Rugați-vă pentru singurătatea scoicii goale…

Agățată pe un colț de stâncă, în margine de promontoriu, la adăpost de răbufnirile tumultuoase ale vieții, sau, dimpotrivă, fixată pe un stabilopod, în calea falselor furtuni, scoica goală contemplă peisajul marin. Bine ancorată în învelișul unor tradiții defuncte, îmbogățită cu alge și ierburi de mare scoase din adâncuri prin artificii și jonglerii abile, scoica goală își poartă nonșalant peste valuri, precum jucăria privilegiată a sorții, presupusa superioritate. Mai mult, adoră să afișeze, ori de câte ori are ocazia, un zâmbet larg, lipsit de condescendență, de tipul „eu știu tainele abisului existenței, iar tu…nu.” Uneori adună pe lângă ea alte scoici uzate, trădate de destin, care-i împărtășesc frustrările, îi hrănesc orgoliul, îi sedează simțul măsurii prin replici de genul „așa este, tu le știi pe toate!”. În restul timpului, e doar o scoică mare, asediată de propriile gânduri și idei prolixe, cu aer grav de savant, pretutindeni cu ceilalți, niciodată cu nimeni. Confiscată de propria suficiență, a deprins imunitatea față de respectul reciproc, a învățat chiar să profite de lipsa de rod, de răsfățul prelins lasciv către ea din toate punctele cardinale. Frământările sărate ale mării nu o interesează, tinerii temerari sau bătrânii lupi de mare nu o pot smulge din serenitatea olimpiană, razele Soarelui, chiar dacă ard, pentru ea, pâlpâie indecis sau strălucesc prea departe. În timpul peregrinărilor ei maritime surprinzătoare, nu a întâlnit încă revelația faptului că valoarea unei scoici nu este deloc o valoare per se, ci este mai curând conferită de misiunea, deloc liniștitoare, de a reuși să-și dăruiască dezinteresat savoarea și abundența intelectuală. Suferind de distorsiunea cronică a imaginii de sine, prizoniera unei introspecții hipertrofiate, scoica goală se contemplă totuși, din când în când, în undele domolite. Atunci descoperă, în secret și cu durere bine deghizată, povara singurătății extreme. Maturitatea ei este probabil prelungirea unei copilării de „scoicuță” rebelă, narcotizată de măreția nesfârșită a mării, injectată de cei apropiați cu complimente indecent de exagerate, scăpată de sub cenzura firească a moderației, echilibrului și a bunului simț.

Talazurile atacă, se prăbușesc cu răbufniri sonore aproape insuportabile, însă pe ea, pe scoica goală, nimic nu o atinge, nimic nu o tulbură, nici regulile apei, nici înălțimile cerului, nici promisiunea unui pământ al abundenței. Ea continuă cu încăpățânare puerilă să scuipe nisip peste orice încercare de dialog, aruncă false amabilități celor întâlniți la răscruce de ape, freamătă zgomotos și amenințător în fața oricărui nefericit ce vâslește mult prea aproape de mal dar visează la întinderi nesfârșite. Până și vânturile sau furtunile zilei își opresc jenate verva autoritară, sucombă în calea stilului rebel și neînțeles, răpuse de zgomotul sec al obligațiilor paterne. Chiar și bătrânul far ezită indecis, în mărinimia lui, să-și dăruiască lumina binecuvântată pe-un chip îmbibat de prezumțiozitate, pare mult prea riscant… Astfel că scoica goală își urmează nestingherită drumul prin pustiul golfului provincial, îmbibat de aluviuni și miasme, nederanjată de nimeni și de nimic, îmbătată de presupusa-i însemnătate, precum un exilat celest pierdut printre vulgare preocupări telurice. Își îndeplinește cu acribie bolnavă jocul de rol, parcurge cu voluptate cartul grandorii, preocupată doar să străpungă, prin replici acide înscrise pe un petic de stană, carnea oricărui naufragiat ce caută o lume mai bună, în încercarea îndrăzneață de a se salva. Dar ea, Scoica Supremă, îi grăbește oricărui nefericit sfârșitul, potolindu-și propriile traume prin așchii aruncate spre ceilalți. Pretinsa ei plenitudine, deși poate seduce spiritul naiv și călâu, nu este nimic mai mult decât nisip purtat de vremuri, zvârlit peste-un miez abandonat de bunătate. Sunetul gol, de cochilie nelocuită, aruncă ecouri fără impact real către toate depărtările, oriunde întâlnește guvizi fragili, speriați de propria creștere, creveți suferinzi de un deficit serios de personalitate, languste ipocrite, homari somptuoși, obsedați de delirul puterii, caracatițe lipsite de scrupule sau sepii cu cerneluri uscate.

Te întreb, curajos marinar, nimerit pe valurile acestor rânduri: ar trebui oare, atunci când noi înșine întâlnim scoicile goale, să ne întristăm, să suferim pentru neajunsul de a fi, prin comparație, doar niște bieți muritori? Ar trebui oare să îndrăznim să le vorbim scoicilor, să le provocăm să-și abandoneze surzenia, atentând astfel la privilegiul obraznic al nemuririi lor? Sau poate ar trebui să le blamăm fără niciun regret și să vâslim apoi, neîntârziat și fără regrete, către maluri senine, mai puțin pătrunse de ostilitate?

Vrei să-ți spun ce cred eu, un biet matelot călit de asprimile unei vieți ce nu a fost deloc o croazieră? Îndrăznesc să îți spun că ar trebui, mai curând, să dăruim unei astfel de scoici înțelegerea noastră, mai mult, să o compătimim pe ascuns, pentru un destin ce pare să nu-i surâdă. Ar trebui să înțelegem, dacă ne este cu putință, că astfel de scoici nu au cunoscut niciodată bucuria recoltei marine, nu au dăruit nicicând și nimănui încântare, dimpotrivă, și-au păstrat pentru ele gustul pseudo-rafinat, au trăit cu o singură plăcere, aceea de a-și hrăni propria aroganță. Vindecă-te dacă poți, drag matelot, prin propria trudă, de supărarea pe care o resimți frecvent la adresa unei scoici goale! Mai bine roagă-te pentru astfel de scoici, poartă spre cer închinarea ta, stăruitor și profund, pentru ca într-o zi, oricât de târziu, Regele Pescar, Preabunul Părinte al marinarilor și al celor ce stăpânesc uscatul, să acosteze lângă malul lor retras și să le spună cu blândețe astfel: „Te înșeli amarnic, prieten drag, dacă te crezi omnipotent sau crezi că bei din cupa omniscienței… În realitate, nu ești mai mult decât o biată creatură, o simplă scoică goală, la fel de vulnerabilă la căderea în năvodul fatal ca orice muritor. Nu te amăgi, nu te îmbăta cu propriul sine, pentru că acolo, în ceruri, sau aici, peste întinderi de ape sau limbi de uscat, există un singur loc pentru atotputernicie și atotștiință, iar acesta este, după cum încă nu ai reușit să descoperi, deja revendicat…”

Această intrare a fost publicată în Meditatii.

2 comentarii la “Rugați-vă pentru singurătatea scoicii goale…

  1. Karla spune:

    Evenimente funebre au navalit in cetatea construita de mine si nu am mai reusit sa accesez site-ul pe care mi-am propus sa il vad cat mai des, il consider un izvor de idei si o indemnare la cugetare, dar azi am plans din nou citind acest articol, m-am identificat picturii lui Edvard Munch, Strigatul si am dorit speranta. Scoicile goale ma dor si nu mai am rabdare sa astept a le creste perla de iubire si intelepciune care le implineste. Oare umanitatea se goleste de continut si valorizeaza doar kitch-ul? Intr-o eterna intoarcere la tarmul iubirii ma intreb de ce nu ma regasesc intre oamenii pe care ii intalnesc frecvent. Vreau sa gasesc oameni si nu clone humanoide.

    • Sunt trist să aud, Karla, că spectre funebre năvălesc în cetatea pe care o construiești. Dacă poate fi o consolare, îți spun că am cunoscut și eu, nu de puține ori, funebrul în toată greutatea lui zdrobitoare, am traversat văi adânci, am rătăcit traseu sinuos al vieții, am căzut (o cădere ce m-a costat enorm), am pierdut (oameni dragi), însă la capătul acestor întâmplări (pe care le-aș numi simplu: viață), am reușit să mă regăsesc, să revin la cărarea justă, să contemplu din nou Soarele. Iar pentru toate acestea (bune și mai puțin bune) sunt recunoscător acum și oricâte zile îmi vor mai fi îngăduite. Cât despre pictura lui Munch, cunosc tabloul, s-ar putea cu ușurință realiza o oră frumoasă de filosofie (existențialistă) plecând de la acesta… Văd în acest tablou ceva din filosofia lui Camus, Sartre, Merleau-Ponty, Berdiaev, de ce nu, Cioran… Îți mulțumesc pentru cuvintele frumoase la adresa scrierilor mele. Îți mărturisesc că mi-am propus ca săptămânal să descopăr un subiect, să adun frânturi de gând, în Caietul-Atelier, pentru ca în weekend să transform schițele adunate într-un text. Sper să reușesc acest proiect ambițios! De-abia m-am întors de la Freiburg, așa că am deja schița a ceea ce vreau să spun în următorul meu text. Umanitatea se golește de conținut, ai dreptate, dar eu am speranța că mai există printre noi oameni, trebuie doar să avem răbdarea de a-i descoperi și de a-i asculta…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s