Problema adevărului – consideraţii prealabile…

“Cercetarea adevărului este deci eliberarea, în ultimă instanţă autoeliberarea omului din prizonieratul iluziei… Cercetarea adevărului este un act de emancipare, de iluminare. În acest sens, cercetarea adevărului este indisolubil legată de datoria de autodefinire a omului.” (Otto Friedrich Bollnow, Das Doppelgesicht der Wahrheit, 1975)

Ce este adevărul? Este o naivitate să crezi că problema clarificării semnificaţiei acestui concept filosofic îndelung dezbătut ar fi o întreprindere facilă sau lipsită de riscuri. Stau mărturie în acest sens numeroasele abordări şi perspective angajate în câmpul reflecţiei filosofice, numeroasele polemici şi dispute aprinse angajate în soluţionarea lui. Atunci când îmi propun să analizez conceptul în cauză gândirea mea se opreşte aproape fără intenţie la întrebarea pe care cândva Pilat din Pont i-a adresat-o lui Hristos: „Ce este adevărul?”. Consider că răspunsul pe care Hristos l-a formulat constituie cel mai profund din câte puteau fi enunţate vreodată. Bănuiţi care a fost acel răspuns? Ei bine, răspunsul Său a fost… tăcerea. Poate că de aceea uneori, în limbajul cotidian, apare poate expresia „şi tăcerea este un răspuns”. Deşi Hristos a tăcut, totuşi a formulat cel mai expresiv răspuns, care a deschis calea unei pluralităţi deconcertante de răspunsuri. Cum am putea interpreta tăcerea sa, fără a ne asuma orgoliul unei prealabile pregătiri teologice? Într-o primă accepţie (referitoare la emiţător/sursă), tăcerea Lui ne arată că adevărul nu poate fi rostit (este incomunicabil), ţine de un inefabil care se cere mai curând descoperit prin revelare (Dumnezeu coboară în aceeaşi măsură în care acceptăm provocarea de a urca spre El). Altă accepţie (referitoare la receptor/destinatar) ar fi aceea că adevărul nu este accesibil oricui, ci numai aceluia care are „urechea” (un simţ aparte) suficient de exersată (purificată) pentru a-l surprinde. Mă opresc aici cu consideraţiile mele, ce pot cu uşurinţă aluneca dacă nu în zona blasfemiei, cel puţin pot să-mi atragă reproşul ereziei.

Să trecem din registrul teologic în cel filosofic şi să admitem ab initio că problema adevărului se desparte în cel puţin două direcţii de cercetare: problema naturii (esenţei) adevărului şi aceea a criteriilor care ne permit să diferenţiem între opiniile sau cunoştinţele adevărate şi cele false (când deţinem adevărul). În primul caz ne propunem să formulăm o definiţie rezonabilă a adevărului, în cel de-al doilea, să precizăm criteriile care ne permit să recunoaştem enunţurile adevărate. „Criteriile adevărului doresc deci să indice condiţiile de verificare de care depinde posibilitatea ca enunţul ››este adevărat‹‹ să fie aplicabil unei anumite afirmaţii; aceste criterii caută, prin urmare, o aplicare corectă a termenului. O definiţie a adevărului ar trebui să explice premisele unei asemenea aplicări.” (Maria Fürst, Jürgen Trinks, Manual de Filozofie, trad.la Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p.67)

Această intrare a fost publicată în Filosofie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s