Ceasul din perete și ceasul din suflet…

Îmi este greu să rezist unei seducții, aceea de a vorbi despre mine în ziua în care evoc căderea mea în trup. Așa că aleg să nu mă împotrivesc tentației de-a scrie despre mine, cu riscul asumat de a jertfi virtutea modestiei. Am crescut printre alți copii rătăciți fără voia lor în casa unor bunici, copii bătrâni și bătrâni copilăroși, un fel de plasament situat la egală distanță de naștere și moarte. Suspendat între zgomotul dezinhibat al copilăriei și tăcerea resemnată a senectuții, am învățat să îndrăgesc atât agitația, neastâmpărul, cât și liniștea, retragerea, tihna. Am dobândit deopotrivă bucuria simplă a jocului social cât și abandonul fără rezerve în mrejele unei tainice și mizantropice ascunderi. De la o vreme, am simțit nevoia de a-mi construi un refugiu, un sanctuar în care să mă abandonez nestingherit prizonieratului lecturilor. Am învățat, precum într-un exercițiu de supraviețuire solitară, să opun unei lumi pe care, de multe ori, nu am acceptat-o și nu am înțeles-o, un alt fel de univers, mai bun, mai curat, mai senin: universul lecturilor.

Într-una din serile în care rătăceam pe coridoarele literelor, am fost deturnat, împotriva propriei voințe, către realitatea imediată: un zgomot bizar, venit de dincolo de tencuiala peretelui șubred, m-a smuls din mrejele lecturii, cu forța unui suflu căruia nu i te poți împotrivi. Pentru câteva clipe, mi-am încordat atenția, precum încerci să echilibrezi strunele unui instrument cu coarde, timp în care rațiunea a căutat fără succes o explicație decentă. Ca un ecou, din peretele acelei case vechi, răzbăteau către mine articulațiile ritmice ale unui ceasornic. Mi-am apropiat urechea de zid și m-am străduit să ascult, încordându-mi auzul până la durere, în încercarea zadarnică de a înțelege. Nestingherit, senin, un ornic își urma firescul curs: „tic-tac”, „tic-tac”, „tic-tac”… Am rezistat cu greu ispitei de a răscoli prin varul stins cu ce aveam la îndemână. „E șarpele din zid ce caută lapte”, aveau să-mi spună bătrânii mei, cu o seninătate vidă, respinsă a priori de pragmaticul de-abia născut în mine.

Nici astăzi, după ani, luni, zile, nopți, nu cunosc expeditorul acelui mesaj trimis de dincolo de ziduri… Dar îndrăznesc să cred că înțeleg totuși ceva. Mai mult, un adevăr mi-e clar, după atâția ani de trudă: în fiecare om un ceas se zbate, misterios, profund, venit de dincolo de viață, pășind spre noi cu-un scop: să dăruim un înțeles trecerii noastre prin această lume. Purtăm în noi un ceas, nu orice ceas, ci unul care închide în el o lecție de viață: oricât de greu ar fi să înțelegem, fiecare dintre noi avem un scop cu care am apărut sub Cerul acestei lumi. Fie că râdem, plângem, vorbim sau ne abandonăm tăcerii, urcăm pe culmi sau coborâm genuni abrupte, fie că suntem uitați și regăsiți cu trudă, TRĂIM…iar asta e tot ce mai contează!

Așa încât, deși mi-e greu să îndrăznesc să-ți spun, ție, celui ce-ți apleci, de ziua mea, urechea către zidul pe care-l ai în față: trăiește-ți viața frumos, curat și demn, oricine ai fi! Căci ceasul bate, umblă, își urmează calea, fie că-l înțelegi, fie că-i dincolo de priceperea ta. Și mai ales încearcă să nu uiți: ai multe lucruri de făcut, ai drumuri ce așteaptă pasul tău, miracole ce stau cuminți în fața ta, să le descoperi. Ai vieți pe care sigur poți să le schimbi prin străduința ta…

 

2 comentarii la “Ceasul din perete și ceasul din suflet…

  1. Karla spune:

    Felices años! Zoriontsu urte! Ευτυχής ετών! La multi ani!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s