Bertrand Russell este nemulţumit de faptul că logica tradiţională operează în mod nerestrictiv cu termenul toate. Punctul lui de vedere este că lumea este compusă din existenţe singulare, ireductibile una la alta. Nu există „toate”, adică un întreg al tuturor lucrurilor; există doar existenţe singulare, pe care le numeşte fapte atomare (atomic facts). Aceşti atomi logici (sau fapte atomare) sunt elementele cele mai simple, elementele originare şi ireductibile ale experienţei. Fixate în propoziţii, faptele atomare dau naştere la propoziţii atomare (atomic propositions). Astfel, Russell propune trecerea de la vechea logică la „logica atomistă”, care admite faptul că lumea este compusă din existenţe singulare şi nu poate opera cu termenul „toate”. De aceea, se poate admite fără a greşi deloc că Russell a pus bazele atomismului logic. Precum pentru Ludwig Wittgenstein (1889-1951), cu al său Tractatus Logico-Philosophicus (1921), şi pentru Russell analiza logică şi filosofică a limbajului (principala sarcină a filosofiei) trebuie să se oprească la unităţile de înţeles atomare. Unor astfel de atomi le corespund elementele din stări de lucruri sau fapte, pe care le cunoaştem în mod direct prin luarea la cunoştinţă – cunoaştere directă. Totul pleacă de la relaţia dintre limbaj şi realitate, iar opţiunea lui Russell este următoarea: forma logică a unui enunţ este izomorfă structurii realităţii (izomorf: termen format din isos = „egal”, şi morphe — „formă”; înseamnă identitate de structură între două sisteme cu conţinut diferit – prin urmare, o corespondenţă biunivocă între forma logică a enunţului şi structura realităţii). Pentru ca izomorfismul să nu fie fisurat, este necesară punerea de acord a formei gramaticale (lingvistice) a enunţului cu forma lui logică şi apoi a formei logice cu structura realităţii. Avem astfel următorul intinerariu: acord între enunţ (gramatical + lingvistic) şi forma lui logică (acord între forma logică şi realitate). E ceva analog formulei: dacă a = b şi b = c, atunci a = c, unde: a = enunţ; b = forma logică a enunţului; c = structura realităţii. Fixate în propoziţii, faptele atomare dau propoziţii atomare; există însă şi propoziţii moleculare (molecular propositions), care sunt rezultatul reunirii propoziţiilor atomare cu ajutorul constructelor logice (conectori logici).
Exigenţa lui Russell este următoarea: întrucât nu putem vorbi de întreguri („toate”), căci realitatea cuprinde doar stări de fapte atomare şi moleculare, orice enunţ trebuie redus la elementele lui de maximă simplitate, şi anume enunţuri atomare şi enunţuri moleculare. În acest fel, Russell doreşte să instituie limbajul logic perfect potrivit căruia pentru fiecare obiect simplu nu există decât un singur şi acelaşi cuvânt care să desemneze obiectul. „Clar şi distinct” spus: într-un limbaj logic perfect nu există decât un singur cuvânt pentru fiecare obiect simplu. Funcţionează aici aşa-numitul „brici al lui Ockham”: Entia non (sunt) multiplicanda (praeter necessitatem) – „Numărul fiinţelor nu trebuie înmulţit mai mult decât este necesar„, cu următoarea accepţie: în zadar se face prin mai multe (entităţi) ceea ce se poate face prin mai puţine.
În lucrarea The Problems of Philosopy (1912), Russell începe primul capitol cu o întrebare: „Există pe lume cunoştinţe atât de sigure încât să nu le pună la îndoială nici un om înzestrat cu raţiune?”. Pentru a răspunde la această întrebare, el cercetează şi descrie felul în care noi percepem lumea. Introduce sintagma date senzoriale pentru culori, mirosuri, durităţi, asprimi etc. şi numeşte senzaţie cunoştinţa noastră despre un dat senzorial.
Pentru Bertrand Russell există două forme de cunoaştere: (a). cunoaşterea lucrurilor (în care deosebim „cunoaşterea prin luare la cunoştinţă” – o cunoaştere directă, nemijlocită, primară, precum relatarea a ceea ce simt, percep sau gândesc şi „cunoaşterea prin descriere” – o cunoaştere mijlocită, derivată, cum ar fi concluzia unui raţionament) şi (b). cunoaşterea adevărurilor. Cum se comportă fiecare? „Bertrand Russell a formulat distincţia dintre luare la cunoştinţă sau cunoaştere directă (knowledge by acquaintance) şi descriere (knowledge by description). (…) Luarea la cunoştinţă sau cunoaşterea directă este caracterizată de Russell drept o relaţie nemijlocită a subiectului cu obiectul cunoaşterii. O asemenea relaţie se stabileşte în senzaţie şi percepţie. Când văd soarele iau cunoştinţă prin vedere cu soarele. Tot aşa, când mi-e foame iau cunoştinţă cu foamea prin senzaţii de foame. Primele lucruri de care luăm cunoştinţă sunt datele simţurilor şi ale introspecţiei, adică senzaţiile, impresiile memoriei şi ale imaginaţiei, propriile gânduri şi sentimente. Russell observă că obiecte ale luării la cunoştinţă pot fi de asemenea predicate spaţiale sau temporale ca sub, deasupra, mai înainte şi mai târziu, precum şi relaţii universale ca deosebirea, asemănarea sau identitatea. (…) Spre deosebire de luarea la cunoştinţă, descrierea este cunoaşterea că ceva este aşa şi aşa, adică cunoaşterea prin atribuire de proprietăţi. Descrierea este cuprinsă în judecăţi şi se exprimă în propoziţii de tipul „Obiectul X este voluminos” sau „Persoana Y este deprimată”. Nu are sens să întreb pe cineva pe ce temei afirmă că percepe lucrurile într-un anumit fel sau că are anumite trăiri subiective. Are, dimpotrivă, sens să ceri temeiuri atunci când cineva afirmă că lucrurile sunt aşa şi aşa. Iată de ce, în opoziţie cu luarea la cunoştinţă, descrierea va avea întotdeauna un caracter ipotetic. Obiectele materiale sau mintea altora, spre deosebire de impresiile senzoriale şi introspective, nu sunt obiecte ale luării la cunoştinţă. Ele sunt cunoscute prin descriere. Obiectele luării la cunoştinţă se prezintă nemijlocit minţii, cele ale descrierii nu.” (Mircea Flonta, Cognitio – O introducere critică în problema cunoaşterii, Editura All, Bucureşti, 1994, p.25-26).
(a). Cunoaşterea lucrurilor se subdivide în „cunoaştere prin luare la cunoştinţă” dacă e vorba despre date senzoriale şi „cunoaştere prin descriere” dacă e vorba despre fapte mentale. Iată cum face Russell diferenţa:
- „cunoaşterea prin cunoştinţă„: are loc în momentul când „avem experienţa nemijlocită a oricărui lucru de care suntem direct conştienţi” fără nici un fel de intermediar. Aici intră o culoare, o amintire, un gând, un miros care să fie în mod nemijlocit al meu. Eu am cunoştinţa acelui miros, adică am datul senzorial care m-a afectat la un anumit moment sau în momentul actual. Experienţa nemijlocită revine la contactul direct (adică nemijlocit) între datul senzorial şi subiectul afectat de acest dat senzorial. Prin urmare, lucrurile nu pot fi cunoscute direct decât prin intermediul datelor senzoriale (eu nu cunosc o masă, spre exemplu, în mod direct sau o persoană, ci pornind de la date senzoriale a căror cauză este masa sau o persoană: masa are o formă, o culoare etc.; persoana are o înălţime, o culoare a ochilor, a părului etc.);
- „cunoaşterea prin descriere„: „vom spune că un obiect este cunoscut prin descriere atunci când ştiu că este «aşa şi aşa-ul», adică atunci când ştiu că există un obiect, şi nu mai multe (asta înseamnă primul aşa), care are o anumită proprietate (acesta este aşa-ul, al doilea aşa); în general va fi implicit că nu cunoaştem acest obiect prin experienţă nemijlocită”, adică nu-l cunoaştem prin date senzoriale, ci, acum, în locul datelor senzoriale avem faptele mentale. De exemplu, dacă vreau să cunosc un obiect, să spunem un om, atunci numesc o clasă de proprietăţi care individualizează acel obiect (în cazul omului: este raţional, moral, social etc.). Prin urmare, am un nume – om – şi o descriere – raţional, moral etc. -, dar descrierea nu presupune existenţa obiectivă a celui descris ; de cealaltă parte, numele presupune această existenţă. Şi aici Russell distinge între două tipuri de descriere (sau descripţii): descripţia nehotărâtă: când vorbesc de cineva în genere şi-l descriu fără să-l numesc ca fiind acela sau aceea ; în acest caz, descrierea nu presupune existenţa descrisului; descripţia hotărâtă: când vorbesc de acela, de omul Walter Scott, şi nu de altul. Diferenţa este: descripţia nehotărâtă vorbeşte despre „cineva”, iar descripţia hotărâtă despre „acela” sau „acesta”; prima lucrează mai mult cu descrierea, a doua cu numele şi scopul lui Russell este acela de a interzice substituirea de nume cu descripţii (defectul descripţiei este, să zic aşa, unul ontologic: limbajul ei nu are, pe anumite porţiuni ale limbajului – deci ale descrierii -, corespondent în realitate, astfel încât se ajunge să se dubleze lumea obiectelor individuale – faptul atomar – cu o lume imaginară în care limbajul perfect logic nu mai are nici o putere);
b) Cunoaşterea adevărurilor: adevărurile cunoscute în mod imediat, intuitiv sunt adevăruri intrinsec evidente. „Printre aceste adevăruri se numără cele care pur şi simplu enunţă ceea ce este dat în simţuri şi de asemenea anumite principii logice şi aritmetice abstracte.” Aşa avem, cu un exemplu, principiile logicii (identitatea, noncontradicţia şi terţul exclus). Aceste adevăruri sunt „adevărate” întrucât sunt intuite în chip nemijlocit. Este adevărat că şi cunoaşterea lucrurilor (prin cunoştinţă) este nemijlocită, însă aceasta din urmă este determinată de experienţă, de datele senzoriale. În schimb, cunoaşterea adevărurilor nu e în nici un fel dependentă de experienţă, este, cu un cuvânt tehnic, a priori (adică e dobândită înaintea oricărei experienţe şi independent de experienţă).
Astfel de teoretizări, precum aceea instanţiată de gândirea lui Russell, ne permit să constatăm că problema cunoaşterii este mai complexă decât poate să pară la o primă vedere. Dacă simţul comun sau gândirea omului ce refuză problematizarea acceptă lucrurile ce-i par evidente, spiritul atent şi privirea ageră au şansa de a descoperi, prin cercetare, în spatele familiarului şi a obişnuitului, o lume deopotrivă inedită şi fascinantă.
Zwischen uns sei Wahrheit! 