Istorisiri care te inspiră…

În cartea Harta Succesului, tradusă de A. Marin la Editura Amaltea (Bucureşti, 2006), unul dintre autorii de psihologie motivaţională pe care-i admir foarte mult, John C. Maxwell, redă o istorioară pe care o găsesc atât de inspiratoare încât simt că trebuie să o împărtăşesc. O poveste-experiment succint formulată însă atât de tonifiantă şi „hrănitoare” pentru spirit încât nu trebuie ascunsă sau ţinută doar pentru cel care o descoperă. Iată povestea:

„Acum câţiva ani a fost făcut un experiment într-o şcoală din zona golfului San Francisco. Un director de şcoală a chemat trei profesori şi le-a spus: „Pentru că voi trei sunteţi cei mai buni din sistem şi aveţi cea mai bogată experienţă, v-am selectat un număr de 90 de elevi cu un coeficient de inteligenţă ridicat. Vă vom lăsa pe voi să-i îndrumaţi în următorul an şcolar în ritmul lor şi vom vedea cât de mult pot învăţa.

Cei trei membri ai corpului profesoral, elevii şi părinţii lor au considerat că este o idee bună. Toţi s-au bucurat, în mod special, de acel an şcolar. Până la sfârşitul anului şcolii, elevii acumulaseră de la 20% la 30% mai mult decât ceilalţi studenţi din întreaga zonă a golfului San Francisco.

La sfârşitul anului, directorul i-a chemat la el pe cei trei profesori şi le-a spus: „Trebuie să vă fac o mărturisire. Nu aţi avut 90 dintre cei mai remarcabili elevi din punct de vedere intelectual. Ei erau elevi obişnuiţi. Am luat la întâmplare 90 de elevi din sistem şi vi i-am dat vouă.”

Cum era şi firesc, profesorii au concluzionat că priceperea lor pedagogică excepţională trebuie să fie responsabilă de progresul deosebit al studenţilor.

„Mai am să vă fac o mărturisire”, a spus directorul. „Nu sunteţi profesorii cei mai înzestraţi. Numele voastre au fost primele trei trase la sorţi dintr-o pălărie.”

Citind aceste rânduri, mă întreb: oare ce-i trebuie unui om pentru a atinge performanţa într-un domeniu, pentru a-şi împlini menirea? Îi trebuie inteligenţă, memorie bună, imaginaţie, creativitate, talent? Fireşte! Însă mai mult decât toate acestea şi decât multe altele pe care le-am trecut involuntar sub tăcere, îi trebuie atitudinea potrivită, determinarea, convingerea că poate realiza ceva cu adevărat excepţional. Există momente în care mărturisesc unora dintre elevi faptul că algoritmul care m-a însoţit în perioada studenţiei a fost unul dezarmant de simplu, dar deopotrivă copleşitor de eficace: SĂ AI ÎNCREDERE ÎN TINE ŞI CREDINŢĂ ÎN DUMNEZEU. Chiar şi atunci când nu reuşeam să parcurg toată materia la o disciplină sau alta, dar făceam tot ce îmi stă în putere să angajez întreaga mea energie sufletească, entuziasmul (en-Theos = Zeul din interior) în ceea ce citeam, tranformam în fişe de lectură şi de studiu, conspectam, schematizam, reconfiguram în propriul idiom, ei bine, Cineva îmi era aproape.

Ceea ce vreau să spun nu este o poveste inventată, ci este un fapt trăit, o experienţă de viaţă care m-a fortificat şi m-a convins de un adevăr: puterea gândirii pozitive depăşeşte cu mult orice obstacol, impediment sau neajuns al gândirii. Înaintea oricărei sesiuni de examene obişnuiam să experimentez un complex copleşitor de impresii: de la curiozitate copilărească, la conştiinţa celui care admite socratic că nu ştie nimic, de la nevoia de a face cât mai repede dovada propriei seriozităţi, la ezitarea navigatorului care ştie că sunt încă multe teritorii neexplorate sau terra incognita. De data asta, reuşisem să învăţ vreo nouă din cele treisprezece cursuri extrem de bogate în conţinut (la o materie despre care admiteam că nu era în topul favoritelor mele, întrucât nu rezona prea bine cu preocupările mele ceva mai îmbibate speculativ: politologia). Totuşi, îmi completasem în sala de lectură a bibliotecii, pe parcursul întregului semestru, însemnările de la curs cu alte ore de lectură şi studiu individual. Paginile pe care le consemnasem audiind prelegerile respectabilului domn profesor erau acum, la final de etapă, dublate sau triplate ca întindere. Pe margini se găseau însemnări personale, reflecţii, tot felul de semne care indicau o anexă, o completare, o fişă… Făcusem ca finalul fiecărui curs să fie însoţit de câte o reprezentare grafică, schematică, un citat din cartea menţionată de profesor, o paralelă cu gândirea altui autor etc. Toate acestea, credeam eu, erau menite a-mi facilita privirea de ansamblu şi totodată accesul în adâncimea textelor, pe scurt, eram convins că încercasem tot ce îmi stătea în putere să conving că nu eram un student oarecare, nimerit întâmplător la o facultate care pentru unii era semnul cert al ratării: Filosofie… Acum, mă îndreptam spre Universitate şi îmi exersam ca de obicei formula mentală care mă energiza, îmi dădea un tonus pozitiv, în timp ce agitaţia din Copou se prelingea prin faţa ochilor mei fără a mă atinge… Şi totuşi, pentru scurte momente, îndoiala faţă de un mult aşteptat succes îmi dădea târcoale, ameninţându-mi siguranţa şi încrederea… Am ajunsla Universitate, am evitat ca de obicei „pompierii”, adică acei colegi care nu aveau alte replici mai inspirate decât „e supărat Maestrul astăzi…”, „îi pică pe foarte mulţi studenţi…”, „subiectele sunt extrem de dificile…”, „nu ştiu nimic…” şi alte replici menite a demola entuziasmul şi a sabota o potenţială realizare. După câteva minute de conversaţie cu colegii mei „piromani” (încrezători şi optimişti), uşa la amfiteatrul „Titu Miorescu” (II 8) s-a deschis iar eu m-am găsit faţă în faţă cu destinul. Am luat un bilet de pe catedră şi m-am aşezat cuminte în bancă, cu mişcări controlate şi o respiraţie care tindea să-mi trădeze freamătul interior. Primul subiect era exact ce-mi doream, o paralelă între ideologii politice cu ilustrări pe autorii studiaţi. Însă al doilea subiect se găsea printre cele patru lecţii pe care gestiunea mai puţin eficientă a timpului meu de studiu mă făcuse să le trec la rubrica „Va urma”… Mi-am stăpânit vibraţia stiloului, care-mi juca inconştient în mâini, am inspirat profund, am rostit în forul meu interior formula motivaţională şi am început să scriu pe ciornă… După câteva momente, în forul meu interior s-a făcut linişte, un calm de ocean îngheţat..Când am fost invitat să vorbesc, eram determinat precum un muzician care-şi ţine partitura atât de convingător pentru că ştie că după aceasta nu i se va permite să mai interpreteze vreodată. Mă apropiam de sfârşitul primului subiect şi mă pregăteam să-l improvizez pe al doilea, când profesorul m-a întrerupt: „Mulţumim, domnule student, m-aţi convins deja că luaţi lucrurile în serios. Daţi-mi carnetul…”

Anunțuri
Această intrare a fost publicată în Meditatii.

33 comentarii la “Istorisiri care te inspiră…

  1. Nichifureac Dorin-Stefan spune:

    Vӑ mulṭumesc pentru rӑspuns! Acum mi-e totul mult mai clar; ṣtiu cӑ suflet poate avea orice om, dar nu ṣi spirit. Sufletul e tӑcut, însӑ spiritul radiazӑ, se face simṭit, se face cunoscut. Spiritul fӑptuieṣte, iar sufletul doar simte ṣi este martor.
    Pe lângӑ acestea, aṣ vrea sӑ vӑ întreb ceva despre Pascal. Uneori am impresia cӑ se contrazice; în “Cugetӑri” spunea: “Pot sӑ concep foarte bine un om fӑrӑ mâini, fӑrӑ picioare, fӑrӑ cap (…). Dar nu pot concepe omul fӑrӑ gândire: ar fi o piatrӑ, sau un animal.” Iar altundeva spune: “O picӑturӑ de iubire, valoreazӑ mai mult decât un ocean de raṭiune” Apoi, tot în “Cugetӑri” spune: “Cugetul îl înalṭӑ pe om”. Dar iubirea nu e cuget, e sentiment, e pasiune, nu are nimic raṭional în ea. Cum ar putea sӑ valoreze mai mult decât raṭiunea, din moment ce tocmai raṭiunea înalṭӑ omul?
    Vӑ doresc o noapte cât mai odihnitoare!

    • Blaise Pascal, acest “copil teribil al filosofiei”, omagiat dar deopotrivă ignorat de istoricii filosofiei, se află printre cei care cultivă gândirea paradoxală: în gândirea lui îşi dau întâlnire două tendinţe, una spre raţionalitate, cealaltă spre trăirea profundă, extatică, mistică a experienţei religioase (vezi extazul mistic pe care îl experimentează la două săptămâni de la accidentul suferit pe malul Senei, în care a fost aproape de a-şi pierde viaţa, şi care se soldează cu acel frumos text despre cunoaşterea directă a lui Dumnezeu). Inima are raţiuni pe care raţiunea însăşi nu le cunoaşte: logica raţiunii pare să piardă teren în faţa logicii afectelor (în special, a iubirii). Dacă mă întrebi pe mine: cred că mai mult decât raţiunea, iubirea este cea care ne deschide ochii, ne primeneşte sufletul, înălţându-l, orientându-l către împlinire, perfecţionare şi optimizare personală. Însă nu orice fel de iubire, ci aceea care, aşa cum spunea cândva mentorul Academiei, Platon, este “cale împreună către mai bine”. Să ai un weekend reuşit!

      • Nichifureac Dorin-Stefan spune:

        Nu de mult timp am terminat de citit “Cugetӑrile” lui Pascal, dar fiind nerӑbdӑtor sӑ intru în lumea lor, am sӑrit peste informaṭiile de la începutul cӑrṭii, cu privire la viaṭa autorului. Acum însӑ, mi-am dat seama de asta ṣi am reluat primele pagini… ṣi aproape cӑ am rӑmas dezamӑgit sӑ aflu (sau sӑ mi se confirme ce mi-aṭi spus ṣi dvs) faptul cӑ nu este recunoscut de unii istorici ai filosofiei ṣi cӑ mai degrabӑ ne gӑsim în faṭa operei unui moralist, decât a unui filosof, aṣa cum afirma Émile Bréhier. Cu toate acestea, îmi place sӑ cred ṣi totodatӑ, mi se pare cӑ este mai drept ca Pascal sӑ fie considerat filosof, chiar dacӑ unul atipic cu gândirea lui paradoxalӑ. Poate cӑ, totuṣi, a fӑcut mai multe decât un moralist, reflectând despre natura umanӑ, despre relaṭia dintre trup ṣi suflet, despre legӑtura dintre om ṣi divinitate; e reflecṭie ce a fӑcut Pascal, reflecṭie filosoficӑ. “Ce himerӑ este deci omul? Ce noutate, ce monstru, ce haos, ce îngrӑmӑdire de contradicṭii?” Nimeni nu poate sӑ conteste înӑlṭimea gândirii lui.
        Aṣ vrea acum sӑ vӑ mulṭumesc pentru sfatul pe care mi l-aṭi dat cu ceva timp în urmӑ, atunci când v-am spus cӑ întâmpin câteva probleme la interpetarea unor texte fiosofice, iar dumnevoastrӑ m-aṭi îndemnat sӑ încep cu texte care au un grad mai mic de dificultate, ceea ce am ṣi fӑcut. Urmarea a fost cӑ am reuṣit sӑ iau notӑ maximӑ la filosofie, atunci când am avut sarcina de a comenta niṣte texte. Iar acum interpretarea de texte filosofice mi se pare un lucru destul de uṣor. De ceea ce mӑ tem puṭin, trebuie sӑ recunosc, este primul eseu filosofic (despre fericire), pe care va trebui sӑ-l elaborez la începutul semestrului al doilea. Tema nu mi se pare dificilӑ ṣi cunosc paṣii pe care trebuie sӑ-i urmez, dar tot nu înṭeleg de ce sunt supus unor emoṭii… poate pentru cӑ aṣa e filosofia, plinӑ de surprize, “nu se ṣtie cine dӑ ṣi cine primeṣte”. Aṣ vrea, de asemenea, sӑ vӑ întreb dacӑ aveṭi o recomandare, despre cum sau ce ar trebui sӑ fac (în afarӑ de urmӑrirea paṣilor) pentru elaborarea unui eseu filosofic cât mai bun cu putinṭӑ. M-au ajutat mult temele pe care le-am dicutat aici ṣi sunt convins cӑ mӑ vor ajuta ṣi în viitor. Vӑ mulṭumesc încӑ o datӑ pentru rӑspunsuri ṣi sfaturi!
        O noapte cât mai odihnitoare!

      • Chiar şi la o privire aruncată sumar peste reperele biografice, constaţi despre Blaise Pascal că se numără printre cei ce nu s-au mulţumit doar să gândească filosofic (pentru mine aceasta echivalează cu suprema ipocrizie), ci au ales să traducă gândul lor filosofic în trăire, în febrilitate şi combustie interioară. Pascal nu este genul de filosof de catedră, păşind cu un aer studiat în prealabil, atent şi măsurat, perorând texte şi discursuri sofisticate, atât de ermetice încât generează indigestii intelectuale celor ce îndrăznesc să-i tulbure serenitatea… Pascal e admirabil pentru exerciţiul de sinceritate filosofică pe care-l practică fără nici un fel de emfază. Chiar şi imaginea lui despre om, atât de cunoscută posterităţii, e plină de zbateri, de zbucium convulsiv, de răsuciri dureroase între tendinţe ce-şi cer fără speranţă concilierea. Mă bucur nespus că ai reuşit să înţelegi aceste lucruri…
        Felicitări sincere pentru performanţa de la ora de filosofie!
        Cât despre provocarea pe care trebuie să o asumi în semestrul al doilea, sunt convins că vei reuşi să realizezi un eseu extraordinar. Ştii cum se spune: primul pas dintr-o călătorie de multe mii de kilometri este, de obicei, cel mai greu dar şi cel mai important. Pentru a te ajuta să faci acest pas, îţi voi trimite pe email câteva sugestii. Îţi propun să ieşi puţin din tiparele consacrate (să-i trădezi chiar şi pe autorii canonici – Epicur, Aristotel, Platon ş.a. – care au abordat tema respectivă)… Pentru asta, îţi voi trimite câteva fragmente de text scanate… Până atunci, succes la toate „sarcinile de serviciu” ce ţi-au mai rămas în acest semestru!

      • Nichifureac Dorin-Stefan spune:

        Buna ziua! Cred ca a trecut ceva timp de cand nu am mai intrat pe blog. Uneori, in viata, esti prins de catre evenimente, lucruri, oameni intr-o stare in care reflectia isi face loc cu dificultate. Parca viata ar fi o continua miscare, o curgere neintrerupta care nu iarta greselile sau slabiciunile. Important aici, este actul de a invata si foloasele pe care le culegem. Eu am invatat ca nimic in lumea asta nu e atat de bun si nimic nu e atat de rau. Dar acum imi pun intrebarea: oare chiar am invatat? Cum pot sa invat ceva ce nu stiu ?
        Nu imi amintesc exact unde am citit, dar stiu ca si Noica vorbeste despre asta in „Devenirea intru fiinta” „Cum poti invata ceva ce nu stii?” Si mai spunea ca doar daca exista o precunoastere, cunoasterea este posibila. Dar cum sa existe o precunoastere? De unde? Unde se afla? A existat dintotdeauna o precunoastere? Ce este, de fapt, precunoasterea? Incerc sa inteleg… ma aflu aici in dificultate. Oare invatarea nu presupune o lipsa anterioara de cunostinte, iar prin procesul de invatare se dobandesc altele noi? Atunci cum sa nu pot invata ceva ce nu stiu?
        Dumneavoastra ce parer aveti despre aceste lucruri?
        AS vrea sa va mai spun ca v-am trimis doua email-uri si nu stiu daca le-ati primit.
        Va doresc o zi plina de frumos!

      • Nichifureac Dorin-Stefan spune:

        Din “Menon”: “Cum poṭi cӑuta ceva ce nu cunoṣti?”; din “Devenirea întru fiinṭӑ”: “Cunoaṣterea nu e posibilӑ decât pentru cӑ existӑ precunoaṣtere”. Apoi întrebarea asemӑnӑtoare cu prima: “cum poṭi sӑ cunoṣti ceva ce nu cunoṣti”? Iar eu am rӑspuns: prin învӑṭare, prin experienṭӑ. Nu ṣtiu dacӑ e corect rӑspunsul meu, dar numai aṣa pot sӑ-mi explic, fӑrӑ a recurge la reminiscenṭe sau reîncarnare. Vӑ cer ajutorul în aceastӑ problemӑ; nu înṭeleg ce sunt cu aceste întrebӑri. Eu aṣ formula altfel: cum sӑ nu cunoṣti ceva ce nu cunoṣti?
        E oare sofisticӑ?

        O searӑ plӑcutӑ!

  2. Nichifureac Dorin-Stefan spune:

    Nicio problemӑ pentru întârziere… în viaṭӑ e necesar sӑ fii rӑbdӑtor, iar dacӑ nu eṣti, trebuie sӑ înveṭi cum sӑ fii.
    Trebuie sӑ vӑ mӑrturisesc ceva… câteodatӑ observ oamenii din jurul meu ṣi le citesc pe faṭӑ frustrӑrile, cӑutӑrile zadarnice, plictisul, dorinṭele neîmplinite, invidia, mânia, rӑutatea, insensibilitatea; atunci mӑ cuprinde sila, atât pentru ei, cât ṣi pentru mine. Ṣi am nevoie doar sӑ citesc câteva rânduri din Cioran sau Schopenhauer ca sӑ îmi formez despre viaṭӑ, despre mine ṣi despre ceilalṭi o concepṭie pesimistӑ. De ce oare am observat doar lucruri negative? Pentru cӑ, în primul rând, am fost eu negativ? Am citit povestioara cu cӑṭeluṣii ṣi oglinzile. Mӑ întreb de multe ori, chiar aṣa sӑ fie? Fizica quanticӑ spune cӑ noi ne creӑm propria noastrӑ realitate ṣi cӑ nimic nu se întâmplӑ independent de noi, cum nimic nu se întâmplӑ fӑrӑ motiv ṣi cum totul se întâmplӑ pentru cӑ noi am rezonat cu oamenii, cu faptele, cu evenimentele ṣi de aceea s-a înâmplat aṣa ṣi nu alfel. De ce are nevoie omul pentru ca sӑ fie împӑcat cu el însuṣi? Partea noastrӑ apetentӑ mereu rӑmâne nesatisfӑcutӑ, chiar ṣi autunci când nu ar mai trebui sӑ cearӑ nimic. Oare nu suntem sclavii plӑcerilor…? Ṣi totuṣi, de ce are nevoie un om pentru ca sӑ fie împlinit? De raṭiune? De multe raṭiunea nu mai are nicio putere cu toate strӑdaniile noastre. De divinitate? Îmi vine sӑ fug când aud de bisericӑ ṣi de dogme. Ṣi totuṣi, are nevoie omul de divinitate? Aici nu pot sӑ rӑspund. Ṣi dacӑ are nevoie de divinitate, de ce trebuie sӑ aibӑ? Mӑ gândesc de multe ori la teoria creaṭionistӑ. Cum a ajuns rӑul în lume? Prin Lucifer, spune Biblia. Dar oare Dumnezeu n-a ṣtiut ce creeazӑ când l-a creat pe Lucifer? N-a ṣtiut viitorul? N-a ṣtiut ce se va întâmpla cu noi? În om se poate observa rӑutate, se poate observa bunӑtate, josnicie, mӑreṭie. Dar în Creator ce se poate observa? Doar bunӑtate? Doar mӑreṭie? Oare n-a lӑsat nimic din El în creaṭiile sale? Dacӑ creaṭiile sale sunt josnice, El n-ar putea fi josnic?
    Mӑ-ntreb câteodatӑ dacӑ ascetismul ar putea împlini pe om… poate cӑ avem prea multe fӑra sӑ ṣtim a le preṭui, iar ochii noṣtrii sunt orbi la lucrurile simple ṣi de duratӑ, sau la adevӑratele valori ale vieṭii. Mӑ consoleazӑ vorbele lui Seneca : “ Nu existӑ un trai atât de cumplit încât o fire cumpӑtatӑ sӑ nu gӑseascӑ o mulṭumire în el”.
    Vӑ doresc o noapte cât mai odihnitoare!

    • Înainte de toate, îndrăznesc să-ţi spun că Schopenhauer şi Cioran sunt, cel puţin în ceea ce mă priveşte, un remediu nepotrivit pentru accesele de dezgust, pentru că nu fac altceva decât să le amplifice. Deşi am tot respectul pentru aceşti titani ai gândirii filosofice, scriitura lor îmi pare că suferă de un deficit energetic, altfel spus, este hipotonică. Doar dacă, printr-un algoritm greu de formalizat într-o logică obişnuită, poţi transforma cucuta şi veninul în fertilizatorii stărilor de bine, echilibrului şi calmului interior. Cât despre percepţia negativului, evident că suntem setaţi sau programaţi mental (sau ajungem, din păcate, să ne programăm singuri) să alegem din mediul înconjurător doar ceea ce rezonează cu stările noastre interne. Este clasică în acest sens povestea paharului pe jumătate plin sau pe jumătate gol, în funcţie de privitor. Îmi amintesc că, nu cu mult timp în urmă, mi-am aruncat privirile peste cartea Secretul Libertăţii. Diavolul păcălit, a unui autor american, Napoleon Hill. Intervievându-l pe Diavol, autorul sistematizează de fapt modurile perfide ale acestuia de a deţine controlul asupra minţii oamenilor. Dincolo de acest dialog imaginar, îmi amintesc un lucru care mi-a atras atenţia: nu există eşec sau dezastru total, definitiv – spune autorul – ci doar eşecuri ocazionale, temporare care, asumate cum trebuie, nasc oportunităţi, şanse, noi începuturi (mai inteligente).
      Fizica cuantică este pentru mine valoroasă în măsura în care loveşte în determinismul clasic, de tip mecanicist, conform căruia lucrurile din natură se petrec într-un mod independent de voinţa observatorului. Dintr-o astfel de perspectivă, fizica cuantică devine o apologie a libertăţii, pentru că mă ajută să cred că: (a). sunt un summum de posibilităţi, de virtualităţi ce-şi aşteaptă actualizarea; (b). nu sunt un simplu spectator, ci un actor pe scena universului, pentru că orice decizie a mea, oricât de nesemnificativă, influenţează pe termen lung elementele mediului (sistemului) în care-mi duc existenţa; (c). sunt parte integrantă dintr-un Tot, un Întreg sau continuum… Sau, cum ar fi spus-o Sartre, într-un registru ceva mai speculativ: omul nu este, ci devine. Revelaţiile fizicii cuantice nu sunt atât de surprinzătoare pentru cei familiarizaţi cu doctrinele străvechi. Aceasta pentru că fizica modernă reia, într-o formă ceva mai elaborată, adevăruri propovăduite acum mult timp, în spaţiul filosofiilor mistice ale Extremului Orient (hinduism, budism, taoism etc.). Îţi recomand în acest sens cartea lui Fritjof Capra, Taofizica – o paralelă între fizica modernă şi mistica orientală, apărută şi în traducere românească acum ceva vreme.
      Ce-ţi trebuie pentru a fi împlinit, împăcat cu tine însuţi? Mi-e teamă că un răspuns satisfăcător nu intră în doar câteva enunţuri şi chiar dacă ar fi posibil, am evita cu greu tentaţia clişeelor sau a locurilor comune. Risc totuşi o rezumare a împlinirii: descoperă ceea ce-ţi place cel mai mult să faci şi apoi transformă aceasta în performanţă! Da, raţiunea nu este suficientă pentru a accede la împlinire, dimpotrivă, lăsată fără acoperirea sentimentului, poate lua un chip monstruos. Plăcerile sunt necesare în traseul către împlinire? Da, însă cu măsură şi atent selectate, pentru că abandonul fenetic într-un delir hedonist vulgar are costuri semnificative. Divinul ca ajutor în drumul către împlinire? Da, fără îndoială, însă atâta timp cât El este asumat ca forţă interioară, ca factor propulsiv, ca mod de a progresa, a creşte, a te dezvolta. Îmi revine în minte, în acest loc, o autentică formulă motivaţională, o adevărată mantra, formulă sacră care repetată cu convingere poate genera fluxuri de energie şi dinamism: Toate le pot face, întru Hristos, cel care mă fortifică. Nu mă înţelege greşit! Nu sunt printre cei care se îngrămădesc la uşile vreunei biserici, pentru a primi Lumina sacră, nici nu mă vei vedea printre cei care se strivesc reciproc pentru a atinge preasfintele relicve. Nu admit să fac doar ceea ce spune preotul cutare, dacă nu-l simt ca fiind un om înzestrat cu har, care şi face ceea ce propovăduieşte. Însă de un lucru pot fi sigur şi ţi-l mărturisesc: asumată sincer, credinţa religioasă dăruieşte celui dispus s-o practice o forţă interioară extraordinară. Aşa încât, până la următoarea noastră întrevedere, te invit să crezi în tine şi să-ţi păstrezi credinţa într-o forţă care-i ajută doar pe cei îndrăzneţi.

      • Nichifureac Dorin-Stefan spune:

        Mulṭumesc pentru rӑspuns! M-a ajutat mult. Am ajuns la o concluzie: credinṭa nu ṭine de raṭiune, pentru cӑ raṭiunea strecoarӑ îndoiala (“dubito, ergo cogito”) ; credinṭa se leagӑ de experienṭӑ, cӑci prin experienṭӑ se obṭine ṣi tot ea este aceea care face miracolul posibil, iar miracolul este o experienṭӑ.
        În ceea ce priveṣte pesimismul, cred cӑ toṭi îl simṭim sau resimṭim la un moment dat în viaṭӑ, important este sӑ nu stagnӑm în negativitate. Poate cӑ mai întâi de toate trebuie sӑ ne acceptӑm aṣa cum suntem ṣi sӑ gӑsim o cale pentru a atinge ataraxia, cred eu.
        Pe lângӑ acestea, vreau sӑ vӑ mai întreb un lucru. Pentru cӑ vreau sӑ dau bacul din filosofie, m-am uitat peste câteva modele de variante din anii precedenṭi ṣi la unele cerinṭe simple m-am blocat puṭin. Una dintre ele a fost: Realizeazӑ un enunṭ filosofic afirmativ care sӑ punӑ în relaṭie conceptele de “flosofie” ṣi de “analizӑ a limbajului”. Ce aṣ putea sӑ scriu aici? Cum aṣ putea sӑ fac o corelaṭie între aceste doua lucruri destul de diferite? Sau nu sunt diferite? La ora de filosofie nu am învӑṭat cum sӑ facem enunṭuri corelative ṣi mi-e teamӑ cӑ nici nu vom face.
        Vӑ doresc o zi cât mai plӑcutӑ!

      • În privinţa raportului dintre credinţa religioasă şi raţiune, cred că un scurt periplu prin traducerile care există la noi din scrierile lui Aureliu Augustin (Confesiuni), Toma din Aquino (Summa Theologiae), Blaise Pascal (Cugetări/Gânduri) – ca să nu-i numesc decât pe cei mai reprezentativi gânditori care au îmbrăţişat problematica în cauză – ar fi mai mult decât oportun şi clarificator. Succint formulată, problema raportului credinţă – raţiune se pretează unei diferenţieri spaţiale sau topologice, dacă-i pot spune astfel. Occidentul creştin a dăruit o pondere însemnată raţiunii, considerând-o o unealtă valoroasă în construcţia fundamentului teoretic al dogmei (vezi, de pildă, argumentele logic-raţionale formulate de către teologii medievali cu privire la existenţa lui Dumnezeu). În schimb, creştinismul răsăritean (bizantin) s-a grefat în jurul ideii credinţei trăite, asumate plenar, a experimentării ei şi mai puţin pe transformarea ei în construcţii silogistice (vezi, în acest sens, mistica răsăriteană). Mă bucur că vrei să susţii proba de bacalaureat la filosofie, chiar dacă te avertizez: vei avea mult de citit, de studiat, de transformat în fişe de lucru/de lectură, comentarii, analize de text, interpretări… Cât despre enunţul filosofic afirmativ pe care trebuie să-l construieşti, el trebuie să nu fie un text de foarte mare întindere (la urma urmei, cum spune cerinţa, trebuie să fie doar un enunţ). Pentru a construi corect un astfel de enunţ, trebuie să stăpâneşti foarte bine conceptele sau termenii filosofici vehiculaţi. Iată de ce, sugestia mea este să-ţi construieşti un lexic/glosar sau un dicţionar de termeni filosofici (la fiecare autor din programă), un vocabular propriu, pliat însă pe semnificaţiile pe care autorii le atribuie anumitor concepte. Exemplific cu termenii pe care mi i-ai dat rezolvarea unui astfel de subiect: filosofie – domeniu al culturii care a apărut în coloniile din Grecia antică, în secolul VII-VI î.Hr., ca reflecţie orientată asupra identificării şi descrierii principiilor sau cauzelor prime ce stau la baza existenţei (am dat o posibilă interpretare termenului, alta decât arhicunoscuta formulă etimologică: iubire de înţelepciune); analiză a limbajului – orientare din filosofia secolului XX, promovată în cadrul şcolii anglo-saxone, conform căreia, adevărata menire a filosofiei constă în clarificarea logică a limbajului, cu scopul eliminării erorilor datorate unei folosiri inadecvate a acestuia (de exemplu, filosofia lui Ludwig Wittgenstein, Rudolf Carnap sau chiar Bertrand Russell sunt astfel de orientări anti-metafizice). Cum legi cele două concepte, altfel spus, cum rezolvi subiectul? Încerci să le traduci într-o formulă care să le „sudeze” (îmbine) armonios, de exemplu: Dacă filosofia, în expresia ei antică, îşi propunea să identifice principiile care stau la baza existenţei (apă, aer, foc, pământ etc.), secolul XX echivalează cu o adevărată cotitură (linguistic turn) în privinţa obiectului reflecţiei filosofice: dinspre cunoaşterea existenţei, prin subiectul cugetător, către analiza (logică) a limbajului. Poţi să exersezi construcţia unor astfel de enunţuri cu termeni pe care îi alegi la întâmplare din manual sau să extragi, din variantele de bacalaureat deja existente, termeni pe care să încerci să-i pui într-un tablou comun. Mult succes!!!

  3. Nichifureac Dorin-Stefan spune:

    Vӑ mulṭumesc mult pentru rӑspuns! Am citit ṣi am recitit… pânӑ am înṭeles. Acum am mintea mai limpede. Cu toate acestea, cred cӑ Descartes merge un pic în extrem, axându-se într-o prea mӑsurӑ pe raṭiune, ṣi neglijând total simṭurile, dar pânӑ la urmӑ acesta este raṭionalismul.
    Pe lângӑ acestea, mai am câteva nelӑmuriri… nu înṭeleg ce vrea sӑ spunӑ Immanuel Kant prin urmӑtorul lucru : “Acṭioneazӑ astfel ca sӑ foloseṣti umanitatea atât în persoana ta, cât ṣi în persoana oricui altuia totdeauna în acelaṣi timp ca scop, iar niciodatӑ numai ca mijloc.” Dar ce înseamnӑ sӑ foloseṣti umanitatea ca scop ṣi ce înseamnӑ sӑ foloseṣti umanitatea ca mijloc? Tot în “Bazele metafizicii moravurilor” Kant mai spunea : “omul trebuie considerat totdeauna în acelaṣi timp ca scop”. Ṣi din nou, nu-mi pot rӑspunde la aceeaṣi întrebare, ce înseamnӑ sӑ tratezi un om ca scop ?
    Vӑ mulṭumesc încӑ o datӑ pentru rӑspunsuri, mӑ ajutӑ mult!
    O sӑptӑmânӑ cât mai plӑcutӑ!

    • După cum ştii, etica lui Immanuel Kant este adesea etichetată, pe bună dreptate, drept o etică riguroasă a datoriei (în limba germană, „die Ethik der Pflicht”), un concept care se traduce prin ceea ce este necesar sau trebuie să facem din punct de vedere moral (termenul de „datorie” exprimă o cerinţă stringentă, un imperativ). Ca şi binele, datoria are o valoare sau o valabilitate absolută, este universală, necondiţionată, independentă de orice circumstanţe empirice, adică, în limbaj kantian, a priori. Valoarea unui om din punct de vedere moral rezidă în capacitatea acestuia de a se subordona voluntar regulilor sau imperativelor morale dictate de raţiune. Gândit prin prisma eticii kantiene, omul poate acţiona în două moduri: (a). într-o manieră egoistă – adică, în limbaj kantian, din înclinaţie şi (b). din altruism sau generozitate – adică, în acord cu acelaşi lexic kantian, din datorie. Între aceste două moduri de a acţiona se mai instituie unul: acţiunea conformă datoriei, dar nu din datorie (ceea ce se poate traduce print-un fel de egoism mascat, camuflat, ca atunci când oferi bani pentru a fi văzut şi, eventual, lăudat de ceilalţi).
      Am ţinut să ofer această pregătire prealabilă pentru a răspunde nedumeririi şi curiozităţii tale. Ce înseamnă să foloseşti umanitatea întotdeauna ca scop şi niciodată numai ca mijloc?
      O primă traducere, ceva mai la îndemână, ar fi aceasta: să-i apreciezi sau să-i tratezi pe semenii tăi cu respectul cuvenit, în virtutea faptului că sunt, ca şi tine, fiinţe umane, înzestrate cu raţiune şi voinţă autonomă. Să nu faci din ceilalţi unealta sau mijlocul propriilor ambiţii, interese sau înclinaţii egoiste, ci mai curând, să situezi binele celorlalţi deasupra înclinaţiilor tale.
      A doua traducere, mai îndepărtată de simţul comun, are în vedere universalitatea pe care Kant doreşte să o dea construcţiei sale morale: o etică normativă, întemeiată pe principii, norme şi imperative a priori, valabile în orice context, independente atât de determinaţiile subiective (resorturi psihologice), cât şi de conjucturile social-istorice, religioase etc. (resorturi exterioare).
      Depinde la care dintre aceste două traduceri vrei să aderi…
      Sper ca aceste consideraţii, oricât de succinte, să-ţi faciliteze înţelegerea moralei kantiene. Până la următoarea provocare: numai gânduri bune!

      • Nichifureac Dorin-Stefan spune:

        Dacӑ cineva acṭioneazӑ moral, desprind ideea cӑ acṭioneazӑ raṭional (morala fiind aproape legatӑ de raṭiune), supunându-se imperativelor, de cele mai multe ori lui TREBUIE! Dar dacӑ raṭiunea dispare, înseamnӑ cӑ ṣi morala dispare odatӑ cu ea? Ṣi dacӑ nici TREBUIE nu mai existӑ unde ar fi atunci moralitatea sau datoria? Cum ar acṭiona un om dacӑ nu ar mai exista imperativul TREBUIE? Poate cӑ ar lӑsa politeṭea deoparte ṣi ar fi în stare chiar sӑ dea în cap aceluia care a îndrӑznit sӑ-l scoatӑ din starea lui bunӑ. Totuṣi, înclin sӑ cred cӑ dacӑ un om face mereu doar ceea ce îi dicteazӑ raṭiunea se comportӑ exact ca un robot. De ce? Pentru cӑ el nu simte nimic ṣi acṭioneazӑ aṣa cum TREBUIE! E una sӑ te comporṭi cuviincios ṣi cu respect faṭӑ de cineva care te-a jignit pentru cӑ aṣa vrei sau pentru cӑ aṣa crezi cӑ e mai bine ṣi alta sӑ arӑṭi respect ṣi politeṭe ofensatorului doar pentru cӑ TREBUIE sӑ-ṭi îndeplineṣti datoria sau ṣtii cӑ TREBUIE sӑ acṭionezi raṭional. Cine e mai moral, cel care aratӑ respectul pentru cӑ aṣa vrea, crede sau simte sau celӑlat care s-ar lӑsa condus de partea pasionalӑ dar pânӑ la urmӑ totuṣi se supune datoriei, raṭiunii ṣi lui TREBUIE? Eu cred cӑ primul e mai moral, pentru cӑ este mult mai sincer.
        Cred cӑ unul dintre cele mai importante lucruri este echilibrul între raṭiune ṣi simṭuri.

        O searӑ frumoasӑ!

      • Moralitatea sau conduita morală nu poate fi concepută, cel puţin în varianta kantiană, ca fiind exterioară raţiunii. Legea morală este un dat, o exigenţă izvorâtă din însăşi facultatea privilegiată a omului: raţiunea, acest „judecător intern” care dă legi cu valabilitate generală. Iată de ce, ai perfectă dreptate: fără raţiune nu există morală sau, altfel spus, fără raţiune orice discurs moral devine inoperant sau caduc. Prin raţiune, omul se deschide către necesitate şi universalitate, transcende realitatea empirică sau fenomenală. Aici Kant se vădeşte a fi, ca orice filosof care se respectă, pe de o parte, un fervent apărător al raţionalităţii, concepută ca facultate a omului de a evalua, de a cântări lumea şi pe sine însuşi, pe de altă parte, un idealist care speră să fundamenteze o ordine morală ideală bazată pe norme şi principii universal valabile. Ecuaţia moralei kantiene se construieşte din articularea acestor trei concepte: lege morală/imperativ, raţiune, voinţă autonomă/libertate. Ca natură raţională, omul acţionează moral doar atunci când îşi pune voinţa în slujba principiilor sau legii morale. Aşa se explică afirmaţia lui Kant, potrivit căreia „Legea morală este o lege a cauzalităţii prin libertate”.
        Intuieşti bine vulnerabilitatea eticii kantiene: disciplina, rigorismul ei excesiv, o anumită autosuficienţă sau, mai puţin brutal, o formă de închidere tipică oricărui sistem filosofic monumental. Cu tot respectul pe care i-l datorăm lui Kant, putem admite totuşi (cu tot riscul ce decurge de aici) că morala lui pare mai curând o morală pentru roboţi sau, să le spunem, un fel de automate morale. Într-o astfel de percepţie, raţiunea ar fi „soft”-ul care conţine legile şi principiile (imperativele morale), voinţa ar fi programul executabil iar analogia poate fi dezvoltată…
        Ai dreptate: raţiunea şi simţurile trebuie să se echilibreze reciproc, atâta timp cât logica sentimentelor este una a bunului-simţ şi a respectului faţă de propria persoană şi faţă de semeni. În absenţa acestui echilibru, raţiunea care-şi dă legi morale riscă să alunece în cinism sau chiar monstruozitate (am în vedere aici crimele comise cu cruzime în numele raţiunii sau al unui ideal cât se poate de legitim şi inteligibil). Până la următoarea întrevedere, numai gânduri bune!

      • Nichifureac Dorin-Stefan spune:

        Vӑ mulṭumesc pentru rӑspuns! Câteodatӑ, dupӑ ce mӑ gândesc mai mult la o anumitӑ problemӑ, mӑ opresc un minut sӑ rӑsuflu ṣi îmi spun : ce bine e sӑ filosofezi! Apoi mӑ întreb care este filosofia adevӑratӑ, pe care trebuie sӑ o urmez… sau poate cӑ trebuie sӑ-mi realizez una proprie, aṣa ar fi cel mai bine. Dar pânӑ la urmӑ, de unde poate ṣti omul care este binele ṣi care este rӑul? S-ar putea spune cӑ rӑul este o lipsӑ a binelui, însӑ n-am putea spune cӑ lipsa de rӑu este neapӑrat un bine. Ṣi dacӑ în realitate nu existӑ bine ṣi rӑu? Dacӑ nu existӑ fapte bune ṣi fapte rele? Poate ele sunt doar niṣte fapte, iar noi le percepem ca fiind bune sau rele. De ce un lucru este rӑu? Doar pentru cӑ nu ne satisface plӑcerile, ne împiedicӑ sӑ ne împlinim ambiṭiile sau ne anuleazӑ confortul? Mulṭi oameni obiṣnuiesc sӑ spunӑ cӑ a te urca beat la volan este un rӑu. Dar dacӑ din acest rӑu se poate naṣte un bine, am mai putea sӑ-l numim rӑu? Omul care se urcӑ beat la volan ajunge sӑ facӑ accident, se trezeṣte într-un scaun cu rotile ṣi este judecat de ceilalṭi cӑ a fӑcut o faptӑ rea. Dar dacӑ el atunci ajunge sӑ preṭuiascӑ într-adevӑr viaṭa ṣi tot atunci vede care sunt adevӑratele valori ale vieṭii ṣi ale oamenilor? Poate cӑ dacӑ nu avea accidentul continua sӑ-ṣi trӑiascӑ viaṭa în zadar ṣi nu ar fi putut sӑ cunoascӑ ṣi sӑ aprecieze aceste lucruri pe care accidentul i le-a arӑtat. S-a urcat beat la volan punându-ṣi viaṭa lui ṣi a celorlalṭi în pericol ṣi în final acest lucru rӑu a devenit un bine. Acum ar putea fi un exemplu pentru ceilalṭi care ar putea sӑ înveṭe din greṣeala lui. Care este deci, binele real ? Care este într-adevӑr rӑul? Sunt confuz în ceea ce priveṣte binele ṣi rӑul. De aceea, vӑ cer ajutorul, vӑ rog sӑ mӑ ajutaṭi în aceastӑ problemӑ.

        O noapte liniṣtitӑ ṣi toate cele bune!

      • Cu multă plăcere, dublată de scuze sincere pentru întârzierea cu care ajunge la tine răspunsul meu!
        Pentru a-ţi continua gândul: da, ai perfectă dreptate, exerciţiul filosofic poate aduce beneficii incontestabile celui care face dovada curiozităţii, a mirării, celui care respinge aşa-zisele adevăruri fabricate în creuzetul simţului comun, înlocuindu-le cu interogaţii. Iar tu, pot să o spun deja fără riscul de a mă înşela, te numeri printre cei puţini la număr care optează nu numai să trăiască viaţa, dar mai ales să o înţeleagă. Cât despre o filosofie adevărată, mi-e destul de greu, dacă nu chiar imposibil, să atribui un astfel de calificativ vreunui sistem filosofic, oricât ar fi el de bine închegat. Însăşi sistemul kantian, pe care îl putem asuma drept reper în privinţa exigenţei şi rigorii, suportă sau este vulnerabil la numeroase obiecţii şi critici pertinente. Totuşi, chiar şi dacă admitem că o filosofie adevărată este principial imposibilă, nu trebuie neglijat un fapt pe care-l vei constata şi tu de la un timp: în urma lecturilor filosofice, orizontul tău cultural va dobândi virtuţi nepreţuite. Vei reuşi să exprimi conceptele într-un limbaj mai clar, vei căpăta amplitudinea necesară unei discuţii situate dincolo de banalităţile clipei, vei dobândi încrederea atât de necesară pentru a face paşi importanţi către propriu-ţi destin. Poate că pe itinerariul tău vei avea şansa să îţi construieşti şi o viziune proprie asupra lumii, a vieţii, a celorlalţi, o viziune care poate că nu va fi lipsită de gânduri străine sau împrumutate. Dar cred că acest împrumut, această gândire străină care vine, de la o vreme să te (în)locuiască, are beneficiile lui…
        Cât despre problema binelui şi a răului: şi unul şi celălalt sunt repere axiologice care jalonează parcursul nostru ca oameni sau, altfel spus, sunt extremele între care oscilează permanent fiinţarea numită OM. Reuşeşti să surprinzi adecvat prin exemplul tău (cu şoferul beat…) relativismul valoric pe care îl suportă orice discuţie referitoare la bine şi la rău, chiar dacă acest relativism poate cu uşurinţă degenera într-un scepticism radical, explicit sau mascat, faţă de orice valoare morală, fapt care deschide premisele unei imoralităţi sau, în cel mai fericit caz, al unei amoralităţi dezarmante. Să admitem în acest loc că binele şi răul pot fi apreciate sau reflectate prin raportarea la un sistem normativ care el însuşi suportă, nu de puţine ori, o contextualizare, o determinare spaţio-temporală, culturală, istorică etc. Cu siguranţă că o astfel de perspectivă (relativism valoric sau axiologic) nu i-ar fi convenit unui Platon, cel care absolutiza ideea de Bine, situând-o într-un topos (spaţiu) privilegiat, etern, imobil, neschimbător, opus devenirii: acel kosmos noetic sau, cu o traducere deja consacrată, lumea inteligibilă/a Ideilor. Depinde de modul în care vrei să te situezi: poţi să admiţi Binele ca valoare perenă, eternă (şi, implicit, anti-valoarea Răului) sau, dimpotrivă, să subscrii la o traducere a valorii binelui într-un limbaj al contingenţei, umanizând binele, făcându-l astfel mai omenesc, cu toate riscurile ce decurg de aici. Alegerea este a ta! Până la o nouă întrevedere, numai gânduri bune, o duminică reconfortantă şi succes maxim în săptămâna de şcoală care urmează!

    • Nichifureac Dorin-Stefan spune:

      Mulṭumesc! Deci, mai întâi, termenii trebuie explicaṭi ṣi doar apoi facutӑ corelaṭia între ei?
      În ceea ce priveṣte bacul din filosofie, ṣtiu cӑ trebuie sӑ muncesc mult, dar mai ṣtiu cӑ o s-o fac din pasiune. Tocmai mӑ întrebam de curând ce pot sӑ fac ca sӑ învӑṭ cât mai repede ṣi sӑ înṭeleg cât mai bine toate conceptele filosofice, din Antichitate pânӑ în perioada modernӑ ṣi mi-am dat seama cӑ numai prin lecturarea cât mai multor cӑrṭi. Pare cӑ va merge destul de încet, dar sper cӑ pânӑ în varӑ sӑ acopӑr tot ce este nevoie pentru ca sӑ pot obṭine o notӑ cât mai mare.
      Pe lângӑ acestea aṣ vrea sӑ vӑ întreb: de ce aṭi ales ṣtiinṭele sociale? Pentru ce filosof sau ṣcoalӑ de gândire aveṭi preferinṭe? Sunt curios, sper cӑ nu v-au deranjat aceste întrebӑri.
      O noapte cât mai odihnitoare!

      • Deţii unul dintre ingredientele esenţiale apropierii de filosofie: pasiunea, o calitate aleasă, pe care dacă reuşeşti să o racordezi la studiul consecvent (să nu laşi să treacă o zi fără a-ţi delecta spiritul măcar cu câteva idei filosofice!), ai şansa de a obţine succesul. Unul dintre meritele pe care le-am descoperit filosofiei este acela că îţi permite o deschidere remarcabil de generoasă către orice sferă a vieţii, către orice domeniu al culturii. Nu uita să-ţi planifici atent orele de lectură filosofică astfel încât să reuşeşti să acoperi cât mai bine teritoriile vaste ale unui univers ce poate să-ţi înalţe mintea în aceeaşi măsură în care poate să ţi-o prăbuşească. În ceea ce mă priveşte, îmi rezerv zilnic o oră după miezul nopţii pentru lecturile ce-mi înalţă sufletul: o oră, nu mai mult… un pas mic, dacă-l gândeşti izolat, dar semnificativ, pe termen lung. Nu dorm mai mult de şase ore pe noapte, din convingerea că sunt suficiente pentru a-mi reface rezervele de energie fizică şi mentală. Şi acum să-ţi răspund la întrebări: (1). De ce am ales ştiinţele sociale? Cu riscul de a aluneca într-un clişeu, cred că ştiinţele sociale m-au ales pe mine. Alegerea s-a petrecut destul de târziu, după ceva vreme de la terminarea studiilor liceale (timp în care am trecut printr-o suită de job-uri de conjunctură…). (2). Ce filosof sau şcoală de gândire îl (o) prefer? Ei bine, sunt multe gândiri şi viziuni filosofice sănătoase, care exercită asupra mea o seducţie irezistibilă. De exemplu, pragmatismul lui William James mă încântă prin centrarea pe eficienţă, prin transformarea discursului filosofic în regulă practică de acţiune (un handicap pe care nu puţini l-au reproşat filosofiei). La Martin Heidegger admir modul neobişnuit de elegant pentru un german de a smulge cuvintele din mediul lor cotidian şi de a le transforma în categorii filosofice (vezi, de exemplu: Dasein-ul sau «fiinţa aici»). Aş putea să continui mult şi bine, însă mi-e teamă că dacă aş omite vreunul dintre cei pe care i-am întâlnit în peregrinările mele (lec)turistice – dacă pot inventa un astfel de cuvânt/joc – aş avea sentimentul unei trădări… Aşa încât te provoc să descoperi singur în ce măsură există vreo preferinţă în filosofie… Îţi doresc o săptămână cât mai prolifică intelectual!

      • Nichifureac Dorin-Stefan spune:

        Din punct de vedere intelectual, într-adevӑr, am avut o sӑptӑmânӑ mai deosebitӑ decât celelalte, având în vedere faptul cӑ am predat stoicismul într-o orӑ de filosofie (stoicismul se aflӑ printre curentele mele de gândire favorite). Ceea ce m-a dezamӑgit a fost faptul cӑ prea puṭini elevi sunt interesaṭi de filosofie, atât dintr-o clasӑ, cât ṣi dintr-un întreg liceu. Ṣi pânӑ la urmӑ, cred cӑ în general oamenii se plictisesc când aud de filosofie (observ asta în fiecare zi), mai mult îi intereseazӑ de la ce firmӑ sӑ-ṣi cumpere haine, ce model de maṣinӑ sӑ achiziṭioneze sau când sӑ meargӑ la petrecere.
        Am citit articolul “Geografia interioarӑ” ṣi mi-a oferit ṣi mai mult entuziasm în ceea ce priveṣte provocӑrile vieṭii. Atunci când avem puterea de a ieṣi din acea “zonӑ comodӑ” cred cӑ se pot înfӑptui lucruri mӑreṭe, lucru demonstrat de marile personalitӑṭi ale lumii ṣi de eforturile lor asumate.
        Mӑ întrebam de multe ori despre sensul inscripṭiei de pe templul lui Apollo din Delphi, “Cunoaṣte-te pe tine însuṭi”; am citit într-o carte (“Mic tratat de viaṭӑ interioarӑ”-Frederic Lenoir) cӑ maxima întreagӑ este: “Cunoaṣte-te pe tine însuṭi ṣi vei cunoaṣte întreg universul ṣi zeii”. Cred cӑ omul ajunge sӑ se cunoascӑ atunci când cautӑ cât mai multe lucruri, evenimente sau situaṭii noi. Acestea lӑrgesc perspectiva asupra vieṭii ṣi îl fac pe om sӑ aleagӑ, sӑ decidӑ ṣi sӑ caute soluṭii pentru situaṭiile în care se aflӑ. Cӑutarea de evenimente noi, de situaṭii imprevizibile sau chiar de dificultӑṭi antreneazӑ inteligenṭa ṣi dezvoltӑ capacitӑṭile voliṭionale ale omului ṣi duc, în final, la o mai mare cunoaṣtere, atât a celorlalṭi, cât ṣi la propria cunoaṣtere. Am scris un text (literar-filosofic aṣ putea spune) pe tema aceasta, mi-ar plӑcea sӑ-l citiṭi ṣi sӑ-mi spune-ṭi pӑrerea dumneavoastrӑ. Ṣtiu cӑ trebuie sӑ mai lucrez la el: Ce tumult înfiorӑtor în imensitatea tӑcerilor dintre clipe, când gândurile curg precum un râu învolburat, iar amintirile încӑ mai continuӑ sӑ se întâmple! Privesc un copac asediat de toamnӑ ce pare atât de viu prin culorile aprinse ale frunzelor aproape cӑzute; el nu se teme cӑ va rӑmâne gol în asprimea neiertӑtoare a iernii.
        Privesc un om cum agonizeazӑ pe patul morṭii; ce privire rӑvӑṣitӑ de disperare! Cât de mult se zbate sӑ iasӑ de sub vӑlul morṭii care îi cade ca o umbrӑ pe chip. Aṣ putea spune cӑ se aflӑ în cea mai josnicӑ parte a vieṭii; ṣi totuṣi, de câtӑ mӑreṭie dӑ dovadӑ, de cât curaj sӑ se lupte cu moartea! Pe jumӑtate mort el vrea sӑ trӑiascӑ ṣi ar face orice sӑ învingӑ aceastӑ boalӑ de care suferim toṭi; cӑci toṭi suntem bolnavi de moarte. Oare când suntem cu adevӑrat vii…?
        Curând, vӑd cum biata fiinṭӑ este cuprinsӑ de tremurul morṭii. Fiorii reci ṣi câteva suspine vestesc sfârṣitul. Un sentiment de vinovӑṭie se naṣte în sufletul meu. De ce el a murit ṣi eu trӑiesc? De ce n-am avut puterea sӑ-l salvez? Apoi îmi întorc ochii cu groazӑ de la patul muribundului, deschid uṣa ṣi ies din acea camerӑ întunecatӑ…dar nu apuc sӑ mӑ depӑrtez; îl vӑd peste tot ṣi mӑ prӑbuṣesc pe podea. E lângӑ mine ṣi mӑ priveṣte cu niṣte ochi sticloṣi. Câtӑ durere, cât chin! Îmi dau seama cӑ el … sunt, de fapt, eu…
        Ce tӑcere nemӑrginitӑ în miṣcarea continuӑ ṣi tumultuoasӑ a vieṭii…! Am încercat sӑ fug de mine; da, am încercat sӑ fug de ceea ce sunt… ṣi sunt atât de josnic ṣi atât de mӑreṭ! Sau poate nu sunt nimic, poate doar sunt, ṣi atât. Dar cine n-a încercat sӑ fugӑ de el, de ceea ce este? Ṣi cine s-a regӑsit cu adevӑrat în mӑṣtile pe care mereu, fӑrӑ oprire, le-a schimbat? A nu te recunoaṣte pe tine, a fugi de ceea ce eṣti prin cӑutӑri zadarnice de înfӑṭiṣӑri iluzorii ṣi a respinge adevӑrata cunoaṣtere de sine într-adevӑr este o moarte; iar de aceasta sunt bolnavi cei mai mulṭi oameni. De ce sӑ moarӑ omul unic din noi ṣi sӑ trӑiascӑ o imitaṭie…?
        Trec clipe de luminӑ acum, iar clipele de tӑceri îmi ṣoptesc mângâierile cunoaṣterii, când razele timpului mӑ surprind cu ochii aṭintiṭi spre inscripṭia eternitӑṭii, cea care m-a readus la viaṭӑ : “Cunoaṣte-te pe tine însuṭi ṣi vei cunoaṣte întreg universul ṣi zeii!”
        Vӑ doresc o duminicӑ relaxantӑ!

      • O calitate pe care am învăţat de-a lungul timpului s-o preţuiesc cum se cuvine atunci când o întâlnesc este deschiderea faţă de experienţele care îmbogăţesc spiritual, disponibilitatea de a învăţa permanent. De pildă, tind să cred că dialogul, conversaţia noastră, chiar şi mediată tehnologic, ne aduce beneficii mutuale incontestabile. Mă bucură faptul că te găseşti printre cei care au înţeles rostul culturii (filosofice), al educaţiei şi al cunoaşterii în general. Îmi amintesc de vorba marelui Leonardo da Vinci: «aşa cum fierul rugineşte dacă nu este folosit, tot astfel şi mintea omului îşi pierde vigoarea atunci când nu este exersată». Mă bucură totodată să văd că eşti printre cei care cochetează cu scrisul, această îndeletnicire atât de frumoasă şi atât de anevoioasă atunci când vrei cu adevărat să comunici ceva. Deşi nu îndrăznesc să-mi asum autoritatea unui critic – eu însumi lucrez, în prezent la cartea mea de debut publicistic – pot totuşi să-ţi spun că textul tău poate trece cu succes testul unei publicaţii (cel puţin şcolare), întrucât este bine scris, este dozat în mod inspirat cu interogaţii generatoare de reflexivitate. I-aş reproşa, poate, textului tău un oarecare suflu înnegurat, pe care-l găsesc vizibil în cuvintele alese: «înfiorător», «învolburat», «asediat», «căzut», «gol», «neiertător», «agonie», «muribund»… Însă probabil că optimismul cu care îmi contaminez zilele sesizează (şi sancţionează) imediat accesele de tristeţe, chiar şi atunci când ele au scopul nobil al declanşării reflecţiei filosofice! Într-un registru ceva mai pragmatic, îţi recomand să încerci să publici încercări precum textul trimis, fie şi într-o revistă şcolară. Ştii acel adagiu devenit clişeu dar totuşi atât de semnificativ: o călătorie de o mie de paşi începe cu primul! Îţi doresc mult succes în săptămâna ce stă să vină!

      • Nichifureac Dorin-Stefan spune:

        Vӑ mulṭumesc pentru aprecierea textului! Recunosc cӑ am fost puṭin influenṭat de nihilism ṣi pesimism, dar acum ceea ce iese la suprafaṭӑ sunt ultimele rӑbufniri ale acestora.
        Aṣ vrea sӑ aduc astӑzi în dicuṭie un subiect la care, cred eu, majoritatea oamenilor fac confuzie. Ṣi este vorba de diferenṭa dintre spirit ṣi suflet. Mulṭi spun cӑ e acelaṣi lucru, dar nu are cum sӑ fie acelaṣi lucru, pentru cӑ acestea din start spun cӑ nu pot sӑ fie acelaṣi lucru. Sufletul e suflet ṣi spiritul e spirit. “Trup, suflet, spirit. Senzaṭiile sunt ale trupului, impulsiunile aparṭin sufletului, principiile, spiritului.” spunea Marcus Aurelius. Ṣi observ, din ce spunea el, cӑ sufletul ar putea foarte bine sӑ se afle în conflict cu spiritul, atunci când un impuls(care aparṭine sufletului) este frânat de raṭiune, adicӑ de un principiu(specific spiritului). Deci sufletul e acela care poate pofti, care poate dori, care poate manifesta o pasiune, iar spiritul e chiar raṭiunea care ar putea sau nu sӑ împiedice acṭiunile sufletului. Dar aceste lucruri sunt privite din perspectivӑ stoicӑ, eu aṣ vrea sӑ le privesc, acum, dintr-o perspectivӑ generalӑ. Ṣi trebuie sӑ recunosc cӑ nu pot spune ṣi nu pot sӑ conturez cu o claritate ridicatӑ aceastӑ diferenṭӑ dintre suflet ṣi spirit. Aṣ putea spune cӑ sufletul se referӑ la sentimente, la afectivitate, la emoṭii, dar spiritul la ce se referӑ? Unde este el? Este în mine sau este exterior corpului meu? Sau nu e nicio diferenṭӑ între suflet ṣi spirit?
        Vӑ doresc o dupӑ-amiazӑ cât mai frumoasӑ!

      • În problema complexă pe care o propui cred că s-ar putea decanta cel puţin două perspective: una pre-creştină, pe care o voi ilustra, succint (întrucât timpul nu-mi îngăduie o abordare mai extinsă), prin concepţia lui Platon, iar alta de factură creştină (iar aici voi evita în mod deliberat o abordare in extenso, din simplul motiv că nu am competenţa teologică necesară). Cred că înţelegerea distincţiei despre care îmi vorbeşti dobândeşte un sprijin valoros dacă avem în vedere, de pildă, tripartiţia realizată de Platon în dialoguri precum Phaidros, Phaidon, Timaios sau Republica. Suntem îndreptăţiţi să admitem că sufletul, «psyche» include în el «spiritul», «pneuma», pe care eu însă aş îndrăzni să-l traduc altfel, apropiindu-l mai mult de «nous», adică de partea cea mai elevată a sufletului, tot astfel cum, în logica moştenită de la Aristotel, genul include specia. Putem identifica «nous»-ul sau «raţiunea» – ce guvernează celelalte două părţi ale sufletului, «pasiunea» şi «pofta» – cu dimensiunea spirituală (în sensul de partea cea mai «elevată») a sufletului.
        A doua abordare îmi permite să cred că «sufletul» este o înzestrare specific umană, în timp ce spiritul ar fi un privilegiu dobândit de om în urma racordării faptelor sale la ceea ce este plăcut lui Dumnezeu. Tot astfel, avem cu toţii «corp», acest vehicul supus perisabilităţii şi degradării ireversibile, însă «trup», pe care l-aş traduce prin «corp locuit de spirit», deţin doar unii, nu mulţi la număr. În paradigma creştină (aşa cum o înţeleg eu!), avem un corp şi un suflet, însă doar unii dintre noi reuşesc să dobândească trup şi spirit. Sau, într-o abordare adiacentă, dacă admitem că sufletul şi corpul ne apropie de animalitate (cu condiţia să admitem că animalele au şi ele suflet), trupul şi spiritul ne îndepărtează de aceasta (fiind un privilegiu eminamente uman), situându-ne într-un alt orizont, acela al sacrului. Dacă nu am reuşit, cu rândurile mele, să-ţi clarific din nedumeririle legate de acest subiect, sper, cel puţin, să-ţi fi hrănit apetitul cognitiv pentru o astfel de problematică… Până la următoarea noastră întâlnire, îţi doresc să ai parte de un sfârşit de săptămână cât mai odihnitor dar şi prolific intelectual!

  4. Nichifureac Dorin-Stefan spune:

    Urmez la un liceu teoretic (Stephan Ludwig Roth din Medias, jud Sibiu) nu specializarea Stiiṭe Sociale, ci Filologie. Referitor la modul în care am descoperit filosofia, este o micӑ poveste. Am descoperit filosofia prin pasiunea pentru psihologie, aceastӑ pasiune s-a nӑscut în mine din clasa a noua, când am început sӑ studiez “ṣtiinṭa sufletului” (totuṣi, lucruri foarte generale). Cu timpul, am început sa citesc despre bolile mintale ṣi psihanaliza lui Sigmund Freud, ceea ce mӑ fascina mult… pânӑ când, în clasa a 11-a, la o orӑ de latinӑ, l-am descoperit pe Cicero. Acela a fost pentru mine începutul (mӑ simṭeam fericit când fӑceam cunoṣtinṭӑ cu diferite concepte) chiar dacӑ a fost destul de lent, pentru cӑ doar de curând am intrat mai adânc în filosofie. Fiind într-o zi dezamӑgit de oameni, de viaṭӑ, chiar ṣi de mine, singura mea rezolvare ṣi singurul meu refugiu a fost filosofia ṣi cred cӑ aṣa va rӑmâne pentru tot restul vieṭii mele. Poate pare naiv ceea ce spun, dar este ceva în mine, poate un mare gol ascuns în adâncul fiinṭei mele, care nu se poate umple decât cu pacea ṣi libertatea pe care mi le oferӑ cunoaṣterea, înṭelegerea, analiza ṣi reflecṭia la Totul din care facem parte. “Filosofia e medicina sufletului’’, cum spunea Cicero. Nu voi întârzia ṣi voi începe o micӑ dezbatere.
    O searӑ frumoasӑ !

    • Am fost pe aproape… Cât despre popasul tău prin psihologie în drumul către filosofie, itinerariul este perfect legitim, dacă avem în vedere că într-o mare parte a istoriei celor două domenii ale culturii, ele au evoluat împreună (psihologia fiind o parte a filosofiei). „Divorţul” psihologiei de filosofie s-a făcut destul de târziu, atunci când „cunoaşterea sufletului” şi-a revendicat statutul de ştiinţă (adică prin a doua jumătate a secolului al XIX-lea). Mă bucură să aud că ai lecturi din psihanaliza freudiană şi, sincer, am putea să discutăm despre asta, mai ales că, acum câţiva ani în urmă, mi-am susţinut licenţa într-un domeniu numit „psihanaliză culturală” (modul în care a fost receptată psihanaliza peste ocean, în Statele Unite). Cât despre Cicero, mă încântă să aflu că mai poate fi descoperit în liceu, dacă avem în vedere că oratorul latin a fost, cândva, lectură obligatorie în formaţia culturală şi intelectuală a unui tânăr. Chiar ieri la o clasă de ştiinţe ale naturii (o clasă de viitori medici, cum îmi place să le spun…) am ridicat problema filosofiei ca terapeutică sau, după cum spui, parafrazându-l pe Cicero, ca medicină a sufletului complementară unei vindecări a trupului. Am plecat de la analiza unui fragment de text din Epicur, pentru care filosofia este potrivită oricărei vârste întrucât întreţine sănătatea sufletului. Mi-a plăcut, la un moment dat, provocarea unei eleve care, după câteva minute de reflecţie, a lansat o replică în genul: folosirea inadecvată a filosofiei poate fi periculoasă, nocivă. Chiar dacă ilustrarea ei nu a fost cea mai inspirată (l-a dat ca exemplu pe Friedrich Nietzsche în ultimii săi ani de nebunie, de întuneric, pe care ea i-a atribuit, cred eu nejustificat, filosofiei), mi-a plăcut că a intuit un mare merit al gândirii filosofice: demersul critic, polemica, dezbaterea… Pe lângă asta, mi-a amintit de un termen grecesc, „pharmakon” despre care am scris cândva un articol şi am susţinut chiar o comunicare la un simpozion. Ce înseamnă acest „pharmakon”? Pe scurt, atât medicament cât şi otravă… Iată că se mai întâmplă şi lucruri frumoase în şcoala românească… Când vei dori să dezbatem probleme de filosofie, voi încerca să fiu pe recepţie. Până atunci însă: mult succes în tot ceea ce întreprinzi!

      • Nichifureac Dorin-Stefan spune:

        În “Meditaṭii despre filozofia primӑ” Descartes spunea : “…se poate întâmpla sӑ nu am nici mӑcar ochi datoritӑ cӑrora sӑ vӑd ceva ; dar nu se poate întâmpla defel ca, atunci când vӑd, sau (lucru pe care nu-l deosebesc acum) atunci când cuget cӑ vӑd, eu însumi, cel care gândeṣte, sӑ nu fiu ceva anumit.”

        Mie mi s-a oprit cugetul ṣi privirea pe „atunci când cuget cӑ vӑd” . Asta înseamnӑ cӑ eu, dacӑ vӑd un lucru anume, de fapt nu îl vӑd prin simṭ, ci cuget cӑ îl vӑd? Dar dacӑ l-aṣ observa prin simṭ cum aṣ putea sӑ cuget la acel lucru, din moment ce îl simt ?

        În aceeaṣi lucrare, a treia meditaṭie, Descartes spune : “Sunt un lucru care cugetӑ, adicӑ se îndoieṣte, afirmӑ, neagӑ, înṭelege puṭine, nu cunoaṣte multe altele, vroieṣte, nu vroieṣte, imagineazӑ de asemenea ṣi simte; cӑci dupӑ cum am bӑgat de seamӑ mai înainte, deṣi poate cele ce simt sau închipui nu sunt nimic în afara mea, totuṣi despre felurile de a cugeta pe care le numesc simṭiri ṣi închipuiri sunt sigur, în mӑsura în care ele sunt doar anumite feluri de a cugeta, cӑ se aflӑ în mine”.

        Din nou, am rӑmas cu ochii pe urmӑtoarele lucruri : „totuṣi despre felurile de a cugeta pe care le numesc simṭiri” ṣi pe „în mӑsura în care ele sunt doar anumite feluri de a cugeta.”
        Asta ce înseamnӑ ? Cӑ unele feluri de a cugeta sunt de fapt simṭuri ? Iar simṭurile sunt un fel de cuget ?

        Tot în “Meditaṭii metafizice” Descartes mai spune : “Ṣi cu toate cӑ (…) am un corp care mi-e strâns legat fiindcӑ totuṣi, pe de o parte, am o idee distinctӑ ṣi clarӑ a mea însumi ca fiinṭӑ cugetӑtoare doar, neîntinsӑ, iar pe de altӑ parte, o idee distinctӑ a corpului ca lucru întins doar, necugetӑtor, e sigur cӑ sunt deosebit cu adevӑrat de corpul meu ṣi cӑ pot exista fӑrӑ el”.

        Cum aṣ putea sӑ exist eu fӑrӑ corp? Cum ar putea sӑ existe cugetul fӑrӑ corp? Chiar Descartes spune cӑ acestea douӑ sunt strâns legate între ele “cӑ eu nu sunt doar de faṭӑ prin raport cu corpul meu, precum e corӑbierul pe corabie” . Nu cred ca ar putea sӑ treacӑ marea doar singur corӑbierul fӑrӑ corabie, la fel nici eu n-aṣ putea sӑ trӑiesc fӑrӑ corpul meu.

        Nu ṣtiu dacӑ am pus bine problemele, dar acestea îmi sunt nelӑmuririle. Sper sӑ înṭelegeṭi ce am vrut sӑ spun …

        Vӑ doresc o searӑ frumoasӑ !

      • Să procedăm metodic (însăşi Descartes recomandă drumul ferm, riguros):
        (1).”…atunci când cuget că văd…” şi „…felurile de a cugeta pe care le numesc simţiri…” sunt sintagme care exprimă situarea lui Descartes în tabăra raţionalismului referitor la sursele sau fundamentele cunoaşterii. Într-o astfel de paradigmă, centrată pe primatul sau autoritatea incontestabilă a gândirii, simţurilor nu le rămâne decât tristul privilegiu de a fi înşelătoare, nesigure, aproximative. Iată de ce edificiul unei cunoaşteri certe, indubitabile, al cărei arhitect se doreşte Descartes, nu se poate construi prin recurs la datele oferite de aparatul senzorial. Din perspectiva psihologiei actuale, punctul de vedere cartezian poate fi amendat: ştim foarte bine că simţurile oferă materia primă – haotică, dezorganizată, ce-i drept – pe care gândirea, cu operaţiile ei (analiza, sinteza, comparaţia, categorizarea, abstractizarea, generalizarea etc.) o prelucrează. Iată de ce sunt tentat să cred că, în acest loc, Descartes face dovada evidentă a unei poziţionări dogmatice, întrucât discreditează până la respingerea radicală a rolului îndeplinit de simţuri în procesul cunoaşterii. Îţi amintesc, în acest sens, că abordarea dogmatică a lui Cartesius va fi sancţionată şi depăşită într-un mod remarcabil de Immanuel Kant în a sa „Critica raţiunii pure”.
        (2). pentru a-şi justifica viziunea substanţialistă asupra naturii umane, Descartes ajunge, în paralel cu afirmarea rolului primordial al gândirii în procesul cunoaşterii, să nege corporalitatea. Gândirea, res cogitans, este substanţă, altfel spus, nu are nevoie de nimic din afară pentru a exista, îşi este suficientă sieşi, propria cauză şi raţiune de a fi. Însă cred că negarea corporalităţii trebuie percepută într-o ordine a relevanţei şi nu neapărat o abandonare sau o desprindere definitivă şi irevocabilă de tot ceea ce este corporal. Să nu uităm că Descartes se formează în colegiul iezuit din La Fleche, iar negarea corpului (mortificarea lui), distanţarea de acesta constituie una dintre practicile consacrate atât în creştinismul apusean cât şi în cel răsăritean (bizantin). Într-o asemenea problemă, Descartes se pretează unei traduceri în limbajul filosofiei minţii, îndrăgită de discursul filosofic actual din spaţiul anglo-saxon, prin problema raportului body (brain) – mind. Creierul (fantoma din maşină) reprezintă suportul gândirii şi ar fi o naivitate să admiţi existenţa proceselor cognitiv-intelectuale în paralel cu negarea suportului material al acestora. Alta este însă problema, o problemă de care însuşi Descartes a fost conştient: cum comunică sau interacţionează aceste două substanţe? Faptul că trupul este conceput ca o maşinărie ce funcţionează în baza unor principii de ordin mecanic (din această perspectivă el poate fi conceput ca un microcosmos, replică în miniatură a macrocosmoscului) iar spiritul sau sufletul este o creaţie divină introdusă în corp pentru a justifica raţiunea, fără nicio legătură vitală cu corpul, menţine unul dintre pilonii construcţiei teoretice carteziene: dualitatea substanţei (distincţia dintre res cogitans şi res extensa).
        Sper că ţi-am oferit dacă nu câteva lămuriri, cel puţin câteva provocări menite a deschide pentru tine drumul unor noi şi noi curiozităţi şi cercetări… Succes!

    • Nichifureac Dorin-Stefan spune:

      Vӑ mulṭumesc pentru rӑspuns! Acum mi-e totul mult mai clar; ṣtiu cӑ suflet poate avea orice om, dar nu ṣi spirit. Sufletul e tӑcut, însӑ spiritul radiazӑ, se face simṭit, se face cunoscut. Spiritul fӑptuieṣte, iar sufletul doar simte ṣi este martor.
      Pe lângӑ acestea, aṣ vrea sӑ vӑ întreb ceva despre Pascal. Uneori am impresia cӑ se contrazice; în “Cugetӑri” spunea: “Pot sӑ concep foarte bine un om fӑrӑ mâini, fӑrӑ picioare, fӑrӑ cap (…). Dar nu pot concepe omul fӑrӑ gândire: ar fi o piatrӑ, sau un animal.” Iar altundeva spune: “O picӑturӑ de iubire, valoreazӑ mai mult decât un ocean de raṭiune” Apoi, tot în “Cugetӑri” spune: “Cugetul îl înalṭӑ pe om”. Dar iubirea nu e cuget, e sentiment, e pasiune, nu are nimic raṭional în ea. Cum ar putea sӑ valoreze mai mult decât raṭiunea, din moment ce tocmai raṭiunea înalṭӑ omul?
      Vӑ doresc o noapte cât mai odihnitoare!

  5. Nichifureac Dorin-Stefan spune:

    Vӑ mulṭumesc ! Chiar am nevoie de succes în acest an pentru cӑ va trebui sӑ trec peste un examen care nu este nu prea simplu, bacul.
    În legӑturӑ cu întrebӑrile, în primul rând mi-ar plӑcea sӑ ṣtiu mai multe despre dumneavoastrӑ, despre profesia dumneavoastrӑ, dacӑ profesaṭi în domeniul filosofiei… sper sӑ nu vӑ deranjeze cӑ vӑ întreb ; iar în al doilea rând, întâmpin câteva dificultӑṭi la interpretarea textelor filosofice, la comentariile pe text ṣi dacӑ citesc alte interpretӑri simt cӑ triṣez faṭӑ de mine, ce aṣ putea face, de ce aṣ avea nevoie pentru a putea interpreta fӑrӑ sӑ citesc alte comentarii ?
    Cam atât vӑ întreb pentru început…

    • Predau, din anul 2005, ştiinţele socio-umane la Colegiul Naţional „Eudoxiu Hurmuzachi” din Rădăuţi, în judeţul Suceava. Aşa încât filosofia, după cum intuieşti, se află pe lista disciplinelor pe care le predau, alături de logică, psihologie, sociologie, studii sociale. Însă nu mă sfiesc să recunosc faptul că filosofia este pentru mine mai mult decât o materie de studiu: un mod de abordare a vieţii, o formă de a „filtra” realitatea, lumea din jur. Când spun asta mă refer, în primul rând, la abordarea deschisă, tonic-optimistă a evenimentelor vieţii, totodată o poziţionare tolerantă faţă de orice perspectivă diferită, indiferent dacă perspectiva se referă la ştiinţă, religie, viaţa cotidiană ş.a.m.d.
      În altă ordine de idei, lectura unui text filosofic presupune o pregătire prealabilă (este precum un ritual din care nu pot lipsi coala albă de hârtie şi creionul). Îţi recomand să citeşti câteva dintre postările mele de pe blog pe tema aceasta: „Lectura – analiza şi comentariul textului filosofic”; „Ars studiorum – pledoarie pentru un studiu individual eficient”; „Fişa bibliografică şi fişa de lectură”… Dificultăţile pe care le întâmpini sunt cât se poate de fireşti, aşa încât, după cum spune Constantin Noica, în „Jurnalul filosofic”, nu contează de unde începi, important este să te găseşti pe drum… O sugestie metodologică: ar fi bine să începi lectura cu texte ce au un grad mai puţin ridicat de dificultate şi să creşti apoi… Succes!!!

      • Nichifureac Dorin-Stefan spune:

        În cazul acesta, vӑ pot spune “domnule profesor” ? Sunt încântat de faptul cӑ pe lângӑ ora de filosofie de la ṣcoalӑ, pot învӑṭa ṣi aici filosofie…
        Vӑ mulṭumesc mult pentru sfaturi ṣi pentru rӑbdarea dumneavoastrӑ de a-mi citi comentariile ṣi a-mi rӑspunde..! Am citit acum câteva luni “Jurnal filosofic” ṣi mi-a plӑcut mult ce spunea Noica ṣi anume cӑ frumuseṭea filosofiei constӑ în faptul cӑ ea se poate începe de oriunde. Abia aṣtept sӑ citesc postӑrile recomandate, apoi voi încerca sӑ le pun în practicӑ. Aṣ vrea sӑ vӑ mai întreb, am putea dezbate unele probleme filosofice aici ?
        O searӑ cât mai plӑcutӑ!

      • Pentru început, aş dori să-mi confirmi (sau să-mi infirmi) o presupunere pe care o exprim sub forma unei interogaţii: ca elev de clasa a XII-a, după cum am aflat deja de la tine, urmezi specializarea Ştiinţe Sociale la un liceu teoretic? În aşteptarea răspunsului tău pot risca o deducţie referitoare la felul în care ai descoperit filosofia sau, ca să parafrazez o vorbă celebră, cum te-a descoperit ea pe tine: un domeniu nou, o materie inedită în programa şcolară, sau poate mult mai mult decât atât: curiozitate, provocare, interogaţii care survin fără să le chemi, nevoia de a transcende cotidianul…
        Accept cu mare plăcere să dialogăm pe teme din filosofie, sau, după cum spui, să dezbatem probleme filosofice. Dincolo de faptul că dialogul este forma cea mai fructuoasă de instruire (parafrazându-l pe Noica, într-un dialog, „nu se ştie cine dă şi cine primeşte”), accept dezbaterea şi din simplul motiv că ideea unui dialog cu cei interesaţi de filosofie a fost raţiunea principală pentru care am devenit unul dintre locuitorii „blogosferei”… Astfel încât, până la următoarea noastră întrevedere („filtrată” electronic), îţi trimit numai gânduri şi urări de bine!

  6. Nichifureac Dorin-Stefan spune:

    Vӑ salut cu respect, domnule Florin Popovici ! Am descoperit acest blog nu de foarte mult timp ṣi am început sӑ citesc lucrurile care mӑ interesau din domeniul filosofiei pentru cӑ, trebuie sa vӑ mӑrturisesc, sunt un pasionat ṣi un iubitor de filosofie. Ceea ce m-a determinat sӑ vӑ scriu a fost descoperirea acestui articol numit “Istorisiri care te inspirӑ” ; când l-am terminat de citit am rӑmas fӑrӑ cuvinte, iar în interiorul meu s-au trezit o grӑmadӑ de gânduri, întrebӑri ṣi dorinṭe înflӑcӑrate în ceea ce priveṣte reuṣita mea personalӑ în viaṭӑ. Sunt un simplu elev care tocmai a început clasa a douӑsprezecea ṣi îmi doresc din tot sufletul sӑ urmez facultatea de filosofie, chiar dacӑ mulṭi îmi spun cӑ nu prea am ce face cu filosofia ṣi cӑ îmi va fi greu sӑ trӑiesc din profesia asta. De multe ori mӑ simt descurajat ṣi simt cӑ nu voi fi în stare sӑ reuṣesc, dar citind acest articol mi-am dat seama cӑ orice scop se poate atinge dacӑ întreṭinem în noi o voinṭӑ ṣi o credinṭӑ destul de puternice, dar mai ales dacӑ deṭinem în noi o iubire realӑ pentru ceea ce facem. Nu ṣtiu dacӑ atunci când veṭi intra pe blog îmi veṭi vedea comentariul, dar dacӑ îl veṭi vedea vӑ spun cӑ m-aṣ bucura din toatӑ inima sӑ-mi scrieṭi un rӑspuns, cât de scurt. Am câteva întrebӑri pe care aṣ vrea sӑ vi le adresez ṣi de asemenea m-aṣ bucura nespus dacӑ m-aṭi putea ajuta cu rӑspunsuri la aceste întrebӑri.
    Vӑ doresc o searӑ minunatӑ!

    • Te salut cu aceaşi consideraţie, tinere iubitor al „sophiei”! Mă bucură interesul tău faţă de ceea ce reuşesc să postez pe acest blog, un blog pe care l-am conceput acum mai bine de un an ca o fereastră sau o punte către elevii ce-ţi seamănă în privinţa preocupărilor. Pasiunea pentru filosofie este pentru mine echivalentul unei revelaţii (dacă limbajul nu sună prea pretenţios sau lipsit de modestie) ce a survenit destul de târziu. Multă vreme această iubire a mocnit, neştiută de nimeni, în subteranele minţii şi, aş putea spune, ale propriei mele vieţi. Să mă explic: am trecut prin multe job-uri sau profesii conjuncturale, pentru a-mi câştiga existenţa am acceptat să muncesc în locuri care i-ar descuraja pe mulţi… Însă în tot acest timp am căutat îndelung acel moment în care să spun „Până aici! Voi începe să fac de acum ceea ce vreau şi ceea ce îmi place să fac!” Însă acel moment a survenit după câţiva ani, nu puţini la număr, ani cărora acum le caut şi le găsesc virtuţile formatoare. Mi-am descoperit târziu drumul ferm, după luni şi ani de rătăciri, ezitări, ocoluri şi parcursuri sinuoase, însă încerc acum să-i încurajez pe tineri să-şi aleagă itinerariul personal fideli convingerilor şi credinţelor lor… Îţi voi răspunde cu plăcere întrebărilor,pe măsura priceperii mele şi a timpului care-mi stă la dispoziţie. Până atunci: succes în noul an şcolar!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s