Oare după râs…

Se spune că suferința este un dascăl, că momentele neplăcute, de multe ori tragice, produse pe neașteptate – precum aversele estivale în munții adolescenței – au un rol dincolo de înțelegerea noastră, un scop: de a te învăța ceva, de a te instrui sau forma. Cât de înțelept și de bun-simț, la o primă vedere, cât de ușor să admiți, de la distanță, o astfel de lecție și, totodată, cât de dificil este să o accepți atunci când tu însuți devii protagonist fără voie. Cât de greu este să admiți ceea ce te-au învățat cândva înțelepții stoici – că totul se întâmplă cu un scop – mai ales atunci când durerea sau neplăcerea survin în debutul unei zile obișnuite, o zi ce nu anunță nimic extraordinar, o zi a cărei rutină matinală pare să se înscrie într-un scenariu bine știut. Numai în astfel de momente, ajungi să îți adresezi întrebări tulburătoare, traversezi neliniști și spaime, cauți să înțelegi dacă Cel Bun sau, poate, cel rău vor să-ți comunice un mesaj, dacă Înaltul sau Adâncul au pentru tine un plan pe care nu-l știi și nici nu-l bănuiești, dacă aruncă peste tine nenorocirea sau doar o îngăduie, pentru că vor ca la sfârșitul ei să fii cu totul alt om…

Orbităm calculat sau orbecăim frenetic pe traiectoriile infinite ale propriei noastre vieți, ignoranți sau indiferenți la bucuriile și dramele altora, cu credința naivă că suntem la adăpost de orice ar putea să ne facă să suferim. Alegem să evoluăm zilnic pe nesfârșita întindere a itinerariilor străbătute ca părinți, copii, frați sau surori, bieți anonimi, neștiuți de mulți dintre semenii noștri, agreați de unii, urâți de alții, simpatizați sau detestați fățiș sau doar în ascuns. Se întâmplă însă ca uneori, nechemate de noi, firele vieții noastre și ale celorlalți să se apropie, mai mult, să se intersecteze, să se încrucișeze zgomotos, cu consecințe care pot răvăși, pot tulbura, pot răni pe toți cei implicați în această coliziune. „Cadou” al destinului, precum altădată calul troian, suferința pătrunde în confortul propriei tale cetăți domestice, zdrobind resorturi interioare, sfâșiind ireparabil liniștea ta și, mai ales, a celor dragi ție. Interzis, paralizat de intempestivul momentului, precum un actor nimerit într-un alt film, ajungi să te întrebi, dureros de amar, dacă nu cumva, anterior clipei fatidice, ai comis păcatul de a te bucura prea mult de viață, dacă nu cumva, la doar o zi distanță, ai savurat prea intens bucuria unei duminici, alături de cei dragi, iar viața, ca răsplată, se întoarce împotriva ta, lovindu-te nemilos, precum o aversă, îngenunchindu-te. La o astfel de neliniște, nu am niciun răspuns…

Oameni simpli, nu foarte instruiți dar harnici, bunicii mei mi-au temperat nu de puține ori izbucnirile nedisimulate, erupțiile sufletești ale copilăriei, cu râsul ei senin și curat, aruncând peste mine torentul unei replici cu valoare de sentință irevocabilă: „ai grijă, după râsul tău, vine sigur plânsul…” În naivitatea mea de copli nu am înțeles de ce trebuie să mă bucur cu reținere, de ce trebuie să râd mai puțin sau deloc, trăind fiecare zi într-o așteptare sobră, crispată, a unei potențiale nenorociri, precum Damocles, sub tăișul atârnat de un fir de păr. N-am înțeles atunci de ce trebuie să te bucuri mai puțin pentru că oricând poți să suferi după… N-am înțeles atunci, dar pricep astăzi că după o zi încântătoare de duminică, poate urma o zi de luni ce te răvășește pe neașteptate, trece cu buldozerul peste bucuriile tale trecute, te mutilează, te schimbă, o zi de luni la capătul căreia nu vei mai fi niciodată același…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s