Sunt Domnul Nimeni şi-ţi scriu de dincolo de viaţă…

Mă vezi?… Mă auzi?… așa și trebuie… Nu vreau să te înspăimânt, deși fiorii tăi ajung la depărtare, prea mare depărtare de lumea ce ți-e casă! Tocmai vorbești tu, viu, cu un mort sau poate invers, eu viu, tu mort ce-ncearcă să trăiască. Peticul de hârtie și unealta de scris sunt greu de convins să colaboreze cu gândurile, îmi este aproape imposibil să le somez să se subordoneze ideilor pe care vreau să ți le comunic, de-aici, din marginea acestei lumi secunde. Mai ales că aici, în universul spectrelor, cei ce nu au avut nimic de spus cândva, în viața lor terestră n-au făcut nimic care să merite a fi amintit, n-au parte de niciun fel de consolare, nu cunosc bucuria literei scrise, balsamul cuvântului rostit, sunt condamnați eterni ai Lumii-fără-Logos. Captivi într-o muțenie agonizantă, prizonieri ai surzeniei și orbirii totale, se lovesc unii de alții fără să se simtă, se poticnesc, se împiedică, se târâie precum creaturile acelea mici, de pe pământ, râmele, când părăsesc cu imprudență confortul întunericului subpământean și ajung, în cele din urmă, pe asfaltul măturat de ploaie, răpuse sub talpa neglijentă și fatală. Dar eu, Domnul Nimeni, nu vreau, nu mai suport acum să tac, când ard în mine vălvătăi mistuitoare, scântei-cuvinte și tot atâtea explozii-gânduri.

Așteaptă, nu te ridica!… nu arunca scrisoarea!…nu spune: prostii!, non-sensuri vagi!… s-ar putea să te intereseze… Căci tot ce urmează să aștern în fața ta nu e mai mult decât o lamentație izvorâtă de dincolo de viață, e o poveste despre soarta unui spirit deopotrivă mort și viu, dar mai curând este povestea ta, a unui spirit ce trudește în căutarea vieții…Și fără risc, pot să susțin că, într-un anume fel, eu m-am născut de-abia atunci când am murit.

Am evadat cu greu din Lumea-fără-lume, m-am furișat cu viclenie pe lângă Gardienii ageri, sfidând deopotrivă sensibilitate și rațiune. Am trecut, cu greu, prin Porțile Zilei și ale Nopții. Mă-ntrebi de ce am devenit, cu bună știință, un transfug al lumii de dincolo? De ce mi-am pregătit acest exil lipsit de umbră, precum Ovidiu suspendat cândva între ape sălbatice și uscaturi pustiite? De ce am ales să fiu mai degrabă un prizonier în interstițiu, vânat de Gardieni, decât să stau pierdut, în pragul dintre lumi? De ce am fugit din subteranele mute, surde și oarbe ale Bibliotecii, din Depozitul-de-Cărți(Vieți)-Nescrise? Ei bine, recunosc: te urmăresc de o vreme, îți văd orice mișcare, mai mult, te simt, deși nu știu ce înseamnă asta, deși nu înțeleg. Contractul pe care vreau să ți-l propun e simplu și deopotrivă complicat, este un contract cu tine însuți, născut din jocul celor două lumi, a mea și a ta. Și sper ca la capătul acestor rânduri să te conving că merită să semnezi acel contract! Sper să începi să îți pui întrebări, să începi să crezi că viața ta nu e deloc o farsă, dimpotrivă, viața ta e cea mai serioasă întreprindere, o succesiune de experiențe ce trebuie trăite drept, curat și nobil.

Nu te uita peste umăr, nu vei reuși să mă vezi. Mai bine, citește mai departe… Îți văd orice mișcare, orice gând ucis înainte să devină faptă. Orice plan, orice proiect al tău lăsat în amorțire ajunge, mort, în lumea mea și, crede-mă, nu sunt deloc puține. Ce-mi iese mie dacă te conving? Îți voi spune un secret al lumii de dincolo, deși n-ar trebui să-l știi: există aici, în Biblioteca-Paradis, o categorie de spirite pe care toți îi admiră, îi respectă, se numesc Trezitori de Suflete, o denumire ce poate să îți pară neobișnuită dar, te asigur, este bine-meritată. Li se spune astfel pentru că, atât cât le-a fost dat să trăiască sub Soare, în Lumea-Atelier – iar asta e lumea ta, a mea, a noastră, a oamenilor – au reușit să schimbe în bine viața altor oameni. Eu, din păcate, n-am avut această șansă, am primit-o, dar nu am profitat de ea, la fel cum trecem, de multe ori, pe lângă o ușă închisă. Acum, târziu, dau imposibilului șansa la posibil, mai mult, vreau să îmi dobândesc odihna, liniștea. Și sper ca, atunci când Bibliotecarul Suprem va auzi că am influențat un om, că am deschis un suflet și l-am ajutat să-și găsească drumul ferm, să îmi ofere iertarea și odihna, să-mi dăruiască un loc, oricât de mic, în Paradisul-Bibliotecă. De nu va fi așa, să plângi, să te rogi și să aprinzi o lumină pentru sufletul meu! Pentru că de-abia atunci îmi va fi teamă de tot ce va veni peste mine: de voi fi prins, fără a te fi schimbat, voi fi închis în starea-fără-stare, mai adâncă decât însăși Iadul, în vidul-mort, legat de Noaptea Eternă și păzit de Câinii Întunericului. Mă înspăimântă gândul unui astfel de scenariu, e mult prea multă suferință chiar și pentru carnea unui mort. Așa că, uită pentru o clipă temerile tale și-ascultă vocea spaimei mele, cu adevărat cumplită: să nu îți fie teamă că vei muri cândva, să-ți fie teamă că nu ai apucat să trăiești!

Încă mai citești aceste rânduri?… nu ai plecat?… mai ești aici?… Deja îți simt frământările, duelul interior dintre hotărâre și ezitare, văd cum te străduiești să trăiești, cum cazi și te înalți din nou. Nu, nu mă înțelege greșit, nu vreau să te schimbi cât ai clipi din ochi, ar fi o naivitate dulce precum ultima otravă! Nu vreau decât să-ţi spun, ca de la suflet mort la suflet viu, ceva din care sper să tragi învățătura cuvenită. Cât timp am fost în Lumea-Atelier, n-am reușit să învăț arta de-a trăi, n-am apucat să-mi scriu povestea sau să-mi pictez tabloul. N-am râs, n-am plâns, n-am bucurat și n-am rănit pe nimeni, dimpotrivă, am reușit performanța de a fi precum e mortul-viu: respir, mă mișc, mănânc, adorm, mă trezesc, dar niciodată nu apuc să trăiesc. I-am invidiat mereu pe unii pentru că ar fi mai buni, mai drepţi, mai strălucitori în toate privințele. De alții mi-a fost frică, i-am evitat pentru că sunt răi, au suflete mici, sunt meschini și vulgari. Aşa m-au învățat părinţii:  fereşte-te de oameni, sunt răi, brutali şi cinici! De fapt te mint: nimeni nu mi-a spus nimic despre nimeni, erau mult prea ocupaţi să încerce să-și procure o viaţă doar a lor, prin vorbe grele, suferințe și trădare. Tot ce-am avut cât am trăit, tot ce am strâns s-a transformat în cenușă, în praf pe tălpi, nimic mai mult. N-am împărțit nimic cu nimeni niciodată. Să dăruiesc mi s-a părut a fi prea josnic, mult prea obtuz, o slăbiciune fără scuze.

Îţi scriu acum, prieten drag, dintr-un ungher pierdut al altei lumi. Îți scriu pentru că văd cum zilnic cauţi să te-ntâlnești cu tine însuți, te văd cum zilnic râvnești la un drum mai ferm în viaţă. Încerc să-ți spun ce nimeni nu mi-a spus vreodată: să nu risipești comoara ce ţi-a fost dăruită, să nu te culci seara fără a fi dat tot ce ești în stare! Căci tot ce faci în viață se plătește în eternitate, tot ce realizezi sau ce ucizi cu arma amânării, în Lumea-Atelier, are ecou profund în Biblioteca-Paradis. Mă uit la tine şi, fără surprindere, mă descopăr ucenic în arta de a trăi, căzut în trup la izbucnirea primăverii, purtat de vânturi aspre prin locuri și momente străine, naufragiat în visele altora, țintuit pe corăbii străine, legat de un catarg ce duce nicăieri sau, mai rău, te poartă spre miezul dezastrului. În tot acest timp, am ţinut ascunse în buzunarele sufletului seminţe preţioase, gânduri-aripi pe care le-am mutilat sistematic, cu voia proprie sau cu complicitatea celorlalți. Mi-am pus în cale piedici de fiecare dată când mi-am spus: „nu ești destul de bun, frumos, puternic sau deștept…” Mi-am ucis orice zbor atunci când în mintea mea s-au născut cuvinte precum „nu a sosit momentul, nici locul nu este destul de plan sau este mult prea abrupt, e totul prea încins sau, dimpotrivă, mult prea rece…” Am amorţit, captiv într-un îngheţ ce a durat zile, luni, ani… M-am consolat cu gândul firav că, la urma urmei, este viaţa mea, nu sunt obligat să fac niciun fel de angajament, nimic care să-mi tulbure somnul. M-am menajat ani la rând ca și cum viața mi-ar fi fost una dintre multiplele încercări rămase. N-am pus nimic deoparte: nici timp, nici bani, nici lucruri sau ne-lucruri. Am trăit o viață de împrumut, ca o mașină pe care o folosești o vreme și apoi, defectă, o abandonezi pe marginea unui drum ce nu duce nicăieri…

Mă zbat acum la capătul acestei lumi secunde, respins de Biblioteca-Paradis, refuzat de Lumea-Atelier, încercând să înţeleg ce nu mai poate fi înțeles, întrebându-mă dacă mi-am trăit cu adevărat viața sau nu cumva viaţa m-a trăit pe mine. Câţi ani am stat sub soare? Nici nu mai ştiu sau, poate, nu contează. Oricum toţi anii mei au fost identici, fără gust, ca şi cum singurul lucru pe care l-am avut în grijă a fost s-aştept să încep să mor. Îți spun: eu nu m-am stins de-odată, ci am murit încet, cu fiecare ceas sau fiecare zi uscată în așteptare, cu fiecare an închis în neclintire. Iar când a fost să plec din lumea ta, din lumea noastră, nici stele n-au căzut, nici nove n-au intrat în viață, nici ape n-au erupt sau s-au retras, tăcut, spre matcă, nici universuri n-au apărut, nici lacrimi nu au curs în urma mea. Am dispărut, într-un sfârşit de iarnă, neștiut de nimeni, aruncat pe ușa din dos a propriei vieți, pe care mi-e greu să o numesc viață, fără prieteni, fără regrete, fără remușcări, fără să ştiu că după iarnă vine întotdeauna primăvara. Am dispărut, așa cum am pătruns în lume, mascat, discret, un clandestin în luntrea lui Caron, lipsit de bani sau vreo răsplată, ascuns printre ceilalți anonimi, pierdut ca apa prelinsă printre nisipuri mişcătoare. Și am înțeles de-abia atunci că primești doar ceea ce ești dispus să oferi, că indiferent cât de mult te înalți de unul singur, piedestalul orgoliului tău se prăbușește la prima adiere. Au existat momente când, cuprins de febra neputinței, am strigat, dar n-am primit nici un ecou de nicăieri. Cine ar fi vrut să asculte glasul gol al unui om atât de plin de sine? Ce-ţi spun acum, când noaptea cade peste mine iar aurora străluceşte peste tine mai senin ca niciodată? Caută să dăruiești trăirii tale relevanță, să construiești cu fiecare zi un templu în care să primești pe cei ce vor să crească, să se schimbe în bine. Valoarea ta nu stă atât de mult în ce crezi tu, cât stă în cei pe care îi ajuți să îşi cunoască propria valoare. Învață să contribui, să dăruiești, să pui o cărămidă la ridicarea casei lumii, prin tot ce simți, gândești sau faci. Eu am murit, ascuns sub masca ezitării, a neputinţei şi a planurilor dejucate. Pierdut sub masca amară de regrete, m-am târât prin viață, fără să știu că pot zbura, fără să aflu vreun rost în încercările din Lumea-Atelier, în toate câte mi se întâmplă. Dar tu, prieten drag, primești în fiecare zi o șansă, o pagină ce-așteaptă scrisă. Te rog, n-o irosi!

Mă vezi?… Mă auzi?… îți scriu de dincolo de viață: eu n-am trăit, dar tu ai șansa asta!… Ridică-te acum, în clipa asta, ridică-te și umblă! Găsește în fiecare zi o sărbătoare a oportunităților. Gândește că un înger cade de fiecare dată când uiți să faci o faptă bună…

Această intrare a fost publicată în Meditatii.

2 comentarii la “Sunt Domnul Nimeni şi-ţi scriu de dincolo de viaţă…

  1. Minunata! M-am regasit in randurile dumneavoastra asezate pline de talc.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s