(Pseudo-)îndreptar… vestimentar

De ceva vreme, obişnuiesc să ofer elevilor, la clasele la care predau, în debutul fiecărei ore, câte un cuvânt mai puţin cunoscut, frecventat cu raritate în limbajul uzual, provocându-i pe învățăcei să-l însuşească, să-l adopte ca parte a exprimării lor curente. În următoarea oră, verific gradul de asimilare a cuvintelor recomandate prin invitaţia pe care o lansez: „plasaţi cuvintele învăţate în enunţuri sau propoziţii cu sens, în secvenţe care să probeze însușirea lor adecvată”. Este îmbucurător să constat că elevii învaţă aceste cuvinte şi, mai mult, le fac parte din exprimarea lor cotidiană. „Ştiţi că am folosit cuvântul sibilinic într-o conversaţie cu prietenii mei? Să fi văzut ce reacţie de surprindere am întâlnit!” Ideea acestui exerciţiu prealabil de „înviorare lingvistică” a survenit, recunosc, în urma lecturii cărţilor lui Andrei Pleşu şi ale lui Gabriel Liiceanu[1], doi autori pe care îi apreciez, atât pentru profunzimea filosofică, cât și pentru construcţiile lexicale de efect. Mi s-a întâmplat de multe ori să îmi notez formulări sau expresii care au produs în mintea mea reverberaţii hilare: „un soi de pădure deviată, o ogradă cu altoiuri implauzibile, o rezervaţie de experimente ratate”[2], „(în România) conversația este aproape un viciu, pasiunea istorisirii are o lungă tradiție…”[3] ş.a. Am făcut cunoştinţă cu expresii care m-au expediat în zona meditaţiei: „miracolul naşterii celor mai înalte sensuri prin cele mai umile cuvinte, filosofia nu l-a mai cunoscut niciodată…”[4] sau „iluzia științei, doxosophia, cantonarea în perimetrul părelniciei opiniei, dublată totuși de credința că te afli în cel al adevărului, era pentru Platon ridicolul însuși, suprema maladie a spiritului și suprema formă de viciu (poneria)”[5]. Graţie acestor autori, am ajuns să îndrăgesc experimentul lexical, să-mi asum formulări ce trezesc neîncredere sau admirație, să eludez de multe ori prudenţa spiritului ce nu dorește să fie greșit înțeles. Nu am pierdut niciodată respectul şi apetenţa pentru simplitate, dar nici nu m-am sfiit să livrez în discurs cuvinte ce forţează frontiera obişnuitului: turpitudine, complezenţă, ignobil, prezumţios etc. Aşa încât am optat, la ore, pentru activarea celulelor mentale, pentru încălzirea articulaţiilor cognitive, pentru punerea în mişcare a resorturilor gândirii printr-un exerciţiu numit „Cuvântul filosofic/magic al zilei”. Pentru a răspunde unui eventual reproş – acela de pedanterie sau de preţiozitate nejustificată a limbajului – încerc, în cele ce urmează, să justific introducerea cuvântului magic al zilei. Iar lucrurile sunt cât se poate de simple în această privinţă: am convingerea că un astfel de exerciţiu lingvistic este oportun, util elevilor ce doresc să evolueze. Totodată mai cred – tributar unei viziuni consacrate[6] – că evoluţia limbajului, fie că vorbim despre o persoană, fie că vorbim despre o comunitate, atrage după sine, ca o consecinţă firească, implicită, dezvoltarea gândirii și restructurarea universului înconjurător. Există momente în care, preocupat de anvergura temei pe care urmează să o abordez, omit exerciţiul lexical prealabil. Primesc „sancţiunea” imediată a unui elev: „domnule profesor, aţi uitat cuvântul zilei…” În astfel de circumstanţe mă conformez docil, fără niciun fel de resentiment sau întârziere, aşezând grabnic pe tablă vinovatul reproşului: cuvântul magic. Nu ezit să atrag atenția elevilor cu privire la primejdiile ce decurg din folosirea abuzivă sau, cel puţin, inadecvată a cuvintelor magice: „alegeţi-vă atent contextul, construcţia textuală în care inseraţi aceste cuvinte valoroase, altfel veţi fi în postura pasionatului de operă, îmbrăcat în ţinută solemnă, deturnat în spațiul aglomerat al peluzei la un meci al echipei naţionale, sau, mai rău, vă veţi găsi în poziţia nefericită a suporterului unei echipe de fotbal, sosit neinvitat la un dineu oficial.”

Pentru că am epuizat motivul rândurilor de faţă şi, probabil, o dată cu acesta şi răbdarea unora dintre cititori, voi trece abrupt la subiectul propriu-zis: garderoba[7]. Fiecare dintre noi dispune de un inventar mai mult sau mai puţin generos şi eterogen de haine, dobândit prin străduinţă proprie sau prin complicitatea generoasă a celorlalţi. Avem haine ce ne protejează de dezlănțuirile sezonului rece sau ne fac mai suportabilă canicula estivală, ţinute lejere, ce ne conferă o alură sportivă de invidiat sau, dimpotrivă, costume ce ne dăruiesc un aer sofisticat, intimidant pentru cei din jurul nostru. În garderoba noastră pătrund, periodic, haine noi, achiziţii recente, scumpe sau ieftine, veșminte ce aduc, o dată cu bucuria, tristeţea despărţirii de straiele vechi ce-şi acceptă resemnat abandonul și uitarea. Probabil că te-am expediat deja perplexității: oare vrea să îmi vorbească despre haine? Îți revendic clemența și răbdarea ta, dragul meu cititor! Sunt convins că intuiești daja faptul că nu despre haine va fi vorba în cele ce urmează.

Voi începe cu o istorisire personală: bunicii mei obişnuiau să cumpere, în perioada de avânt a prăvăliilor second-hand, saci menajeri plini de haine, fără a şti niciodată ce descoperiri vor întâlni la capătul efortului lor. Logica simţului comun îi şoptea unui copil ca mine că investiţia nu este deloc profitabilă, dimpotrivă, echivalează cu o risipă nejustificată a banilor din pensia lor destul de zgârcită. Aşteptările mele erau însă de multe ori infirmate, atunci când bunicii alegeau cu un tact ritualic ceea ce considerau potrivit, bun sau „valoros”. După sesiunea de triere laborioasă, transformau restul hainelor din sac în cârpe cărora le atribuiau utilităţi dintre cele mai surprinzătoare: ştergerea prafului, curăţarea geamurilor, izolarea interioară a acoperişului vulnerabil la intemperii, producerea de covoraşe ţesute etc. Dincolo de riscurile unei astfel de priviri retrospective, îmi dau seama că lecţia bătrânilor mei, plecaţi deja, ajută post partum mesajului meu: probabil că aşa stau lucrurile şi cu depozitele noastre ideatice, le „cumpărăm” cu străduinţe mai mari sau mai mici fără a intui de fiecare dată conţinutul, valoarea lor imediată. Nădăjduim totuşi să descoperim un folos fiecărui gând ce îşi revendică, la un moment dat, haina-cuvânt. Există oameni care preferă, fără niciun fel de pudori disimulate, hainele second-hand, pentru accesibilitatea preţului cu care le achiziţionează. Oare poate fi identificată, în predilecţia pentru cuvintele de ordin secund, amprenta gândului străin, prelungirea textului întâlnit în voiajul (lec-)turistic? Ce şanse sunt să descoperi, dezarmat, că eşti fără voie prizonierul unei alterităţi ce te confiscă prin profunzimea ei? Hainele second-hand sunt de multe ori mai rezistente, spun partizanii clasicului sau, cel puţin, al învechitului probat. Este adevărat, dar pot ascunde, precum gândurile secunde, pericole sau neajunsuri ce ţin de acela care le-a abandonat, rupturi tainice, defecte greu de identificat la o primă vedere, căptușeli cel puțin dubioase. Tot aşa şi cuvintele împrumutate de la alţii, în absenţa simţului critic, a distanţării reflexive salvatoare, poartă cu ele seminţele vulnerabilităţii sau ale reproşului. Unele fibre sintetice împiedică pielea să respire, mai mult, o sufocă, generând disconfort şi agitaţie. Tot astfel, „pielea gândului” poate intra, conştient sau fără voie, în captivitatea epigonismului. Nici hainele noi nu sunt lipsite de riscuri: cuvintele sau expresiile insuficient „purtate”, născute neanunţat, după o combustie interioară lipsită de intensitate, pot fi obiectul criticii dizolvante: „mai trebuia să gândeşti puţin înainte de a admite asta sau asta…” Iată de ce trebuie să avem grijă cum purtăm aceste haine, să ne străduim să le aşezăm în ordine, să nu le irosim nejustificat, să nu le aruncăm, fie și din greșeală, acolo unde nu merită. Este de-a dreptul fascinant faptul că hainele vechi – cuvintele îndelung „purtate”, frecventate fără niciun fel de menajamente – pot fi puse din nou în valoare, prin plasarea lor în contexte inedite, redându-le astfel strălucirea şi demnitatea pierdută. Ca şi cum le-ai trece printr-o „curățătorie lingvistică” ce le pregăteşte din nou pentru a fi purtate cu plăcere, le îndepărtează petele indezirabile, le prelungește în mod fericit existența. Din această perspectivă, trebuie să îndrăzneşti să te joci, să experimentezi cât mai multe artificii lexicale noi, să răstorni obişnuinţele de limbaj, să produci efecte surprinzătoare.

După cum există haine rezistente şi haine ce se rup după prima purtare, cuvintele pot fi şi ele fragile sau înzestrate cu o textură rezistentă, probată de trecerea timpului. Evită cât poţi cuvintele-haine cu înveliş strălucitor dar vidate de substanţă, golite de miez precum unele nuci din toamna copilăriei.

Nu sunt neapărat susţinătorul fanatic al extravaganţelor lingvistice, al artificiilor idiomatice cu o justificare îndoielnică. Nu vreau să fiu înţeles ca fiind partizanul orb al căutării obsesive a scrisului frumos, al calofiliei lexicale cu orice preţ. Chiar dacă mi se întâmplă, uneori, să capitulez în faţa seducţiilor figurate, a abundenţei de sensuri şi semnificaţii ce-mi asediază interiorul şi îşi revendică astfel locul bine-meritat în ceea ce scriu, caut să mă mențin ancorat în vizibil. Am păstrat, încă din copilărie, un obicei bizar: țin hainele noi pentru ocazii speciale, chiar dacă de multe ori primesc reproşurile celorlalţi: „ţi-ai cumpărat haina cutare sau cutare, de ce nu o porţi?” Îmi amintesc că amânam încă din copilărie momentul potrivit îmbrăcării unei haine noi, alungam oportunitatea scoaterii din anonimat, a surprizei vestimentare, clipa aceea încărcată de emoție în care prietenii observau cu admiraţie schimbarea.

Mă recunosc totodată drept adversarul de rigoare al limbajului pernicios, pauper, încropit din cuvinte sărăcăcioase, parazitat de „chestii”, de lucruri „nasoale”, de realităţi care sună prea „mişto” sau prea „naşpa”. Mai mult, mă străduiesc să dezvolt la elevii mei, atât cât îmi stă în puteri, apetenţa firească pentru vocabularul îngrijit, pentru logos-ul croit atent, elegant, precum un exerciţiu de croitorie lingvistică firească, decontaminat de orgolii sau ambiţii sterile. Atunci când „ţes” un text, obişnuiesc să măsor îndelung, să trasez, să schiţez şabloane şi modele, să formulez şi să reformulez, să supun materialul gândirii unei succesiuni de verificări minuţioase. Îmi amintesc că unul dintre unchii mei era un adevărat rapsod într-o artă, i-aş spune, astăzi defunctă: cojocăria. Purta, cu o mândrie de breslaș, însemnele profesiei: creta, foarfecele şi „măsurătorul”, cum îi spuneam eu. Bucăţile de piele, pregătite îndelung, stivuite cu grijă în micul lui atelier, primeau forme pentru mine desăvârşite: cojoace, căciuli, gulere râvnite de oamenii cu stare ai târgului. Suspendate pe peretele muşcat de fum, şabloanele de carton aşteptau tăcut întâlnirea cu mâna maestrului, gestul miraculos menit să dăruiască forma potrivită fiecărui veşmânt pe care un nefericit animal îl abandonase, o dată cu propria viaţă, unei specii străine: omul. Pentru a da forma potrivită hainelor-cuvinte, ideile pot beneficia de ajutorul preţios al „Caietului-Atelier” şi complicitatea instrumentelor de scris. Prin măsurări şi evaluări succesive – schiţe, fragmente, fâşii de gând consemnate lapidar sau distilate îndelung – cuvintele capătă contur, se aştern acolo unde trebuie, formând o structură vestimentară coerentă. Se întâmplă să constat că, prin coridoarele minţii, circulă, în momente şi circumstanţe dintre cele mai neaşteptate, expresii, noţiuni ce fac zgomot sau aşteaptă cu discreţie intrarea în atelierul unde urmează a fi prelucrate, croite, tăiate, cusute în articulaţii idiomatice mai mult sau mai puţin inspirate. Sunt conştient că nu reuşesc întotdeauna să îmbrac în mod inspirat gândurile, să aleg hainele potrivite unei ocazii, dar cine nu a experimentat această neputinţă?

Ştiu cu siguranţă un lucru şi nu sunt singurul care cunoaşte aceasta: trebuie să citeşti zilnic, oricât de puţin, iar dacă este posibil, să notezi experienţele frumoase pe care le traversezi. Lectura transformată în obicei cotidian, precum orice practică de igienă elementară, reprezintă modul cel mai eficient de a păstra în bună stare garderoba cuvintelor tale, mai mult, de a o spori cu piese vestimentare valoroase. Trebuie să fii atent la hainele ce-ţi conferă o ţinută sportivă, atletică, pentru că pot deturna atenţia celor din jur de la interioritate la ambalaj! Aceeaşi prudenţă trebuie manifestată şi în privinţa textelor ce se nasc prematur, în graba de multe ori demenţială a evenimentelor ce ne inundă fiecare zi. Gândurile acestea, îmbrăcate imprudent în „tricouri cu muşchi”, pot fi vulnerabile la reproşuri ce ţin de formă sau conţinut, pot produce impresii greşite, neînţelegeri, adversitate. Torentele de gând trebuie controlate, îndiguite, silite să adopte o traiectorie lingvistică mai puţin spontană.

Nu trebuie să uităm importanţa deosebită a hainelor de ocazie! Să le îmbrăcăm cu grijă, aşezându-le în contexte discursive fabricate în ediţie limitată, pe care să le scoatem din garderobă doar la ocazii speciale, atunci când viaţa ne plasează sub zodia norocoasă a întâlnirilor memorabile cu oameni, cărţi, filme sau locuri ce merită atenţia noastră. De altfel de unde vin cuvintele potrivite? Din experienţele cărora alegi să le dai importanţă, pe care nu ţi le refuzi: din bucuria unei conversaţii cu prietenii sau cu familia, din vizionarea unui film bun, din plăcerea lecturii survenite în locuri neaşteptate. Haina adecvată gândului nostru poate surveni în maşină, în parc, în momentele de aparentă suspendare, când aştepţi pe cineva drag sau, dimpotrivă, în orele de lectură direcţionată atent, orientată abil către pregătirea unei teme, a unui subiect, în circumstanțe asemănătoare cu hotărârea fermă de a-ţi cumpăra o nouă piesă vestimentară. Tot ce se găseşte în jurul nostru poartă, în ultimă instanţă, seminţele desfăşurărilor lingvistice de mai mare sau mai mică anvergură. Iată de ce este inoportun să ne refuzăm gândurile care cer să fie scrise pe o banală etichetă, pe un şerveţel sau pe un ambalaj de ciocolată savurată pe îndelete. Noaptea poate fi şi ea un croitor bun: liniştea cheamă cuvintele, unul câte unul sau toate deodată, într-o coregrafie mentală ce se sustrage controlului conştient, într-un torent nestăpânit ce-ţi poate prelungi starea de veghe dincolo de limita de avarie, diminuându-ți periculos odihna. Ai exprimentat vreodată stările acestea de febră nocturnă, când închizi veioza în așteptarea somnului și brusc, în mintea ta, erup cuvintele? Atunci înțelegi perfect ceea ce îți spun. Riscul stării de oboseală extremă este nesemnificativ, în astfel de împrejurări insomniace, comparativ cu darurile nepreţuite ale inspirației.

Te întreb, dragul meu cititor, la finalul periplului meditativ: de câte cuvinte dispui deja în garderoba ta lingvistică? Câte cuvinte-haine intenţionezi să cumperi, să vinzi sau să închiriezi până la finalul zilei sau după răsărit? Mai spune-mi, dacă vrei și nu îți cer prea mult, ce fel de haine sunt pe măsura gustului tău? Iar dacă vrei, ne așezăm împreună, umăr lângă umăr, precum altădată bătrânii mei, și ne alegem cu grijă cuvintele ce ne vor îmbraca frumos sau ne vor proteja de furtunile vieții.

[1] Andrei Pleşu – Comedii la porţile Orientului (Humanitas, Bucureşti, 2007), Obscenitatea publică (Humanitas, 2007), Despre frumuseţea uitată a vieții (Humanitas, 2011); Gabriel Liiceanu – Jurnalul de la Păltiniş (Humanitas, 1996), Cearta cu filosofia (Humanitas, 2005), Tragicul. O fenomenologie a limitei şi depăşirii (Humanitas, 2005).

[2] Andrei Pleşu, „Zoologie”, în Comedii la porţile Orientului, ed.cit., p.14.

[3] ibidem, p.23.

[4] Gabriel Liiceanu, „Filozofia şi paradigma feminină a auditoriului”, în Cearta cu Filosofia, ed.cit., p.19.

[5] ibidem, p.75.

[6] ipoteza Sapir-Whorf (după numele celor care au situat-o în circuitul lingvistic și antropologic, Edward Sapir și Benjamin Lee Whorf) susține că „propriile reprezentații mentale depind de categoriile lingvistice pe care le deținem, altfel spus, modul în care percepem lumea depinde de limba pe care o vorbim.”(conform https://ro.wikipedia.org/wiki/Ipoteza_Sapir-Whorf)

[7]garderobă, garderobe – loc special amenajat în sălile de spectacole, în localurile publice etc., unde se pot lăsa în păstrare paltoanele, pălăriile etc. 2. totalitatea costumelor păstrate în depozitul unui teatru. 3. întreaga îmbrăcăminte pe care o posedă cineva. 4. dulap în care se păstrează haine, obiecte de îmbrăcăminte, lenjerie etc. [din fr. garde-robe] conform https://dexonline.ro/definitie/garderob%C4%83.

Această intrare a fost publicată în Meditatii.

2 comentarii la “(Pseudo-)îndreptar… vestimentar

  1. constantin spune:

    Cand mai ai timp sa scrii si texte asa de … simple??!! Felicitari!!! Mult spor!!!

    • Mulțumesc pentru apreciere, Tică! După cum știi că se spune, „where is a will there is a way”. Într-o adaptare liberă: mai reducem din timpul rezervat somnului, ne trezim, sâmbătă sau duminică dis-de-dimineață, ne culcăm ceva mai târziu, ținem lângă noi un caiet sau un carnețel în care prindem fluturașii (ideile), nu spunem niciodată „Nu” oportunităților de învățare, surselor de inspirație care apar…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s