Copilăria ca o arcă a lui Noe

Succint prolog

Vă amintiți una dintre jucăriile fascinante ale copilăriei? Vă amintiți de caleidoscop, acel tub de plastic tapetat cu oglinzi, în care pietricelele colorate se așezau în cele mai surprizătoare combinații? Ei bine, fiecare om are posibilitatea de a-și contempla copilăria printr-un caleidoscop ce-i oferă un tablou de imagini și reprezentări vivante sau, dimpotrivă, estompate de trecerea neînduplecată a timpului. Pe durata acestui exercițiu reflectiv, universul infantil pare să se reconfigureze, scenariul primilor ani de viață se rescrie, câștigând, prin complicitatea bizară a memoriei și imaginației, un plus de complexitate și savoare. Precum un arheolog, mă străduiesc să reconstitui în rândurile care urmează o parte a propriului univers pueril, într-o rețetă din care nu lipsește umorul și detașarea.

Muncile lui Heracles

Nu știu alții cum sunt, dar eu… atunci când mă gândesc la venirea mea pe lume nu am habar dacă a fost rezultatul unui proiect laborios sau dacă, mai curând, sunt consecința unui accident ori rodul binecuvântat al întâmplării. Cert este faptul că, așa cum spune la un moment dat un pastor american, există părinți care dobândesc acest statut din pură întâmplare, însă viața niciunui copil nu este produsul hazardului. O dată ajuns pe lume, fiecare copil poartă cu el o misiune, un scop ce-și așteaptă în taină actualizarea. La limită, fiecare copil este un virtual erou.

Mitologia greacă vorbește despre curajosul semizeu Heracles care a trebuit să-și răscumpere o faptă cumplită prin îndeplinirea a douăsprezece munci echivalente cu tot atâtea acte de eroism. Comparația poate să pară lipsită de modestie însă nu știu ce faptă a trebuit să răscumpăr în copilăria mea pentru toate muncile făcute. Am avut parte de un debut existențial zgârcit în privința jocurilor dar abundent în eforturi și strădanii pentru tihna traiului zilnic. Dacă este adevărat ce se spune, cum că munca îl educă sau îl înobilează pe om, atunci îndrăznesc să cred că, datorită îndeletnicirilor din copilărie, mă număr printre cei mai educați sau mai nobili oameni. Asta pentru că o însemnată perioadă din viața mea am fost protagonistul involuntar al unei suite dezarmante de cazne, de la truda agricolă concretizată în săpat, plivit, cosit, greblat, irigatul grădinii, „îngropatul” tomnatic al cartofilor și resurecția lor primăvăratică, până la travaliul domestic devenit rutină, tradus în tăiatul și aranjarea în stive a lemnelor, aprovizionarea cu deșeuri (rumeguș) folosite pentru încălzire, ședințe zilnice de curățenie, culesul frunzelor din parcuri (folosite ca așternut pentru dobitoace), vizite periodice la moară urmate de depozitarea sacilor în pod ș.a. Mi-am trăit copilăria într-un fel de lagăr de muncă, într-un ansamblu vegetal și zootehnic de inspirație orweliană camuflat în spatele unei porți din lemn vopsit, pe o străduță din miezul unui târg de provincie cu aspirații urbane. Privindu-mi retospectiv copilăria, descopăr un puști maturizat prematur, un băiețandru deopotrivă neastâmpărat și melancolic, devenit prea curând protagonistul lucid al unui scenariu ce nu încetează să-și trimită, dincolo de vreme, revelațiile surprinzătoare.

Pseudo-bestiar [1]

Dar oare cum a început totul? După ce tatăl meu s-a retras discret dincolo de viață, lâsându-mi moștenire un ideal patern și o suită de amintiri indistincte, mama a încercat să-și recupereze neîntârziat fericirea conjugală. Împreună cu sora mea, am ajuns să locuiesc într-o casă bătrânească, alături de doi bunici fără prea multă știință de carte dar credincioși până la dezolare și, mai ales, pătrunși de convingerea că fiecare zi îngăduită de Dumnezeu trebuie câștigată cu sudoarea frunții și oboseala brațelor. Într-o casă cu patru camere (doar două dintre ele folosite), o cămară răcoroasă, un hol luminos denumit „Gang” [2] și o „tindă” [3] de vreo doi metri patrați, au ajuns să conviețuiască, la un moment dat, alături de doi bătrâni fataliști și resemnați, cinci copii de vârste relativ apropiate și două mătuși autoritare, supraviețuitoarele unor căsătorii eșuate. Copil fiind, am pătruns fără niciun fel de avertisment prealabil în acest Babel intergenerațional din care nu lipseau derapajele de înțelegere, disputele, lipsurile sau nevoile, frustrarea. Acestui impresionant breviar omenesc închis între pereții unei case îmbătrânite i se adăuga un surprinzător și consistent inventar zoologic, o menajerie [4] pe care ar fi invidiat-o însuși patriarhul Noe. Vreau, în cele ce urmează, să te provoc, dragul meu cititor, vorbindu-ți nu atât despre oamenii care mi-au locuit copilăria, cât despre necuvântătoarele ce mi-au traversat acei ani.

Sufocată de vechituri adunate cu seriozitate compulsiv-obsesivă de bunicul meu, curtea copilăriei se prelungea într-o grădină mărginită de un păienjeniș de coacăze roșii și zmeură. În centrul grădinii, dintre straturi de legume și fâșii de trifoi, răsărea un mic heleșteu, un petic de cer răsturnat căruia neglijența omenească i-a surpat, după o vreme, malurile și l-a îngropat. Îmi plăcea să îmi imaginez că acel iaz trăiește încă sub stratul de pământ aruncat cu nonșalanță de bunicul meu. În așteptarea unor vremuri mai bune, îmi lipeam pe furiș urechea de pământ, căutând să surprind ecoul ascuns al apei, chemarea ei tainică. În această grădină a Hesperidelor, se mai găsea și o fântână, nu foarte adâncă, mărginită de pietre aflate într-un echilibru precar, un mic ecosistem acvatic stăpânit de familia unor batracieni zgomotoși ce-și lansau partiturile agasante la fiecare cădere a serii. Perimetrul domestic patronat de cei doi monarhi ai senectuții – bunicii mei – era populat cu o cohortă de necuvântătoare, unele dintre ele rezidente cu acte în regulă, altele refugiate clandestin în fața urgiei omenești sau aruncate aici de jocul întâmplării. Dintre toate aceste viețuitoare, mai dragi îmi erau cei trei câini vagabonzi, foste glorii ale maidanului puse acum în lanțuri, simboluri vii ale abdicării de la libertate. Atunci când specia făcea apelul, cei trei mușchetari canini deveneau brusc neliniștiți, dornici de aventură și cuceriri galante. După trude prelungite, reușeau să evadeze din lanțuri și să dispară zile întregi spre disperarea mocnită a stăpânilor. Uneori, atunci când chemarea speciei atingea intensități neașteptate, în curte își făceau apariția câini venetici dispuși la riscuri și gesturi extreme pentru a urma cursul naturii. În astfel de circumstanțe, bunicul mă provoca să devin complicele unui scenariu tragicomic: ademeneam bietele creaturi captive în mrejele instinctului, le agățam de cozi ghirlande de conserve goale și apoi le eliberam cu strigăte puternice, răsunătoare. Speriate de propria tevatură metalică, bietele creaturi ale Domnului mușcau pământul, gonind haotic către nicăieri. După vreo două zile se întorceau la datorie și totodată la supliciu…

Mai aveau bunicii mei două capre cărora mama natură, în generozitatea ei nesfârșită, le dăruise un cadou cu totul și cu totul special: mirosul insuportabil. Nu detestam nimic mai mult decât momentul din zi în care trebuia să îndepărtez mizeria celor două rumegătoare. Știam că urmează să-mi testez imunitatea olfactivă, rezistența la mirosuri de nesuportat și, indirect, dârzenia stomacului care, stimulat de miasma ucigătoare, vroia cu orice preț să arunce afară întregul lui conținut. Însă mai mult decât oroarea resimțită față de atentatul odorific al celor două caprine, detestam să duc cornutele, legate de sfoară, la o adresă cunoscută doar de bunica, unde se oficia în cel mai mare secret, ritualul periodic al împerecherii. Nu înțelegeam de ce trebuia să târăsc cu multă dificultate creaturile încornorate către locul lor de întâlnire misterioasă pentru ca apoi să mă țin cu greu după ele către casă, asistând dezarmat la behăitul lor volubil și mersul lor extrem de săltăreț. Bunica știa cu siguranță motivul bucuriei caprelor…

Din inventarul zoologic al bunicilor mai făcea parte o vacă bălțată înzestrată cu o privire dezinteresată, tâmpă, cu coarne amenințătoare și un muget exploziv dar, mai ales, cu o pasiune cel puțin neobișnuită pentru o rumegătoare, țigările bunicului meu: Carpați și Mărășești. Imediat ce poștașul îi aducea pensia și surd în fața protestelor vehemente ale consoartei, bătrânul își cumpăra un cartuș de țigări pe care le așeza, nechibzuit, pe oriunde: prin șopron, pe pervazul geamului, pe gard sau pe stiva de lemne. Precum locuitorul unui penitenciar, vaca Florica beneficia în programul fiecărei zile de o perioadă privilegiată de plimbări libere prin curte. În timpul plimbărilor, își marca nonșalant teritoriul, spre disperarea mea, cel care aveam nobila misiune de a îndepărta cu lopata capcanele biologice, adevărate mine antipersonal. Îmi amintesc cum într-o astfel de împrejurare, bovina a devenit brusc interesată de pachetul de țigări pe care bunicul meu l-a așezat imprudent pe capătul unui buștean cu multiple folosințe. A fost suficient un moment de neatenție omenească și totul a dobândit o turnură parodică, transformând o zi obișnuită într-un scenariu al cărui protagoniști erau o vacă nebună, obsedată de droguri ușoare, ronțăind țigări de proastă calitate și un bătrân angrenat într-o explozie isterică de înjurături la adresa patrupedului. Sceneta a culminat cu o alergătură zdravănă după făptaș, încolțirea, prinderea lui și închiderea neîntârziată în grajdul întunecos, pentru o sesiune de regrete incerte și penitență sumară. Dincolo de toate astea, cred că vaca – narcotizată cu tabac – era totuși fericită…

Indiferent dacă erau zile topite de caniculă sau geruri [5] de crăpau pietrele, indiferent dacă se cutremura pământul sau se despicau cerurile, cele două pisici tigrate ale bunicilor își realizau cu indiferență siesta. Cât era ziua de lungă, ședeau tolănite pretutindeni prin casă: pe dulapurile cu vopsea scorojită, pe paturile cu arcuri arhaice, pe sub mesele învelite în folie de mușama cu motive florale, sub soba cu rolă [6] sau pe oriunde găseau de cuviință. Ajunsesem să invidiez traiul lor sedentar, statutul lor de deținătoare ale Trofeului Lenei Absolute și, probabil că datorită acestei invidii, nu ezitam să arunc după ele, de câte ori aveam ocazia, cu câte un obiect contondent. Detestam felinele și pentru faptul că părăseau seninătatea și deveneau suspect de active numai atunci când simțeau mirosul de mâncare. În astfel de momente, îmbrăcau blana politeții exagerate, se întindeau și căscau cu voluptate, se alintau și se scărpinau de picioarele oricui, se încărcau brusc cu o afecțiune pentru toți bipezii din apropiere, o afecțiune dincolo de care întrevedeai cu ușurință perfidia. În restul timpului, erau de un dezinteres monumental și de o iubire de sine exemplară. Nici măcar galopul nocturn executat cu frenezie de șobolanii din pod nu era în stare să smulgă felinele din inerția cronică pe care o savurau cu neîntrecută încântare. Periodic dispăreau prin vecini iar după o vreme de liniște suspectă revărsau prosperitatea asupra domeniului, aducând pe lume câte o duzină de pui pe care bătrânii mei se străduiau apoi din răsputeri și de multe ori fără succes să-i înstrăineze. Și uite așa felinele candidate la Tofeul Lenei se înmulțeau incontrolabil…

Cum aș putea să uit din acest tablou cei doi sau, câteodată, trei porci al căror destin trist era să piară înainte de vârsta senectuții, devenind, prin sacrificiu involuntar, parte esențială a meniului din preajma sărbătorilor de iarnă. Dacă ar fi gândit oricât de puțin și, mai ales, dacă ar fi fost în stare să-și anticipeze soarta, bietele creaturi și-ar fi plănuit fuga de la domiciliu cu mult înainte de sărbătoarea Ignatului [7]. Oricum filmul „Evadarea Porcilor” nu ar fi fost deloc o bagatelă pentru simplul motiv că bătrânii paznici ai stabilimentului adoptau măsuri draconice de precauție, de o severitate invidiată și la Alcatraz: garduri mai înalte cu sârme ghimpate, stâlpi vopsiți cu rășină, porți ferecate, două sau chiar trei lacăte la ușa cotețului. Ajungeam să compătimesc sărmanele creaturi grohăitoare pentru deznodământul lor trist, acela de a astâmpăra burțile jinduitoare ale unor bipezi omnivori. De altfel, copil fiind, detestam momentul propriu-zis al sacrificiului porcin, întrucât eram expediat fără menajamente în casă, în ciuda curiozității și interesului meu infantil greu de potolit. În conformitate cu credințele locului, mila manifestată de un copil era în măsură să alimenteze voința de a trăi a patrupedului pregătit pentru sacrificiu. Așa că până nu alungai copilul cu câteva amenințări convingătoare, porcul risca să se chinuie cumplit, refuzând, spre disperarea asistenței înfometate, să-și ofere obștescul sfârșit. Când copilăria a făcut loc adolescenței, am primit, precum într-un ritual de trecere la vârsta maturității, privilegiul de a asista și chiar de a participa la sacrificarea hibernală a porcului. Pentru mine era un fel de certificat de absolvire a cursului de ucigaș porcin, deveneam un fel de hitman la frecvență redusă. Alergam și eu bezmetic după porc, alături de un bunic cu ochii bulbucați de efort și un vecin injectat de băutură, cu statut de măcelar amator, într-un fel de ritual al cruzimii sau de trecere la majoratul sadismului domestic. Dacă există o răzbunare postumă a porcilor, ar trebui deja să-mi schimb identitatea…

Neamul păsăresc era și el bine reprezentat în curtea bunicilor: o duzină de găini volubile răscoleau pietrișul în căutare de revelații hrănitoare. Aveau și găinile astea o caracteristică aparte: erau teribil de zgârcite cu propriile ouă, atât de lipsite de generozitate încât trebuia să declanșez operațiuni laborioase de căutare a cuiburilor improvizate. Dacă astăzi vorbim de oameni care cresc găini stresate, în copilăria mea, găinile creșteau oameni stresați. Indiferent dacă erau păsări obișnuite, de talie mare, sau „găinușe americane”, intrate la apă atunci când au traversat oceanul, toate păreau să aibă un scop comun: ascunderea ouălor pe sub grămezi de fân, dincolo de stive de lemne, în podețe sau sub bălăriile crescute pe marginea gardului. Cine era responsabil cu localizarea comorilor proteinice?… Eu! Ca și cum operațiunea „Găsește Oul” nu ar fi fost suficient de solicitantă, din când în când, găinile bunicilor își exprimau dorința de a deveni păsări migratoare, planând peste garduri și bălării până prin curțile vecinilor. Unele se întorceau acasă, altele prindeau gustul libertății sau deveneau ele însele hrană pentru gusturi mai mult sau mai puțin rafinate. Ca să descurajăm comportamentele de recidivist sau fuga în premieră către libertate, obișnuiam să scurtăm semnificativ penajul aripilor. Găinile se bucurau de prezența unui cocoș împănat de delirul grandorii, un macho galinaceu cu anvergură țanțoșă, stăpân infailibil al unui teritoriu locuit de un harem consistent. Din când în când, cocoșul își verifica șarmul și puterea de seducție, agățând câte un grăunte imaginar cu care își atrăgea victima. Inventarul zoologic mai conținea vreo patru rațe cu un penaj de o solemnitate funerară, atât de discrete că s-ar fi putut angaja fără probleme la o agenție secretă, din simplul motiv că erau… mute.

Unde ești copilărie, cu grădina ta cu tot?…

Nu știu alții cum sunt… însă pot spune despre mine că am avut o copilărie bogată în „turbulențe” sufletești și emoționale care nu au lăsat, din fericire, amprente sau traume iremediabile. Cel puțin așa îmi place să cred… Nici trupul meu firav nu a fost străin de pericole, mai mult chiar, am dat dovadă de un oarecare talent în a mă plasa de unul singur în cele mai periculoase situații. Având un suflet reflexiv și molcom, de ardelean exilat într-un trup de bucovinean neastâmpărat și degrab vărsător de sânge, am reușit performanța de a-mi sparge capul de vreo cinci ori, parcă interesat de ceea ce se găsește înăuntru. O dată, sora mea – copil cu pretenții de profesionist în arta salvării – mi-a acoperit rana din cap cu un plasture special confecționat din… miez de pâine. Chiar și astăzi, când ne întâlnim și am câte o idee năstrușnică, sora mea obișnuiește să glumească: „Tu, frate, ești ceva mai deștept și ai tot felul de idei pentru că pâinea aia cu care te-am oblojit se coace încă în capul tău…”. Nu îndrăznesc să emit asumpții despre propria deșteptăciune însă mă bucur că rănile nu mi-au fost tratate cu turtă de tărâțe… O dată am reușit să închei „triumfător” o expediție de jaf și cucerire prin grădina unor vecini care aveau niște mere de o frumusețe inegalabilă. Amenințată cu bâte și pietre de stăpânii vigilenți, întreaga trupă de hopliți [8] puși pe furtișaguri a luat-o la fugă, lansând către cer strigăte nestăpânite. Mic de statură dar îndrăzneț, mă străduiam să îmi croiesc drum prin iarba înaltă din livada fructelor interzise, când am alunecat sau m-am împiedicat și m-am trezit întins pe un… ciob de sticlă. Nici vorbă de sancțiune din partea păgubiților. M-am întors spre casă cu abdomenul sfâșiat și tricoul însângerat, palid ca un mort dar preocupat să-mi ascund tremurul dăruit de starea de șoc și să afișez un aer mândru, eroic, de semizeu în miniatură întors dintr-o călătorie plină de primejdii. Conștient de propria vinovăție, am căutat să arunc în derizoriu gravitatea situației: „o zgârietură… trece fără probleme…” La finalul acestor rânduri, îndrăznesc o analogie: așa este și copilăria, precum o zgârietură pe care timpul o face pe puntea corabiei care ne poartă către viitor, către devenirea noastră.

Traversăm, fiecare dintre noi, orizonturi mai senine sau talazuri cumplite, năstrușnice peripeții , munci și străduințe mai mult sau mai puțin titanice. Dar ceea ce contează până la urmă este faptul că atunci când privim în urma noastră, peste umărul vremii, descoperim întâmplări situate în vecinătatea misterului, personaje și locuri încărcate de semnificații, oameni neobișnuiți prin însăși obișnuitul lor, ființe deopotrivă hilare și surprinzător de profunde. În ultimă instanță, copilăria unui om este o grădină a Hesperidelor [9] din care vin către prezentul său, atunci când agitația clipei se suspendă, ecouri vagi sau chiar torente de impresii, trăiri, miracole…

 

 

[1] bestiar – gen de lucrare, caracteristică evului mediu, cuprinzând culegeri de fabule sau de povestiri alegorice despre animale (conform https://dexonline.ro/definitie/bestiar).

[2] repercusiune lingvistică a perioadei de dominație austro-ungară (de la germanul „der Gang” – „hol”, „coridor”).

[3] tindă –  încăpere mică situată la intrarea caselor țărănești (conform https://dexonline.ro/definitie/tinda).

[4] menajerie – loc special amenajat în care sunt ținute animale vii, mai ales sălbatice, pentru a fi expuse publicului; totalitatea animalelor care se află într-un asemenea loc (conform https://dexonline.ro/definitie/menajerie).

[5] ger, geruri – temperatură atmosferică foarte scăzută; frig foarte mare, frig năprasnic (conform https://dexonline.ro/definitie/ger).

[6] rolă – (reg.) cuptor al mașinii de gătit (din germ. Rolle), conform https://dexonline.ro/lexem/rol%C4%83/49396).

[7] Ignat – (Pop.) nume dat zilei de 20 decembrie, în care țăranii obișnuiesc să-și taie porcii îngrășați în vederea sărbătorilor de iarnă (conform https://dexonline.ro/definitie/ignat).

[8] hoplit, hopliți – soldat pedestru echipat cu armament greu, la vechii greci

(conform https://dexonline.ro/definitie/hoplit).

[9] Hesperidele sunt nimfe care locuiesc într-o grădină frumoasă, situată în Munții Arcadiei (Grecia) sau, în alte legende, la extrema vestică a Mării Mediteraneene, lângă Mt. Atlas (de aceea sunt considerate uneori ca fiind fiicele lui Atlas). În această grădină crește pomul care face mere de aur, pom dăruit de Gaia Herei, la nunta sa cu Zeus. Această grădină este păzită de Ladon, un dragon cu o sută de capete. Singurul care a reușit să obțină câteva mere a fost Heracles, care l-a păcălit pe Atlas să le ia pentru el. În acest fel Heracles a îndeplinit cea de a unsprezecea Muncă dintre cele douăsprezece (conform https://ro.wikipedia.org/wiki/Hesperide).

7 comments on “Copilăria ca o arcă a lui Noe

  1. Imi permiteti sa apreciez ?🙂
    Oriunde gasesc ceva despre miracolul numit copilarie, poposesc.
    Greu imi desprind mintea din farmecul pierdut in timp al copilariei, am avut un adevarat Univers acolo undeva intre munti, langa Baile Herculane. Nu pot, nu vreau sa-l pierd.
    Seara faina, din Timisoara !
    Cu stima,
    Maria Gal

    • Universul copilăriei fiecăruia dintre noi, cu bune și cu mai puțin bune, este cu adevărat magic (chiar dacă, de multe ori magie survine în urma a ceea ce psihologii numesc „bias”, o privire retrospectivă însoțită de modificarea multora dintre componentele fonudului nostru de amintiri. Vă mulțumesc pentru aprecieri!
      P.S.(chiar dacă off-topic): Zona Herculane este fascinantă, vă invidiez (în sensul bun și frumos al termenului!

      • Este cu adevarat un Univers. Imi amintesc fiecare detaliu legat de gradina cu aleile pline de crini, acolo ma „transformam” in spiridus, eram in universul intregii gradini, copacii, florile aveau pentru mine magia unor povestiri nestiute de fapturile umane. Mi-am creat un univers al meu, eram doar eu si povestirile soptite de copacii mareti…
        Stiu doar ca ii priveam uimita, aveam sentimentul curat de iubire, pentru fiecare alee parcursa in asfintit.
        Stiu, fiecare dintre noi a trait cu intensitate momente de vis…
        Da, Baile Herculane a fost, candva in alte timpuri, un orasel frumos. Din pacate , acum nu mai este la fel.
        Nu mai locuisec acolo, dar am privit cu tristete modul in care au gestionat „prabusirea” unei statiuni internationale.
        Zi faina !
        Maria Gal

  2. Harla spune:

    Nu pot exprima in cuvinte emotia nascuta la citirea acestor randuri. Am regasit multo adevar din viata mea. A real hartstorming!
    Draga domnule Florin Popovici va marturisesc que usted es realmente brillante!

  3. Toth ghizela spune:

    Am citit cu mare drag rindurile scrise de dumneavoastra . Datorita caracterului pe care la-ti dobindit dar si datorita bunicilor dumneavoastra nu a-ti esuat in viata. Intradevar munca inobileaza , dar nu la toata lumea functioneaza acest lucru! Ma bucur nespus de mult sa aflu oameni ca si dumneavoastra in aceasta lume cu susul in jos.Va doresc succes in viata si mult noroc !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s