Și nu ne duce pe noi… în ispita derizoriului

Sub asediul nenumăratelor sarcini și provocări, riscăm adesea să pierdem din vedere virtutea inestimabilă a esențialului. Angajați în coregrafia tulburătoare a cotidianului, tindem să ne „diluăm” ființa în detalii insignifiante, să ne pierdem cu nedisimulată voluptate în anexe și dependințe. Precum actorii unui teatru concediat, rătăcim prin garderoba inundată de accesorii, incapabili să rezistăm vertijului nostalgic. Uităm sau ignorăm statutul de protagoniști ai propriului scenariu existențial, sfidăm partitura, cântând elegia propriei vieți fără vigoare, lăutărește, după ureche. Mai întâi cu o oarecare discreție, apoi tot mai precipitat și vizibil, sfârșim prin a ne complace în rolul de figuranți până într-acolo încât resimțim ceea ce este semnificativ ca pe o ofensă, o sfidare inacceptabilă. Tot ceea ce contează cu adevărat, tot ceea ce ar fi în măsură să ne provoace bucurii autentice devine pentru noi echivalentul unui sacrilegiu sau, cel mult, simptomul unui scop ce nu-și merită mijloacele. Plăcerile de moment, satisfacțiile de conjunctură sunt mult mai accesibile, mult mai la îndemână, ele au efecte vizibile garantate, în timp ce persistența, încrâncenarea, efortul susținut, strategia de durată nu sunt altceva decât promisiuni cu valoare incertă. Odihna, răgazul, detașarea traduc regula, în timp ce munca devine excepția nefastă. Cât de actual să mai fie oare Kant, cu a lui exigență pietistă, atunci când consideră că nu există bucurie mai mare decât odihna sănătoasă ce urmează muncii?

Absorbiți de detaliile drumurilor lăturalnice, „aflați în treabă”, neglijăm faptul că un arsenal de cosmetice, oricât de generos și abil orchestrat, nu poate ascunde vidul sau goliciunea. Așa că ne rămâne să blufăm, să jucăm la impresie, la intimidare, la cacealma, autori ai unei șarade pe care o dorim irezolvabilă. Trăim într-un fel de idealism subiectiv naiv, exagerat până la depresie, într-un fel de exil masochist pe marginea propriei noastre ființe. Detestăm să ni se spună că am uitat să trăim, că am încetat să ne bucurăm sincer, că ne devorăm zile și nopți în frustrări și reproșuri, precum altădată șarpele mitologic Uroboros își sfâșia propria coadă. Unealtă la îndemână, tehnologia își aduce din plin contribuția la acest vid de substanță, prin inconsistența hranei pe care ne-o servește, cultivându-ne, paradoxal, prin hrană însăși foamea, prin plinătate însăși golul. Infidelă statutului originar de unealtă semnificativă a omului, tehnologia subjugă, anesteziază, transformându-l pe om în accesoriu, în unealtă. La limită, ajungem să fim prelungirea, proteza nefericită a propriilor gadgeturi.

Și totuși ce este de făcut, dacă se poate face ceva? Propun ca, pentru început, să ne deparazităm de lehamite, să refuzăm narcoticul cu gust dulce de farniente, să renunțăm la amorțeala în proiect, să transcendem simpla intenție către faptă. Propun să încercăm scenariul riscant de a ne lăsa mistuiți de esențial, de ceea ce contează cu adevărat. Dar oare ce poate avea cu adevărat importanță? Îndrăznesc un răspuns: e important, înainte de toate, să ne redescoperim umanitatea din noi, să reînvățăm ce înseamnă să fii un om-scop ce-și tratează semenii ca pe alți oameni-scopuri. Să începem, cu seriozitate deplină, să ne facem datoria de (și față de) oameni, față de noi, față de menirea căreia îi suntem promiși. Este adevărat că datoria nu are nimic frumos, nimic măgulitor, că este mai curând un spin care „înțeapă” conștiința, o trezește, o provoacă să se pună în mișcare, să acționeze. Ce mai contează? Contează să înțelegem că așa cum morala fără rațiune este oarbă, mai mult decât atât, rațiunea fără moralitate este toxică, periculoasă, chiar fatală. Să ne privim pe noi înșine cu maximă sinceritate, devenind măcar pentru câteva momente obiectul și totodată subiectul propriului examen de conștiință. Să ieșim din torpoare, devenind alerți, dar mai ales conștienți că nimeni nu este iertat de ispita derizoriului.

Ispita derizoriului survine când suntem mai puțin pregătiți: în ceasuri de agitație sau neodihnă, în clipe de răgaz sau suspendare a judecății, de fiecare dată când găsim artificii prin care ne abandonăm eschivei, comodității. Seducția derizoriului își face simțită prezența mai ales atunci când practicăm refuzul, non-acțiunea, lipsa de angajament, atunci când respingem un adevăr a priori[1], de sorginte kantiană: munca este metoda cea mai bună de a savura viața. Iar dacă simțim cumva că puterile ne slăbesc, să avem curajul de a cere inspirație și forță pentru a redescoperi bucuria lucrurilor esențiale, satisfacția lucrurilor cu adevărat importante. Să reînvățăm încântarea de a fi prezenți cu toată inima, de a trăi deplin, de a descoperi lucrurile care ne aduc împlinire, bucurie și, de ce nu, extaz. Să evităm derapajul în oboseală și plictis, tentația clișeului de tipul „merge și așa”, rețeta preambalată, de genul „chiar trebuie?”, servită nonșalant celorlalți și revendicată pentru sine așișderea. „Ora et labora!”[2] Neangajarea, capitularea în fața comodității anulează bucuria triumfului, dizolvă bunele intenții, oricât de inspirate! Somnul acțiunii zămislește monștri! Egoismul viciază natura noastră interioară, ambițiile mărunte schimonosesc, de aceea trebuie înlocuite cu scopuri mărețe, nobile!

Suntem astăzi, mai mult decât oricând, încercați de ispita derizoriului. Nu sunt multe șansele și mijloacele de a-i rezista, de a-i oferi o replică fermă. Iar dacă mult-așteptata soluție miraculoasă pare să lipsească astăzi, nu ne rămâne decât să sperăm că însăși această ispită, înțeleasă, asumată conștient, poate fi un ingredient necesar în scenariul propriei salvări. Atât izbăvirea noastră, cât și reabilitarea esențialului, sunt posibile numai prin efort comun, prin comuniune sinceră de scopuri și mijloace. Altfel riscăm să sfârșim izolați, insule omenești îmbătate fie de nostalgia unei epoci poleite retroactiv, fie de satisfacțiile palide ale clipei prezente. Și nu duce pe noi… în ispita derizoriului.

[1] termen care se traduce prin „independent de orice experiență”; în contextul de față, îl asum ca pe un simbol al unui adevăr cu valabilitate universală.

[2] traducere din limba latină, „Roagă-te și muncește!”, deviză specifică teologiei monastice medievale, atribuită ordinului benedictin.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s