Politica pe care mi-o doresc…

Mai mult sau mai puțin direct, mi se adresează o întrebare în ultima vreme – în cercul meu de cunoștințe și prieteni, nu neapărat din urbea noastră: de ce nu optezi să intri în politică, de unde refuzul angajării în competiția, deja înverșunată, pentru schimbarea comunității? Răspunsul pe care îl ofer în astfel de circumstanțe provoacă la interlocutorii mei un inventar generos de reacții și atitudini: aprobare condescendentă („Ai dreptate, poate că nu merită compromisul…”), dezaprobare circumspectă („Ei și tu, mai lasă idealismul filosofic, și coboară pe pământ, ce naiba?!”), compătimire vecină cu lipsa de cuviință („Tu limitează-te la lucrurile bune pe care le faci cu elevii, ne ocupăm noi de asta”)… Ceea ce urmează să îți mărturisesc, dragul meu cititor, poate să sune bizar, însă aleg să procedez la un exercițiu riscant de sinceritate, probabil încă un motiv pentru care îmi vădesc inadaptabilitatea la contextul politic. Iubesc să spun adevărul, indiferent de circumstanțe, în paralel cu disprețul organic pe care îl resimt față de șoapta ocolită, voalată abil, refugiul în colțul discret sau după ușa ferecată complice. Îți voi spune, în cele ce urmează, motivele pentru care spectrul politicii nu ocupă, cel puțin pentru moment, un loc privilegiat în ierarhia preocupărilor mele. Deja întrevăd un reproș, bine intenționat de altfel, din partea ta…

Refuzul meu se bazează pe convingerea profundă că politica nu este sau, mai exact, nu trebuie să fie deloc oportunitatea de a deveni vizibil, ostentativ până la insolență, privilegiul de a te situa, confortabil, în tribuna oficială, dacă îmi pot permite o astfel de licență sportivă. Politica nu înseamnă pentru mine să te zbați să prinzi locul cel mai bun la spectacolul abundenței, să ieși mereu în față, indiferent de pretext: paradă, comemorare, funeralii sau petrecere populară. Politica înseamnă mai curând discreție, tact, refuzul de a te plasa permanent acolo unde lumina reflectoarelor cade cel mai bine, postura modestă similară aceleia de regizor ce își contemplă discret, din culise, opera tradusă în act și prin eforturile lui dezinteresate. Așa cum o văd eu, politica este mai curând, șansa la exercitarea unui bine îndreptat către comunitate, însă nu ostentativ, ci în mod rezervat, decent, cuminte. Compar făptuirea binelui general cu postura acelui „backing vocalist”, care asigură armonia unei piese muzicale (a spațiului public) fără a-și face simțită prezența. Te văd parcă spunând: „Dacă toate aceastea ar fi posibile, atunci unde mai găsești seducția ovațiilor, aclamarea ce umflă fără control orgoliul inflantil?” Politica reprezintă, în ceea ce mă privește, o îndeletnicire pe care, dacă îndrăznești să o revendici, atunci înseamnă că ești conștient de responsabilitatea enormă ce apasă pe umerii tăi, faptul că timpul tău sau însăși viața ta riscă să nu îți mai aparțină. Iată de ce mă suprinde nonșalanța cu care se râvnește o astfel de ocupație! Pentru ca idealul meu de politică să fie încă și mai „filosofic”, cresc miza: politica nu ar trebui în niciun caz să fie plătită, recompensată material/financiar, din simplul motiv că, punerea propriului serviciu în slujba comunității, angajarea resurselor sufletești și mentale în slujba celorlalți,  este un act benevol, voluntar, liber ales. A fi om politic înseamnă, după modesta mea cultură în domeniu, să fii conștient că nu trebuie să pretinzi zgomotos satisfacție, să nu revendici aclamații, aplauze, fotografii cu prim-planuri țintite atent. Procedând astfel, solicitând atenție și considerație, este ca și cum dăruiești unui om aflat în nevoie un bun însă te asiguri că te vede o cât mai semnificativă parte din lume. Să facem un exercițiu de imaginație: dacă de mâine s-ar declara politica drept domeniul eminamente al volunatariatului, lipsit de privilegii, indemnizații, pensii speciale sau alte „stimulente” bănești, mă întreb, cu decența omului de bun-simț, câți dintre cei ce râvnesc o funcție politică, indiferent la ce nivel, ar mai accepta să rămână în cursă? Resping intrarea temporară în politică pentru că o consider un statut ingrat, deloc facil, chiar și atunci când îți asumi exigența unui model pentru comunitate. A revendica acest statut înseamnă a avea curajul de a te privi cu maximă franchețe, a recunoaște în tine omul deciziilor corecte, survenite mai ales în momentele dificile ale propriei evoluții, rezistența la compromis, recunoașterea deschisă, publică, a propriilor vulnerabilități și slăbiciuni. Îm idealismul meu naiv, mai consider că omul politic nu ar trebui, cu niciun chip, să dețină imunitate sau protecție în fața legii, a justiției, dimpotrivă, să fie primul care admite, onest, că se găsește, prin unele dintre acțiunile lui, la limita periculoasă a eludării legii. Dintr-o astfel de perspectivă, întregul balet al legalității, ilegalității sau cvasi-legalității românești îmi provoacă gustul amar al repulsiei. De altfel, așa este și firesc: dacă tot propui un act normativ, o lege, un principiu juridic, de ce să te comporți ca și cum ai locui dincolo de rigorile restrictive ale acestora? Legea pe care o propui sau îi asiguri punerea în aplicare trebuie să te atingă în primul și în primul rând pe tine, autorul ei. Este oare ușor să admiți că ești primul dintre cei în care se poate arunca piatra?

Refuzul implicării momentane în politică vine și din credința că, pe de-o parte, educația – domeniul în care mă străduiesc să mă exercit, cu mai multă sau mai puțină pricepere, atât cât îmi stă în puteri – și politica, pe de altă parte, constituie dacă nu două noțiuni contradictorii, cel puțin domenii ce nu trebuie amestecate decât cu riscul lezării amândurora. Mai ales pe palierul decizional, acela al măsurilor ce vizează structura, forma de organizare, rigori procedurale etc., educația trebuie exclusă din sfera influențelor politice, indiferent dacă acestea sunt făcute direct, fățiș, sau cu discreție suspectă.

De ce nu alerg, momentan, să plonjez în spațiul atât de agitat al politicului? Pentru că îndrăznesc să cred, contrar multor obișnuințe actuale, că o platformă politică nu se poate construi printr-o logică a reducerii la absurd, altfel spus, a evidențierii defectelor celorlalți, cu speranța nedeclarată a evidențierii propriilor virtuți. O platformă politică se face mai curând printr-o analiză atentă, realistă, la rece, a propriilor posibilități și perspective. Raportările frecvente la defectele, neputința, corupția, hoția, incapacitatea celorlalți, în paralel cu neglijarea propriului potențial politic, trădează fragilitatea propriei fibre politice. Aspirația la o funcție ca scop în sine îmi pare a fi una dintre perspectivele cele mai păguboase pentru viața comunității. Dacă reclami un loc în eșichierul politic înseamnă că poți proba în mod transparent, consistent și credibil propriile competențe și abilități ce te recomandă pentru statutul râvnit, nu prin vorbe iscusit închegate, ci prin evidențe factuale. Îmi este greu să mă las contaminat de inflamații psihotice, să mă branșez simulat la deziluzii și pseudo-suferințe. Resimt la fel de acut, vibrez la fel de profund cu suferința semenilor mei, însă prefer să o trăiesc discret, ascuns, departe de lumina reflectoarelor. Cred că în momentele tragice, oamenii devin mai uniți, mai solidari, dar totodată mai vulnerabili la soluții „salvatoare”, fabricate ad-hoc, expuși, fără antidot, la discursuri de tip mesianic, la soluții ambalate soteriologic dar vidate de substanță. Este un fapt dovedit istoric că orice criză socială, generată de un eveniment încărcat de tragism, poate scoate în prim-planul atenției publice, ca un efect secundar nedorit, deficiențe de responsabilitate, tulburări ale simțului decenței. Iată de ce îndrăznesc, dragă cititorule, să te îndemn la prudență, la cumpătare, calități pe care știu că pe care le deții în fibra ta lăuntrică! Te invit să nu adopți decizii pripite, confiscat de febra momentului, să îți probezi eficacitatea și maturitatea democratică, mai ales în momentele de grea încercare. Nu vreau să fiu înțeles greșit: nu dezavuez soluțiile radicale, nu sunt nici un conservator înrăit, nici primul sedus de promisiunile idealului liberal. Tot ce doresc este să lansez, la finalul acestor rânduri, o invitație la responsabilitate și tact. Da, admit să schimbăm, să aruncăm, să înlocuim, doar dacă ne asigurăm că așezăm valoarea pe piedestalul rămas gol. Altfel riscăm să devenim victimele amare ale unei realități pe care ne-am dorit-o mai bună, însă s-a dovedit potrivnică propriilor aspirații, legitime de altfel, către schimbare. Amintește-ți că ai un avantaj important, educația ta, puterea de discernământ, simțul tău practic sănătos. Cândva, Platon, un tânăr entuziast, a vrut să schimbe cetatea, iar pentru asta a pornit la drum, până a întâlnit acei oameni care îi împărtășeau speranțele, idealurile, oameni care i-au promis că vor fi de partea lui, că vor oferi o nouă înfățișare cetății. Ce a urmat? Platon a fost ulterior abandonat sclaviei. Iată de ce te rog să nu te lași confiscat de promisiuni și intenții, oricât de frumoase, dar lipsite de greutate practică. Refuză alinierea, încartiruirea, aderența docilă! Aliază-te cu ceilalți în eforul schimbării numai după ce te-ai convins că intențiile lor sunt convergente cu propriile convingeri și, mai ales, servesc binelui public! Altfel, refuză-le politicos oferta și caută în continuare până când vei avea bucuria să exclami: „Ecce homo”!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s