Scrisoarea unui pionier anacronic către „copilul tehnologic” (II)

Îți scriu din nou, de dincolo de veac, din epoca de aur a derutei, eu, prizonierul anonim trezit din somnul conștiinței, orbul ce începe să întrezărească în mod miraculos și inexplicabil miezul arid al timpului absurd. Nu știu dacă vei răspunde vreodată neliniștilor mele sau dacă, în balansul tău frenetic, te vei opri vreodată să guști din gândurile pe care le aștern naiv în calea ta. Nici măcar nu știu dacă e rău sau bine să-ți scriu, dacă e potrivit, legitim, adecvat sau poate, mai curând, sunt suferindul neconsolat al unei cronice inadecvări. Și totuși mă trezesc că-ți scriu ție, copil al unui viitor pe care prezentul în care trăiesc nu l-a născut încă. Ziua se prăbușește, răpusă de întuneric, iar eu mă închid între pereții unei odăi de târg cu pretenții urbane, apuc dintr-un sertar stiloul și-ți scriu. Mă întrebi de ce fac asta? Poate pentru că, egoist fiind, văd în aceste mărturisiri propria-mi izbăvire, eschiva iluzorie din fața prezentului potrivnic, paradoxala fugă spre-un viitor fabulos. De altfel, recunosc, mi-e tot mai greu să întrevăd unde mă poartă pașii și, ce-i mai rău, nu știu încotro se îndreaptă întreaga lume ce mă înconjoară. Întâlnesc resturile omenești ale unei galaxii descompuse, un arhipelag social și moral răvășit de-un tsunami ideologic, un univers concentraționar subjugat de goana măruntă după cele necesare traiului zilnic, fără perspective, fără compas, fără azimutul atât de râvnit al speranței. Caut în jurul meu și nu văd deloc eroi de sacrificiu, văd mai degrabă bieți supraviețuitori înrobiți de formula fatală „se poate și mai rău”! Scrutez lumea din jur și nu descopăr disidenți dispuși să îmbrace haina martirajului, dimpotrivă, constat victimele resemnate ale unui univers în agonie! Sunt doar un copil naiv, infirm în fața realității, un pui de om ce stă împotriva contaminării cu „adultită”, un idealist ce-și rostește povestea, preferând prezentului, evadarea în viitor. Așa că te invit, dacă nu-ți cer prea mult iar tihna nu ți-e complet străină, să șezi pentru o clipă și să asculți ce vreau să-ți povestesc în cele ce urmează.

Deși ne separă câțiva ani buni și tot atâția ani nebuni, ne asemănăm în multe privințe. De pildă, amândoi suntem copiii confuziei, adesea frământați de îndoieli, preocupați de perspectiva incertă a propriului viitor, chinuiți până la obsesie de ceea ce urmează să facem, de ceea ce urmează să devenim. Eu – încorsetat fără voie într-o muțenie cognitivă, deposedat de stimuli esențiali, atât de necesari pentru a-mi dezvolta personalitatea, pentru a-mi fructifica potențialul. Tu – iradiat cu informații, copleșit de date, biți și megabiți, supraexpus perpetuu la stimuli de o diversitate deconcertantă. Părem concretizare a două extreme ce-și dau întâlnire în însăși efectele lor la fel de periculoase: privarea de orice stimul menit a activa gândirea față în față cu abundența copleșitoare a informațiilor mediate tehnologic.

Deși știu încă prea puține despre timpul tău, sunt totuși dispus să ascult, să învăț, să înțeleg. Pot să îți spun că eu mă descopăr, ca orice copil, însetat până la dependență de imaginile mișcătoare ale micului ecran. Sunt pur și simplu subjugat de breviarul fascinant al reprezentărilor, sunetelor, sedus de caleidoscopul divers al cadrelor de acțiune și reacțiune, de dramă și comedie, teatru și film. Imaginea mă fascinează, mă încântă, mă atrage irezistibil, în aceeași măsură în care cuvântul mă provoacă, mă dislocă din mine însumi, mă somează să gândesc, să problematizez, să-mi adresez întrebări și să caut cu înfrigurare răspunsuri. Din păcate sau, poate, din fericire mesajul televizat este viciat, sărăcit, intoxicat ideologic. Mai mult, textul vizual vine către mine prin intermediul unui televizor alb-negru, marca „Opera”, un dinozaur tehnologic, bătrân și neînțeles precum însăși preistoria. Și totuși între mine și această cutie lăcuită ce imită lemnul de nuc, plină cu piese și cabluri colorate, cu lămpi capricioase ce hotărăsc să-și dea duhul când ți-e lumea mai dragă, s-a înfiripat o prietenie cel puțin bizară. Cum? În momentele în care televizorul hotărăște să intre subit în moarte clinică, refuzând orice comenzi, oricât de ferme, devin salvatorul de serviciu. Somat de doi bunici vizibil iritați de muțenia cutiei cu vorbe, împachetez precipitat unealta într-o pătură înflorată, o depun într-un cărucior și plec în pelerinaj. Tovărășia aceasta dintre om și mecanism baleiază[1] între hazard și dramă: când se pierde semnalul, decid, imprudent, să folosesc câte o furculiță în locul rezervat cablului de antenă. Surprinzător, izvorăsc chiar și imagini prin intermediul acestui receptor improvizat. Îmi verific virtuțile de salvator atunci când, în debutul unei furtuni intempestive, smulg din priză cablul de alimentare al dispozitivului, ferindu-l de un potențial șoc electric datorat fulgerelor ce brăzdează sfidător cerul, cu intenția nedeclarată dar criminală de a-i prăji viscerele. Am ajuns chiar, precum un chirurg experimentat, să cunosc laturile ascunse ale bietei unelte tehnologice, știu unde se află transformatorul de linie – inima ei electrică, lămpile din sticlă fragilă ce se animă în culoarea portocalei atunci când este pusă în funcțiune, „regina lămpilor”, lampa de imagine PL 500, condensatoarele cu forme de țigări, atent ordonate sub marginea capacului din carton ignifug. Vizitele cu televizorul la atelierul de reparat au devenit la fel de sigure ca răsăritul Soarelui, ca venirea Paștelui sau a Crăciunului. Bucuriile diferă doar… Iar atunci când, la capătul unui travaliu urban, ajung la atelier, mă străduiesc să fiu atent la orice gest al „medicului” ce-l operează. Deși de multe ori nu văd altceva decât încercările disperate ale unui doctor legist ce constată cu dezarmare, pe de-o parte, decesul unui bătrân, pe de altă parte, refuză să-l lase să moară, resuscitându-l în mod repetat. Îmbrăcat într-un halat de culoare obosită, cu creionul de verificare a tensiunii ivit din buzunarul de la piept, domnul C. devine pentru mine Reparatorul Suprem, un fel de Ironman pensionat, locuitor al cimitirului de televizoare, încadrat perfect în atmosfera ce iradiază fludor[2], praf și circuite arse. Mă așez cuminte într-un colț, precum un copoi răbdător și, cu ochi iscoditori, studiez fiecare gest, fiecare manevră de resuscitare. Observ discret sau ostenativ fiecare schimbare ce se produce după intervențiile repetate ale meșterului, asist la înjurături scăpate printre dinți îngălbeniți de tutun, la tatonări, încercări și ratări, excluderi de cauze, descrieri de simptome… Din când în când, privesc pe furiș în oglinda plasată strategic în fața ecranului defunct: un negru cosmic, absolut. Deodată, un gest, o manevră și… miracolul se produce, renașterea lumii vizuale se concretizează, subit, dintr-un punct alb, infim, abia sesizat, erupe spre curiozitatea mea mută. Din întunericul adânc renaște o lume… În acel moment revelator nu îmi vin în minte buletinele de știri ce intoxică, propaganda murdară a unui regim cinic, nu văd cântece de glorie, ode și osanale versificate adresate Conducătorului iubit, ci mai degrabă îmi trec prin minte: Teleenciclopedia, Telecinemateca, Cascadorii Râsului, Tezaurul Folcloric. Din beznă, prin câteva gesturi bine articulate, neînțelese pentru curiozitatea mea de copil, meșterul declanșează lumi, provoacă reflexe, reverberații de anvergură cosmică. Se uită la mine pe deasupra ochelarilor: „Merge, vezi?…” și îmi arată imaginile din oglindă. Privesc cu speranță și încântare însă descopăr doar o stemă: nu este program. Înmărmurit, nu reușesc decât să articulez un „Îhâm…” neghiob, deși în mine izbucnesc rafale de aplauze, gândindu-mă la versantul amețitor din Machu Pichu, la cadrele largi din jurul piramidelor de la Gizeh, la statuetele de teracotă ascunse sub valuri de uitare, la zborurile cosmice, la miracolul zidului chinezesc…toate parte din emisiunea mea preferată: Teleenciclopedia. Nu văd altceva decât mari actori precum Humphrey Bogart, Ingrid Bergman, Gary Grant, Bette Davis, Kirk Douglas, Elisabeth Taylor, Robert Mitchum, Charlie Chaplin, Shirley Temple și mulți alții pe care-i întâlnesc la Telecinemateca. „Te scriu la caiet – mă smulge din reverie meșterul reparator – și ne vedem în ziua de pensie, ca de obicei…” Știu că nu despre pensia mea e vorba, un moment mult prea îndepărtat, ci despre apropiata zi de pensie a bunicilor mei, la care locuiesc datorită unui joc al destinului greu de înțeles. Așa că împachetez cutia cu iluzii în pătura cu trandafiri vestejiți și o așez apoi, cu ceva ajutor din partea meșterului, într-un cărucior special rezervat unei astfel de întreprinderi. Priviți dinafară, arătăm ca doi brancardieri ce-și exercită cu maximă concentrare și scrupulozitate rolurile, atenți la viața redobândită  a pacientului. În scârțâit ritmic de roți neunse, părăsesc clinica de vechituri, însoțit de semnalele de rămas bun ale meșterului, ce mă conduce cu privirea. Pășesc încet, cu gravitate de însoțitor al unei ceremonii funerare, însă nu pentru că tocmai a murit vechiul televizor, ci pentru că încerc să evit gropile din asfalt încât să ajung cu prețiosul cargo întreg la destinație. Ultimul meu gând este să-l deranjez oricât de puțin pe proaspătul pacient vindecat, mai ales că-i destul de bătrân și nu știu câte zile mai are… Așa că pășesc cu finețe de balerin în mișcări și cu speranță și hotărâre în suflet, cu intenția fermă de a descoperiri noi lumi într-o seară de sâmbătă: arhipelagul Galapagos, junglele pierdute din America Centrală, spectaculosul exod din Serengeti, Edenul african, calmul înghețat al Antarcticii…

96673990_3_644x461_televizor-vechi-opera-televizoare

Este târziu pentru alte cuvinte, pentru alte imagini, metafore sau evocări mai mult sau mai puțin vivace. La capătul acestor rânduri deschid totuși în fața ta fereastra unei provocări motivate de constatarea că trăiești într-un univers hiperactiv și ultra-abundent. Zilnic te găsești în miezul unei țesături babilonice de texte, pretexte, contexte și subtexte… Zilnic vin către tine culori, nuanțe și tonuri, lumini și umbre, sunete dulci și zgomote infernale, stimuli cosmetizați, stridenți și contraste agasante. Ești, chiar și fără să știi, protagonistul unui spectacol orchestrat în așa fel încât să-ți atragă atenția, să te fascineze, să te încânte, să te subjuge, generându-ți nevoi false și totodată promisiunea costisitoare a îndeplinirii acestor nevoi. În jurul tău își dau întâlnire prea multe informații și prea puține înțelesuri, prea multe date și prea puține sensuri și semnificații. O dată cu multitudinea de stimuli aruncați asupra ta este posibil să se instituie o anestezie a simțurilor, o atrofie ireparabilă. Iar dintre toate acestea, atrofia simțului critic – instrument privilegiat al rațiunii – reprezintă cea mai periculoasă formă de „îngheț” cognitiv. Amintește-ți că supraexpunerea la abundența de stimuli, vizuali, auditivi sau de orice altă factură, bombardamentul pe care-l experimentezi tu astăzi, este mai primejdios decât privarea senzorială, penuria informațională ce caracterizează realitatea în care am trăit eu. De aceea îndrăznesc să-ți ofer, dincolo de timp și loc, o provocare onestă: cântărește lucrurile la justa lor valoare! Savurează cu măsură spectacolul lumii, fie el direct, nemijlocit, fie livrat în mod indirect, mediat de ecranul computerului, al tabletei sau al telefonului! Caută, măcar din când în când, tăcerea și bucură-te de ea, hrănindu-ți astfel spiritul cu virtutea atât de revigorantă a serenității! Din timpul meu, privesc lumea în alb și negru, printr-o sticlă neutră, impersonală, de cele mai multe ori viciată ideologic, tu însă ai șansa ancorării responsabile și inteligente într-o lume colorată, vie, expresivă, fascinantă. Trăiește, respiră, visează!

[1] a baleia – a parcurge cu un fascicul electronic suprafața ecranului luminescent al unui tub catodic; aici, cu înțelesul de a pendula, a oscila (https://dexonline.ro/definitie/baleia).

[2] fludor – material de lipit în formă de tub subțire de aliaj de staniu. (https://dexonline.ro/definitie/fludor).

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s