nu provin din experienţă, ci sunt a priori. Ca forme pure ale intelectului, ele nu pot dobândi o funcţie cognitivă decât dacă le este dat un conţinut, o ,,materie” de către lucrurile în sine, necunoscute şi incognoscibile, care afectează sensibilitatea. Categoriile nu se aplică deci legitim decât la fenomene şi nu şi la obiecte non-sensibile, la lucruri în sine, la noumene. Ele au, cum se exprimă Kant, o însemnătate transcendentală şi nu permit decât o folosire empirică: categoriile nu pot constitui singure un obiect. Spre deosebire de Aristotel, la care categoriile au un sens ontologic, metafizic, la Kant ele au un sens epistemologic.

critica termen adoptat de Kant pentru a desemna examenul pe care raţiunea şi-l face sieşi; ea este tribunalul care garantează raţiunea în pretenţiile ei legitime şi condamnă pe cele lipsite de fundament; ea cercetează întreaga facultate a raţiunii cu privire la toate cunoaşterile ei, la care raţiunea tinde a priori independent de orice experienţă; ea îi stabileşte izvoarele, sfera şi limitele; ea serveşte ca discipline care determină raţiunea să se menţină în limitele înguste ale experienţei posibile; ea nu este un „sistem”, ci numai o „propedeutică” la un sistem; ea este numai un tratat despre metoda ştiinţei, urmărind „corectarea” cunoaşterilor, piatra de încercare pentru stabilirea valorii sau lipsei de valori a tuturor cunoaşterilor a priori; ea este Ideea completă a filosofiei transcendentale, circumscriindu-i conturul şi stabilindu-i întreaga articulaţie internă; ea este categoric opusă dogmatismului, care crede că poate ajunge la cunoaşteri pure prin construcţii noţionale după principii, fără să examineze nici cum a ajuns la ele, nici legitimitatea lor. Critica prezintă în acelaşi timp un folos negativ şi unul pozitiv: negativ, fiindcă limitează folosirea raţiunii; pozitiv, fiindcă garantează raţiunii folosirea ei legitimă.

criticism – în sensul restrâns al termenului, concepţia lui Kant, ale cărei trăsături fundamentale sunt: folosirea metodei transcendentale, afirmarea apriorităţii şi „subiectivităţii” formelor intuiţiei — spaţiul şi timpul — şi ale categoriilor, distincţia dintre „materia” şi forma cunoaşterii, afirmarea funcţiilor sintetice ale intelectului şi a spontaneităţii gândirii, considerarea lucrurilor ca simple fenomene, a funcţiei Ideilor raţiunii ca pur regulativă, incognoscibilitatea lucrului în sine, negarea metafizicii ca ştiinţă apriorică. În sens larg, criticistă este orice filosofie care nu-şi expune dogmatic tezele, ci care le examinează în prealabil epistemologic valoarea şi care enunţă idei numai în limitele experienţei, considerându-le ca fără valoare dacă depăşesc aceste limite.

Immanuel Kant (1724-1804) – scurt tablou cronologic

1724, aprilie 22 – Se naşte la Königsberg; al patrulea din cei nouă copii ai unui modest şelar. Königsberg – capitala Prusiei orientale, centru comercial şi port înfloritor, număra la jumătatea secolului al XVIII-lea 50 000 de locuitori. Familia Kant susţinea că s-ar trage dintr-un marinar  scoţian, imigrant stabilit pe malurile Balticii. Johann Georg (1683 – 1746) – tatăl filosofului – s-a căsătorit în 1715 cu fiica unui muncitor din breasla sa (aceea a şelarilor), Anna Regina Reuter, născută în 1697. Adeptă a pietismului, mama sa este cea care l-a influenţat foarte mult pe copilul Immanuel (pietism – mişcare reformistă în interiorul bisericii luterane; idei postulate: suveranitatea conştiinţei, sacralitatea muncii, a datoriei şi a rugăciunii).

1732 (la 8 ani) – este primit în „Collegium Federicianum” pe care-l absolveşte în 1740 (16 ani). Aici a beneficiat de sprijinul directorului – Franz Albert Schultz, un pastor binevoitor şi înţelept, care i-a remarcat aptitudinile – care a remarcat înzestrarea spirituală a tânărului Immanuel (influenţa sa asupra formării copilului este certă). La colegiu a studiat latina, greaca, matematica, logica, istoria religiei şi, nu în ultimul rând, metafizica. Nu l-au atras deloc şi chiar îl oboseau peste măsură controversele religioase, rigiditatea sistemului educaţional.

1737 (la 13 ani) îşi pierde mama (răpusă de febră tifoidă, la numai 40 de ani)

1740 (la 16 ani) – se înscrie la Universitatea din Königsberg, la facultatea de filosofie. Îşi face studiile universitare în grele condiţii materiale. Audiază prelegerile de matematici, filosofie (metafizică) şi logică ale lui Martin Knutzen (a doua personalitate cu o influenţă determinantă pentru Kant) – care încerca să concilieze pietismul cu iluminismul wolffian (Christian Wolff) dar mai ales îngemăna metafizica lui Leibniz şi Wolff cu fizica lui Newton.

1746, martie 24 – îşi pierde tatăl. Din cauza mijloacelor materiale precare este silit să părăsească universitatea.

1746 – 1755 – pentru a-şi câştiga existenţa, activează ca Hofmeister, preceptor în familii înstărite, totodată ca educator particular – Hauslehrer.

1755 – prezintă teză ştiinţifică De igne (Despre foc), în virtutea căreia este promovat magister (doctor).

27 septembrie – este abilitat privat-docent cu teza scrisă în latină Principiorum primorum cognitionis nova dilutidatio (Noua explicare a primelor principii ale cunoştinţei metafizice). Începe să-şi ţină prelegerile de matematică, fizică şi chiar geografie la universitate şi acasă. Cursurile sale erau foarte populare, frecvenţa depăşind adesea o sută de auditori. Vorbea liber, atrăgea în discuţii şi studenţii. Autorii pe care îi preferă în prelegerile sale erau: G.W. Leibniz, Chr. Wolff, Alexander Baumgarten, David Hume.

1764 – refuză catedra de artă poetică, pusă la dispoziţie special de autorităţi (de altfel, va refuza numeroase oferte de la alte universităţi prodigioase).

1765 – este numit prin decretul regelui Friedrich al II-lea ajutor de bibliotecar la biblioteca palatului din Königsberg (prima dată, la 42 de ani, când primeşte un salariu).

1770, martie 31 (la 46 de ani) – este numit profesor „ordinarius” în cadrul catedrei de metafizică şi logică (după 15 ani de activitate didactică în calitate de privat-docent. Prelegerea sa inaugurală: De mundi sensibilis atque intelligibilis forma et principiis (Despre forma şi principiile lumii sensibile şi ale celei inteligibile) – un tratat despre originea universului, care conţinea prima formulare a ipotezei nebuloasei.

1770 – 1780 – deceniul de tăcere; pregătirea criticismului

1778 – refuză oferta baronului K.A. von Zedlitz (căruia îi va dedica mai târziu principala sa lucrare, Critica raţiunii pure), ministru prusac al Cultelor şi Învăţământului, de a profesa la Universitatea din Halle, pentru un onorariu consistent (salariu fix anual de 800 taleri, faţă de cei 236 pe care-i primea la Univ. din Königsberg).

1780 – este ales membru al senatului academic al Universităţii.

1781, primăvara – apare opera sa filosofică fundamentală Kritik der reinen Vernunft (Critica raţiunii pure). Într-o scrisoare către Moses Mendelssohn, Kant mărturiseşte: „Deşi este rezultatul a doisprezece ani de reflecţie, am scris-o în grabă, în patru sau cinci luni, cu cea mai mare atenţie faţă de conţinut, dar cu mai puţină grijă faţă de stil şi claritate”.

1783 – apare Prolegomena zu einer jeden künftigen Metaphysik, die als Wissenschaft wird auftreten können (Prolegomene la orice metafizică viitoare, care se va putea înfăţişa drept ştiinţă), lucrare în care Kant respinge confundarea propriei gândiri cu idealismul lui George Berkley şi totodată vrea să facă accesibile pasajele mai dificile ale Criticii.

1785 – publică Grundlegung zur Metaphysik der Sitten (Bazele metafizicii moravurilor).

1787 – apare a doua ediţie a Criticii raţiunii pure, cu implicarea precizărilor clarificatoare din Prolegomene.

1788 – apare Kritik der praktischen Vernunft (Critica raţiunii practice).

1790 – apare Kritik der Urteilskraft (Critica facultăţii de judecare)

1793 – apare lucrarea Die Religion innerhalb der Grenzen der blossen Vernunft (Religia în limitele raţiunii).

1798 – Kant este ales membru de onoare al Academiei de ştiinţe din Sankt-Petersburg.

1796, iulie 23 – îşi ţine ultima lecţie (de logică) la universitate (după mai bine de patru decenii de activitate didactică).

1797 – apare Die Metaphysik der Sitten (Metafizica moravurilor)

1798 – publică ultima sa lucrare, Die Streit der Fakultäten (Conflictul facultăţilor)

1803 – starea sănătăţii sale se deteriorează: acuză o diminuare a facultăţilor sale intelectuale. Este îngrijit de sora lui Barbara Theuerin (singura care mai trăieşte); octombrie – suferă un atac de cord, continuat cu alunecarea în agonie, pierderea memoriei, prăbuşirea iremediabilă a inteligenţei sale.

1804, februarie – imobilizat la pat. Moare la 12 februarie, ora 11. Ultima replică: „Das ist gut”. Pe cupola din capela gotică în care este înmormântat se pot citi cuvintele din Încheierea Criticii raţiunii practice: „Cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine”. Citat complet [în original]: „Zwei Dinge erfüllen das Gemüt mit immer neuer und zunehmender Bewunderung und Ehrfurcht, je öfter und anhaltender sich das Nachdenken damit beschäftigt: Der bestirnte Himmel über mir, und das moralische Gesetz in mir”.

A conduce cu mintea sau cu inima? (câteva gânduri izvorâte după o întâlnire cu părinţii)

Cu 500 de ani în urmă, în lucrarea sa Il Principe, Niccolo Machiavelli lansa în faţa contemporanilor săi dar şi a posterităţii o provocare ce poate fi convertită într-un enunţ interogativ: cum este mai bine, să fii un conducător iubit sau temut? Oare ce răspuns a formulat gânditorul italian la o astfel de întrebare? Voi spulbera suspansul spunând că ideea la care a ajuns renascentistul este aceea că, dacă nu poţi fi şi una şi alta (puţini sunt cei care reuşesc această performanţă) este mult mai eficace să fii un conducător temut: “Se pune astfel problema dacă este mai bine să fii iubit decât temut, sau invers. Răspunsul este că ar trebui să fii și una și alta; dar întrucât este greu să împaci aceste două lucruri, spun că, atunci când unul din două trebuie să lipsească, este mult mai sigur pentru tine să fii temut decât iubit.” Se conturează o problemă care, între timp, a devenit una dintre provocările consacrate ale managementului, şi anume aceea a raportului dintre autoritatea întemeiată pe control riguros, chiar teamă sau intimidare, pe de o parte, şi autoritatea bazată pe sprijin, consideraţie, receptivitate faţă de nevoile celor conduşi, pe de altă parte.

Până pe la mijlocul secolului XX, controlul organizaţional riguros, întemeiat pe credinţa că subordonaţii sunt simple unelte a constituit modelul oficial al şcolilor manageriale. Chiar şi în instituţiile şcolare, pedeapsa corporală nu era deloc o raritate, fiind concepută ca o formă de sancţiune eficientă a comportamentelor deviante. Organizaţiile de tip economic, structuri ierarhizate în mod rigid, erau adevărate „câmpuri de luptă” în care sancţiunile se distribuiau cu generozitate celor care făceau rabat de la regulile organizaţiei. Astăzi lucrurile stau cu totul altfel: s-a produs o schimbare, o trecere la un alt mod de conducere, care reflectă trecerea de la o economie bazată predominant pe industrie la una centrată pe informaţie.

Astfel încât întrebarea-cheie este următoarea: trebuie să conduci prin forţă, intimidare sau prin iubire, grijă, atenţie faţă de ceilalţi? Dincolo de această întrebare se întrevăd coarnele dilemei: nici unul dintre modelele amintite nu garantează succesul. Uneori angajaţii descoperă un sentiment de mândrie şi satisfacţie când reuşesc să se ridice la nivelul expectanţelor aproape imposibil de realizat ale unui şef sever, aspru. Alţii nu vor să-şi asume responsabilitatea unor decizii (care se pot dovedi eşecuri) şi atunci este mai uşor să se supună ordinelor sau dispoziţiilor unui conducător sever. Aceştia se mulţumesc să-şi însuşească regulile organizaţiei şi să se supună acestora în mod necondiţionat.

Este adevărat că există circumstanţe care solicită un astfel de management autoritar („tough management”): a lucra sub presiune, a evita iniţiativele riscante poate fi cea mai potrivită opţiune atunci când eşti angajat, de pildă, într-o centrală nucleară. Într-un astfel de context cu un potenţial „exploziv” devastator, prudenţa, siguranţa strategiilor îndelung frecventate, rutina, controlul sever etc. reprezintă supremele virtuţi.

Cum se prezintă însă situaţia în domeniul educaţiei? Ei bine, aici lucrurile sunt ceva mai nuanţate: forţa, agresivitatea, un stil pedagogic autoritar, pot să aibă efectul contrar celui aşteptat de către cel care le adoptă nediferenţiat. Este adevărat că un conducător (în educaţie, poate fi profesorul consilier sau, într-un limbaj ceva mai familiar, dirigintele) poate să-şi câştige respectul elevilor prin stilul său autoritar, intransigent, rigid. La fel de adevărat este însă faptul că respectul poate fi câştigat şi altfel: prin exemplul personal, prin apropierea sinceră, entuziasm şi combustie interioară, prin respectul pentru lucrurile bine făcute.

Să recapitulăm. Avem în faţa noastră extremele: la un capăt se află forţa, duritatea, câteodată răutatea dusă până la cinism (celălalt ca simplu instrument), de cealaltă parte, avem comunicarea sinceră, exemplul personal, dialogul autentic, sprijinul şi încurajarea sinceră (celălalt ca fiinţă vie, cu nevoi, dorinţe, aspiraţii). Pe scurt, conducerea cu mintea (numai cu mintea) şi conducerea cu inima (numai cu inima). Intuim deja că, şi în acest caz, calea optimă de urmat este celebra formulă a medianităţii, dacă-i pot spune astfel, ceea ce anticii exprimau concis prin formula „aurea mediocritas”. A conduce numai cu mintea este la fel de riscant şi contraproductiv precum a conduce doar cu inima. Astfel încât combinarea acestor două stiluri de conducere, chiar şi în cazul managementului clasei de elevi, este, cred eu, opţiunea cea mai viabilă. Plasarea în interval şi adoptarea în funcţie de circumstanţe a uneia sau a celeilalte variante este cheia către o relaţie educaţională optimă şi a unui demers didactic reuşit.