Itinerarii montane – copacul dascăl (cvasi-experimente literare – I)

Slide1Succint prolog hibernal: Iarna îmi lasă impresia unei relative suspendări a agitației, un fel de „îngheț” al mișcării, în paralel cu declanșarea febrilității interioare ca reacție compensatorie. Altfel spus, pașii se opresc, trupul se odihnește, cartezian, în tihna căldurii căminului, iar mintea călătorește, invitând la evocări, mărturisiri și reflexii. Rostite calm, in extenso, sau doar schițate febril, sub asediul preocupărilor cotidiene, întâmplările trecute și intuițiile viitoare se întrepătrund, într-o textură mai mult sau mai puțin inspirată.

Însoțit de un prieten drag (Ș.I.), am vizitat, cu ceva vreme în urmă, un loc aparte din Bucovina, în marginea unui sat așezat la o distanță sigură de orice agitație urbană. Obișnuim să întreprindem astfel de evadări ori de câte ori avem ocazia, pentru a ne bucura sufletul cu vederea unor peisaje fascinante, menite a ne reinstaura echilibrul interior sau, pur și simplu, pentru a ne abandona pe îndelete conversației. După câteva sute de metri pe care i-am străbătut în liniște, umăr lângă umăr, contemplând pajiștea răscolită de vântul dimineții, iscodind, din când în când, depărtările, ne-am oprit în fața unui arbore. Cu rădăcinile ferm ancorate în solul aspru al muntelui, înconjurat de ierburi timide și arbuști cu viitor incert, copacul în fața căruia ne-am oferit clipa de răgaz, părea să fie însăși simbolul ultim, suprem al permanenței. Ceva din liniștea lui gravă, din solemnitatea abstrasă, de cercetător sedus de orizonturile interioare, se revărsa binefăcător asupra mediului înconjurător și, implicit, asupra curiozității noastre. În încremenirea lui vegetală, părea mulțumit, dar nu resemnat, într-un abandon al sinelui lipsit de orice orgoliu. Vârsta pe care o intuiam a fi monumentală îi dăruise statura unui înțelept aflat într-o perfectă împăcare cu sine și cu ambianța. Ne-am făcut loc cu o oarecare dificultate printre ramurile grele, ce se odihneau pe sol, de jur împrejur, precum aripile obosite ale unei păsări, și am pătruns sub cupola verde. Copacul-dascăl ne-a primit precum un duhovnic în sanctuarul său, într-o îmbrățișare tainică de ramuri, dispus să ne asculte gândurile, cuvintele, pregătit să ne citească tăcerile și, eventual, să ne vindece neliniștile. Am făcut înconjurul trunchiului masiv, atingând ușor, din când în când, scoarța aspră și aruncând în răstimpuri priviri docile spre umbrela copleșitoare de ramuri. „Bătrânul ăsta are multe lucruri de povestit celui dispus să-l asculte”, mi-a spus prietenul meu, arătând către ramurile viguroase așezate, de jur-împrejur, pe pământ. „Dacă găsești un răgaz să-l privești cu atenție și să îți deschizi ochii minții, descoperi lecții de viață neprețuite!” M-am uitat în tăcere la prietenul meu, suprins de exercițiul lui reflexiv inopinat. „Uite, de pildă, rădăcinile care ies cu îndrăzneală din pământ…”, mi-a atras atenția Ștefan, așezându-și talpa bocancului pe o fibră vegetală întunecată, expusă precum brațul unui războinic ieșit dintre valuri. S-a uitat fix în ochii mei și m-a întrebat ferm, provocator: „Ce îți spun aceste rădăcini despre ˂˂rădăcinile˃˃ noastre, ale oamenilor?” Am ezitat, pentru o clipă, captiv în perplexitate sau poate surprins de acest exercițiu hermeneutic inedit venit din partea unui om al cărui pragmatism m-a fascinat dintotdeauna. Înainte să apuc să dau glas propriei gândiri, prietenul meu a continuat: „Probabil că o interpretare la îndemână ar fi aceea că rădăcinile noastre, ale oamenilor, sunt credințele, valorile, convingerile, idealurile ce ne ghidează conduita, altfel spus, substanța tainică din care ne hrănim fiecare acțiune, fiecare gest, fiecare vorbă”. Am privit atent cele câteva rădăcini, partea lor vizibilă, asemănătoare unor brațe robuste ce străpungeau, din loc în loc, solul acoperit de ace și frunze moarte: „Ai dreptate, noi, oamenii, avem rădăcini care, precum o sevă, ne direcționează periplul terestru, dispunem de credințe, valori, convingeri, dar, mai ales, dispunem de dorințe latente, pulsiuni, ambiții ratate, vinovății ascunse, un adevărat caleidoscop subteran de intenții și motive…” „Însă rădăcinile mai pot fi înțelese și dincolo de aceste coordonate ale personalității noastre, altfel spus, rădăcinile fiecăruia dintre noi constituie o rețea, nevăzută sau vizibilă, ce ne conferă echilibru, stabilitate, energie, hrană sufletească. Vrei să știi ce fel de rețea este?” Nerăbdător, am confirmat, printr-o înclinare a capului, dorința de a descoperi o nouă semnificație a rădăcinilor, dispus să ascult cu atenție, precum un discipol, desfășurarea de simboluri. Prietenul meu a continuat, fără niciun fel de afectare sau orgoliu: „Nu am în vedere nici credințele, nici valorile sau principiile noastre. Am în vedere alt fel de rădăcini, de care trebuie să dispunem, fiecare dintre noi, pentru a ne dezvolta, pentru a evolua. Mă refer la ramificațiile sociale menite a ne sprijini, a ne susține, a ne facilita drumul către ceea ce dorim să întreprindem: oamenii prin care ne definim, cu ajutorul cărora ne formăm sau, dacă vrei, „forjăm” personalitatea: familie, prieteni, colegi… Fără această rețea socială bine consolidată, șansa stabilirii ferme în solul vieții și a rezistenței fiecăruia dintre noi în fața furtunilor vieții se diminuează semnificativ. Ai auzit cu siguranță că fiecare om este construit sau structurat interior din media celor cinci persoane cu care își petrece cea mai mare parte a timpului. Îți spun că lucrul acesta nu este deloc un truism, ci mai curând reprezintă un adevăr fundamental: cei din jurul nostru, oamenii cu care ne înconjurăm adesea, constituie oglinda propriilor noastre valori, principii, aspirații sau idealuri. Iată de ce trebuie, mai întâi, să-ți alegi atent prietenii, iar apoi să ai grijă să hrănești permanent prietenia voastră.”

Am admis neîntârziat că „rădăcinile” noastre – indiferent cum le-am concepe, interioare sau exterioare – sunt componente vitale în scenariul evoluției și dezvoltării noastre. Astăzi, întorcându-mă cu memoria la acel moment de reflexie, am convingerea că este esențială străduința de a-ți cultiva o bună înțelegere cu familia, cu prietenii, dar mai ales cu tine însuți! Fortificarea propriilor rădăcini îți conferă energie și vitalitate, forța de a traversa adversitățile. Privesc acum, în apele memoriei, trunchiul aspru, compus din țesuturi îndelung încercate de rigorile vremii, precum obrazul străbătut de riduri al unui bătrân octogenar…

Un comentariu la “Itinerarii montane – copacul dascăl (cvasi-experimente literare – I)

  1. Karla spune:

    Mi-a placut foarte mult abordarea lui Mircea Eliade pentru copac, un simbol al regenerării, moare şi intinereşte in fiece an, cu inceputul fiecărei primăveri. Emotionant articol.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s