Ridică-te, Lazăre, și umblă!

transhuman1

Este nefiresc, contraproductiv și chiar periculos să nu te intereseze viitorul, să nu fii preocupat de evoluția lucrurilor, de lumile posibile ce provoacă, într-o mai mică sau mai mare măsură, angajament cognitiv, emoțional-afectiv sau atitudinal. De altfel, stă în însăși natura noastră să anticipăm, să construim perspective și previziuni, să scrutăm orizontul prezentului pentru a afla ce urmează, ce se ascunde dincolo de obstacolele și marginile lui hic et nunc[1]. Indiferent de motivul saltului în viitor – dezamăgirea față de prezent sau satisfacția de a imagina inimaginabilul – gândurile noastre abandonează adesea făgașurile înguste ale concretului, pentru a explora minunata lume nouă, teritoriul încă necartografiat al viitorului.

O parte dintre posibilele scenarii evolutive au în vedere faptul că tehnologia, inteligența artificială ne vor permite, la un moment dat, să sfidăm moartea, revendicând privilegiul încă inaccesibil al nemuririi. Investigații teoretice îndrăznețe, simulări și experimente mentale neconvenționale, studii de laborator și proiecte științifice costisitoare hrănesc speranța temerară a omului de a deveni etern. Suntem seduși de convingerea impregnată religios sau laic de a exista dincolo de dispariția noastră fizică, de a ne transforma în pachete de informații pe care să le stocăm în dispozitive inteligente, să le transferăm în noi „ambalaje” sau, pur și simplu, să le dispersăm într-o rețea imensă de „suflete digitale” decorporalizate. Ne atrage irezistibil ideea depășirii propriilor limite biologice, transcenderea sau abandonul corpului fizic, substituția mediată tehnologic a ființei născute cu aceea „făcută”, uploadarea conținuturilor mentale, replicarea originalului într-un construct sintetic, producerea unei entități simbiotice deopotrivă biologice și electronice. Schimbarea de nivel ontologic spre care tindem poartă cu ea promisiunea prelungirii „termenului de valabilitate” a existenței, extinderea parcursului nostru vital, reprogramarea soft-ului și a hardware-ului biologic învechit, îmbunătățirea condiției umane, chiar dacă printre efectele secundare se pot număra: sacrificarea identității personale, alterarea sinelui, transformarea noastră în by-products, produse derivate, dispozitive de simulare, cvasi-artefacte a căror integritate și autenticitate este cel puțin discutabilă. Cu ajutorul bio-, nanotehnologiei[2] și a inteligenței artificiale, visăm să ne smulgem din prizonieratul cărnii (σύρξ)[3], părăsirea „mormântului” corporalității (σῶμα)[4], îndreptându-ne astfel către un nou nivel de existență, unul înscris în orizontul post- sau transumanismului.

Cândva, un om remarcabil a lăsat moștenire ideea că dincolo de eforturile încheiate ale științei se instituie în mod firesc consolările credinței[5]. Dacă prin credință înțelegem experiența religioasă, în toată complexitatea ei psihologică, atunci se cuvine să ne întrebăm: oare nu cumva aceasta din urmă suportă o transformare de esență? Sub asediul tendințelor laice alimentate de evoluția accelerată a științei și tehnologiei, modul de raportare la simboluri, ritualuri, practici și comportamente religioase suportă o stranie reconfigurare. Experiența religioasă devine, pe de-o parte, obiectul negocierii publice, al controversei și criticii, pe de altă parte, în cel mai fericit caz, este expediată în sfera privată, în arealul prohibit al libertății individuale. Într-un astfel de scenariu, promisiunea salvării individuale și colective este căutată în altă parte. Spațiul lăsat liber trebuie acoperit în vreun fel, altfel dezolarea, disperarea, vidul de sens, strigătul în pustiu al sufletelor fără corp și al corpurilor fără umbră (reflexivitate) își impune supremația. În absența sentimentului religios, a practicii spirituale cultivate consistent, temeinic, dar discret, spaimele resimțite în fața degradării, a îmbătrânirii corpului, iminența morții, a propriei disoluții, toate aceste stări devin insuportabile.

Oricât de brutal sau morbid poate să sune la o primă vedere, îndrăznesc să cred că omenirea riscă să se afle deja în mormânt. Moartea noastră îmbracă forma unei anestezii a sensibilității și a empatiei față de semeni, ia chipul diform al intoleranței și nepăsării, se instanțiază în spectrul simțului amorțit sau al gândirii critice defuncte, în lenevirea memoriei și a imaginației, nu în ultimul rând, în indiferența la adresa mediului înconjurător. Știința și tehnologia sunt martorii locului nostru de odihnă. Protagoniști ai unui scenariu tanatic, victime ale somnului indus de era spectacolului, riscăm să nu mai resimțim deriva, rătăcirea, limitarea, autosuficiența. Rătăciți printre frivolități și artificii irelevante, tindem să ignorăm repere normative și valori esențiale. Promisiunea învierii tehnologice devine astăzi pe cât de reconfortantă, pe atât de periculoasă: tonică pentru că promite să construiască paradisul aici, în lumea sensibilă, chiar dacă tinde, în mod paradoxal, la un dincolo de limita corporalității, a bolii, a slăbiciunii și a degradării.

Este posibil ca vizita unui Techno-Mesia să nu ne onoreze, totodată să  nu fie deloc onorabilă. Iar dacă zeii din vechime obișnuiau să se retragă cu zgomot sau se „topeau” discret în magma uitării, locul lor este preluat astăzi, în frenezia admirației științifice și tehnologice, de către Zeii-Mașină. Prin complicitatea conștientă a celor mai mulți dintre noi, totodată prin ignorarea avertismentelor sceptice a câtorva temerari, mitul Eroului Salvator dobândește valențe și resemnificări dramatice. Este firesc să ne întrebăm dacă izbăvirea se va produce în vreun fel sau altul, dacă ea va aparține doar unora, celor aleși, privilegiați, sau dacă, dimpotrivă, va fi pâinea înmulțită ce-i poate hrăni pe toți. La fel de firesc este să ne întrebăm dacă nu cumva truda și așteptarea sunt zadarnice, iar noi vom continua să rămânem suspendați în tenebrele propriului mormânt, într-un fel de limbo, un interspațiu al refuzului, nedefinitului și incertitudinii. Și chiar dacă există posibilitatea, oricât de neînsemnată, ca vreun „zeu mecanic” să smulgă greutatea așezată peste mormântul neputințelor noastre, este la fel de posibil ca dincolo de „ambalajul teluric” să nu mai locuiască nimeni. Într-un astfel de scenariu oricât de dureros, îndemnul „Ridică-te, Lazăre, și umblă!” tinde să devină echivalentul strigătului surd într-un pustiu locuit de zombi[6] lipsiți de privilegiul sacru al conștiinței-de-sine și al responsabilității.

[1] lb.lat. aici și acum.

[2] de pildă, se construiesc roboți de mărimea unei molecule care, atunci când sunt introduși în circuitul sangvin, eliberează treptat cantități necesare de oxigen, crescând astfel semnificativ capacitățile fizice ale persoanei; se realizează deja, chiar dacă la nivel experimental, implanturi neuronale care înlocuiesc anumite arii cerebrale cu dispozitive artificiale.

[3] lb.gr. bucată de carne.

[4] lb.gr. corp, distinct de suflet.

[5] Immanuel Kant, în Critica rațiunii pure, mărturisește că a trebuit să suprime știința, pentru a face loc credinței.

[6] 1. om înviat din morți, care și-a pierdut identitatea, drogat (în stare de letargie) sau cu creierul spălat, apoi înscris cu anumite ordine, pe care le execută orbește, folosit în interes personal sau de manipulare politică. 2. (familiar) om fără caracter, privat de orice voință. (conform https://dexonline.ro/definitie/zombi).

Sursa imaginii: https://filipmaertens.com

 

Această intrare a fost publicată în Meditatii.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s