În poligonul vieții fiecare se înarmează diferit…

Câteodată obişnuiesc să privesc, atunci când timpul este de partea mea, filmele de acţiune: cu eroi neînfrânţi ce-i snopesc în bătaie pe băieţii răi, le aplică succesiv şi sistematic şedinţe prelungite de corecţie ajustată coregrafic şi împănată muzical. Asta până când, într-un târziu, obosesc şi unii şi ceilalţi, unii de dat bătaie, alţii de luat, iar cei din urmă, poate cei mai importanţi, spectatorii, cad seceraţi de povara stupidităţii, a agresivităţii gratuite, a replicilor sufocate de penibil. Presimt o întrebare: de ce aleg, fie şi sporadic, abandonul anesteziant al unor astfel de „capodopere” cinematografice? Voi fi cât se poate de sincer în formularea unui răspuns, cu riscul de a te dezamăgi sau, cel puţin, de a-ţi provoca şi mai mult curiozitatea: descopăr în astfel de momente, şi probabil nu sunt singurul, detaşarea de imediat, lipsa de angajament cognitiv, un fel de seducţie a prizonierului sedat, voluntar al unui experiment ce presupune abandonul gândirii, vecinătatea cu catalepsia. Măcar din când în când, ador să constat cum, prin faţa privirii cvasi-adormite, defilează, ca într-un spectacol sordid, protagoniştii eternei înfruntări dintre bine şi rău. Mă odihneşte această punere între paranteze, suspendarea provizorie a raţiunii, în paralel cu postura de martor într-un proces îmbibat de palide variaţiuni contextuale, un scenariu cu urme vagi de suspans prefabricat şi deloc credibil, la fel de previzibil ca urma de alună dezertată din tableta de ciocolată. Tresar totuşi atunci când arsenalul zgomotos dintre cele mai sofisticate, replicile de un realism copleşitor ale dispozitivelor diabolice mă smulg fără drept de apel din amorţirea ce precedă somnul. Cadenţa isterică a armelor, amplificată tehnologic, zdrobeşte tihna micului meu sanctuar domestic, făcându-mă vulnerabil la reproşul celor din jur şi la propria penitenţă. Tuburile false de cartuş se prăbuşesc fumegând pe asfaltul udat la comandă sau prin iarba răscolită de furtuni artificiale eliberate în mod controlat din ventilatoarele fabricii de vise.

La capătul unei astfel de mărturisiri, cu puţină vreme înainte de compromisul meu irevocabil, îndrăznesc să te  întreb: oare care este cea mai eficientă armă afată în dotarea fiecăruia dintre noi? Mai mult, oare care o fi cea mai valoroasă muniţie de care dispune un om? Te surprinde îndrăzneala unor astfel de interogaţii sau, dimpotrivă, intuieşti unde vrea să te poarte curiozitatea mea? Permite-mi, atunci, pro domo, să-ţi încredinţez cea de-a doua mărturisire: am moştenit din copilăria mea, deloc cuminte, o pasiune ce poate să pară, la o primă vedere, de-a dreptul suspectă. Este vorba despre pasiunea pentru arme. Stai, opreşte-te! Nu te încrunta, rişti cel puţin câteva riduri! Şi, mai ales, îndepărtează degetul de pe butonul şoricelului ce te invită să devorezi, printr-un simplu clic, o altă pagină! Ascultă-mă în continuare pentru că vorbesc, fireşte, despre alt fel de arme, cele de jucărie! Iată deconspirarea voită a uneia dintre bizareriile mele, despre care pun pariu că nu ştiai… Sau cine ştie?… De unde acest interes faţă de armele-jucării? O explicaţie posibilă stă în faptul că bunicii mei nu au considerat niciodată deloc oportun şi, cu atât mai mult, întrutotul contrar educaţiei, să-mi cumpere astfel de obiecte nedemne de temperamentul meu şi-aşa destul de belicos. Dimpotrivă, m-au recompensat cu o bătaie eroică de fiecare dată când, din banii rezervaţi caietelor, cărţilor sau mai ştiu eu căror obiecte preţioase, ce ar fi contribuit în mod firesc la educaţia mea, îmi cumpăram pistoale din material plastic sau puşti confecţionate în pripă, pe ruta vapoarelor ce leagă ceaţa din Beijing de azurul din Constanţa. Nu v-aţi fi aşteptat la o astfel de dezvăluire? Nu vă lăsaţi înşelaţi! Pentru a mai îndulci puţin băutura surprinderii pe care încerc să v-o servesc, permiteţi-mi să recapitulez, frugal, cel puţin două profesii pentru care m-am pregătit zadarnic. Ce-a dintâi carieră, aceea de pădurar şi, indirect, vânător, s-a încheiat abrupt, ratată in nuce prin complicitatea adulţilor ce împărţeau responsabilitatea de tutore. Pentru că, la urma urmei, copilului din mine i-ar fi fost destul de greu să înţeleagă de ce ar servi pădurea altor scopuri, dacă nu defrişării bezmetice sau hăituirii sadice a bietelor creaturi ale Domnului. Cea de-a doua carieră personală, prăbuşită suav, la ralanti, ca o explozie controlată, a fost aceea de poliţist sau, prin similitudine, militar. În lumina celor spuse, pot să admit că, la limită, în mine se ascunde un poliţist şi, indirect, un militar ratat. Vrei să te faci cumva pădurar? La cât de zăpăcit eşti, ai mai multe şanse să dai foc unei păduri decât are o găină matură şansa de a face ouă. Vrei să devii, când vei fi mare, poliţist sau militar? Ia-ţi gândul! La cât eşti de obraznic, nu eşti în stare să asculţi de noi, cu atât mai puţin de ordinele altora. Şi uite aşa am fost convins să abandonez primele două cariere de succes, descoperind astfel, fără voia mea, gustul vocaţiei ratate. Dar, vorba aia, mi-au luat tot însă nu au reușit să-mi ia… pasiunea pentru arme, fie ele şi de jucărie, plăcere vinovată care a supravieţuit asediului adult! A rămas acolo, neştiută de nimeni, îngropată în rastelul cel mai ascuns al minţii mele, într-un depozit subteran dintr-o cazarmă aparent dezafectată şi inofensivă…

Încetează! Opriți focul! Simt că deja am început să mitraliez în rafale necontrolate timpul tău, cât despre atenţia ta, ştiu că este o ţintă mobilă, greu de nimerit! După cum îţi spuneam, cea mai eficientă armă este, în ce mă priveşte şi cu expertiza pe care tocmai ţi-am probat-o, mai puțin modest dar onest, gândul omenesc. Cât despre cea mai valoroasă muniţie, ea este, pentru mine, cuvântul. Întrevăd deja rictusul tău, cel îndrăgostit de filmele de acţiune sau de jocurile pe calculator, cum le spui, shooters, de genul Counterstrike, Left4dead, Titanfall, Bulletstorm ș.a. Te aud, parcă, spunându-mi cu un aer expert: dimpotrivă, cea mai eficientă armă este probabil bătrânul AK47, sau poate eleganta carabină M16, deşi nici greoaia dar la fel de convingătoarea M60 nu e de aruncat, cât despre agera carabină cu lunetă Dragunov, ce să mai spun? Iar în ce priveşte muniţia, s-ar putea să fii tentat să-mi vorbeşti despre lovituri reactive, gloanţe dum-dum, cartuşe de război cu înveliş de titan, vârf de vidia sau cartușe cu explozie la impact. Nimic, dar nimic din toate astea nu-mi poate reţine interesul! De ce? Pentru simplul motiv că oricare ar deţine supremaţia într-un nedorit clasament al morţii, tot produsul unei minți diabolice rămân.

Voi proceda, în continuare, la desfăşurarea, sper cât mai organizată, a celor trei şedinţe de tragere ce au ca ţintă convingerea ta. În primul rând, îţi voi vorbi despre îngrijirea propriului arsenal (panoplia cognitivă) şi, totodată, despre păstrarea muniţiei. În al doilea rând, te voi provoca să reflectezi la folosirea responsabilă a propriilor arme sau, cu un termen de specialitate, îţi voi descrie altfel uzul legal de armă. Voi opera, în limita spaţiului, trimiteri chiar şi indirecte la administrarea eficientă a muniţiei (arsenalul lingvistic). Din simpla convingere că nu poţi avea o armă (gândire) redutabilă fără să dispui de o muniţie adecvată (limbaj potrivit). Un trăgător (gânditor) de elită mi-a spus cândva: a încerca să raţionezi cu un limbaj rău întocmit este ca şi cum ai cântări cu greutăţi false, nu poţi păcăli pe nimeni! Şi, în cele din urmă, dacă vei mai fi prin preajmă, în acest poligon al gândirii în care îmi desfăşor ședința de tragere, îți voi aminti obiectivele de luptă despre care cred că merită luate în bătaia gândului sau, cu un termen cazon, despre trei ţinte: Ţinta-Adevăr, Ţinta-Frumuseţe şi Ţinta-Bine. Altfel spus, ce ar trebui să luăm cu precădere în bătaia tirului nostru ideatic sau reflexiv, indiferent dacă ne-am pregătit sau nu îndeajuns atât arma, cât şi muniţia?

Te invit să ocupi dispozitivul de luptă, fără stres, cu mişcări bine reglate, de gânditor expert, sau, după caz, cu gesturi previzibile, dar deloc lipsite de valoare, de începător în arta raţionării. Lăcaşul de tragere e chiar în faţa ta, la un pas distanţă. Apropie-te, apleacă-ţi urechea, pentru că urmează să îţi explic, atât cât îmi stă în putere, traiectoria propriei gândiri, o dată, o singură dată (cei care au îndeplinit stagiul militar obligatoriu ştiu perfect la ce mă refer).

Cum se păstrează sau, mai exact, cum se întreţine o armă? Chiar şi pentru un obişnuit al vieţii civile nu este un secret faptul că armele se păstrează în rastel, aranjate metodic, aliniate într-o geometrie perfectă care l-ar face invidios chiar şi pe cel mai riguros matematician. Ce se întâmplă atunci când uneltele morţii tac? Armele sunt eliberate periodic, supuse unui răsfăţ ce constă în demontarea cu maximă atenţie, fără şocuri sau izbituri, curăţarea fiecărei articulaţii, îndepărtarea oricărui fir de praf, impuritate sau reziduu care ar fi în măsură să-i afecteze funcţionarea optimă. Tije, arcuri, bucăţi de metal de o dezarmantă complexitate sau, dimpotrivă, surprinzător de simple, ţevi pline de asperităţi sau, mai corect, ghinturi, toate suportă un tratament privilegiat. Câteodată, după cum o ştie orice fost militar în termen (ca mine), în încercarea de a reconfigura traseul fiecărei piese până la destinaţia potrivită din ansamblul iniţial, se invocă dacă nu puterile lui Ares, cel puţin anumite zeităţi cereşti sau pământene locale. Tot astfel şi gândurile noastre trebuie supuse periodic unei verificări, prin oferirea de teme, subiecte, provocări. Gândurile noastre trebuie dezmembrate atent, structura lor de profunzime trebuie supusă unui veritabil exerciţiu de chirurgie intelectuală, dacă expresia nu îţi pare inadecvată. Pentru omul hotărât să gândească, nu există stimul din lumea înconjurătoare irelevant! Pentru cel care experimentează febra lucidă a cunoaşterii, nimic nu este prea puţin sau prea mult, prea greu sau prea departe! El îşi păstrează arsenalul mental în perfectă stare de funcţionare, mai mult, aduce îmbunătăţiri semnificative acestuia, fiind pregătit oricând pentru un exerciţiu de alarmare sau pentru o situaţie de tensiune inopinată. Gândurile noastre sunt organizate prin intermediul educaţiei, se transformă, evoluează, se amplifică. Şi izbutesc, în mod aproape miraculos sau în urma unor exerciţii prelungite de introspecţie, să fie puse laolaltă, în compoziţii dintre cele mai surprinzătoare. Ca şi cum ai perfecţiona arma gândirii zilnic, prin demontarea şi montarea succesivă a cât mai multor tipuri de idei sau concepte. Cât despre cuvinte, nepreţuita noastră muniţie, ele trebuie păstrate sub paza strictă a responsabilităţii, în depozite textuale inspirat şi îngrijit articulate. Cuvintele-gloanţe trebuie ţinute în perimetrul sigur al bunului-simţ, îngrădite, exilate, departe de orice seducţie lingvistică abuzivă, neinspirată, distrugătoare, puse la adăpost de orice vulgaritate sau grosolănie. Şi poate că, de la un timp, vom avea revelaţia că arsenalul nostru mental funcţionează ireproşabil, pentru că l-am alimentat cu cuvinte care nu rănesc, nu sfârtecă din miezul sufletului celuilalt, pentru că sunt, precum gloanţele oarbe, inofensive. Iar atunci pericolul focurilor albe, altfel spus, al tirului lingvistic deturnat către invectivă, injurie, abjecţie nu va fi mai mult decât o simplă ofensivă dejucată.

Cum manevrăm armamentul şi, evident, muniţia aferentă? Bineînţeles, orice regulament militar îţi va spune că armele trebuie folosite de personalul calificat şi după o prealabilă verificare. De altfel, este inutil să insist asupra pericolului presupus de folosirea inadecvată, de-a dreptul cretină, a acestor instrumente mortale. Mă rezum doar la a aminti cazul emblematic al unei societăţi care a reuşit performanţa macabră de a transforma aceste invenţii într-un amuzament cu miză tragică: societatea americană. Lăsate la discreţia oricui, a celor încordaţi de frustrări, tulburaţi de indiferenţa sau cinismul societăţii, renegaţii deplorabili ai destinului, armele devin nimic altceva decât jucării fatale, mesageri de neoprit ai propriei dispariţii, ca indivizi şi ca specie. Dar oare cum stau lucrurile în privinţa armelor-gânduri? Cred că se poate descoperi, fără prea mult efort, o similitudine: atunci când sunt folosite în mod diletant şi obtuz, întrebuinţate discreţionar, fără un prealabil şi valoros ocol prin experienţa literară, filosofică, ştiinţifică a altor oameni remarcabili, gândurile devin toxine ce inundă spiritul începătorului, îl otrăvesc lent şi ireversibil, pregătindu-i sfârşitul iminent. Cât de frumoasă îmi pare, în lumina acestor rânduri, formularea celebră: deschide cartea să vezi cum au cugetat alţii, închide cartea pentru a începe să gândeşti singur… Calibrul muniţiei mentale pe care ajungi să o foloseşti, anvergura sau, cu o licenţă de limbaj, balistica ta intelectuală, depind într-o măsură semnificativă de calitatea şi răbdarea cu care te-ai antrenat, de sesiunile, uneori istovitoare, susţinute în circumstanţe de multe ori nefavorabile survenite în poligonul propriei aventuri existenţiale. Dezarmând pentru o clipă în faţa concretului, trebuie să admit că mi-a trebuit ceva timp să ajung, ca militar-elev al şcolii de gradaţi, să folosesc clasicul pistol Carpaţi, mândria defunctă a armatei române dintr-o epocă la fel de defunctă, după exerciţii prelungite de folosire a pistolului mitralieră. Îmi amintesc încântarea care m-a cuprins atunci când, aflat în faţa ţintei, aveam în propria mână un revolver adevărat, o satisfacţie atât de evidentă încât a atras din partea ofiţerului care mă asista o sancţiune pe măsură: ţi-am ordonat foc, răcane! ce-ai păţit?… ai împietrit?… n-ai mai văzut un pistol?… Cum să-i explici acelui om, în cuvinte puţine, că pentru o clipă întreaga mea copilărie era acolo, prezentă. Nicio explicaţie în cuvinte, oricât de elaborată, n-ar fi substituit cu succes privirea aceea de prichindel obraznic care îşi vedea materializarea unui vis. Eram, pentru câteva momente, puştiul convins de vlăjganii mai mari să grebleze cu mâinile lui tremurătoare merii interzişi din grădina vecinilor. Profită de fiecare zi pentru a descoperi lucruri noi, fascinante! Lasă piedica jos! Instruieşte-te, caută să îţi cultivi competenţa în plan cognitiv şi vei constata, cu o surprindere nedisimulată, că alături de maturitatea mentală se dezvoltă, nebănuită, o competenţă lingvistică greu de contestat. Citeşte zilnic, oricât de puţin, oricât de greu ar fi să stabileşti, în acel moment dat, o legătură între ceea ce citeşti şi itinerariul tău existenţial. Vei ajunge la performanţa şi totodată privilegiul de a-ţi folosi gândirea, arma supremă, totodată cuvântul, muniţia perfectă, într-un mod cu totul şi cu totul remarcabil!

Ne apropiem de finalul sesiunii noastre de instruire şi tot ce nădăjduiesc este să îmi mai oferi o şansă, poate cea mai importantă, de a te convinge. Îţi ofer în schimb respectul meu şi promisiunea de a nu-ţi ascunde deloc arsenalul şi muniţia pe care o posed! Mai mult, pentru răbdarea de gânditor de elită, îţi ofer gratitudinea mea exprimată în mod anticipat. Ultima rafală: ce obiective ar trebui să vizăm în sesiunea noastră de tragere? Altfel spus, care sunt ţintele, unde sunt amplasate, acum, când am stabilit deja condiţiile de păstrare şi circumstanţele în care întrebuinţarea armei-gând şi a muniţiei-cuvânt devine legitimă? Nimic mai simplu! Cu riscul unei generalizări, cred că fiecare om dispune de trei obiective majore, altfel spus, trei ţinte, pe care trebuie să le urmărească, indiferent de moment, atât în aurora propriei vieţi, în zorii devenirii lui, cât şi târziu, când peste el coboară, neanunţată, înserarea.

Înainte de toate, avem Ţinta Adevărului, primul obiectiv, deloc lipsit de importanţă. Te avertizez însă, drag coleg de pluton, că adevărul este, de cele mai multe ori, o ţintă greu de atins, o întreprindere frustrantă, dureroasă, deloc lipsită de primejdii, datorită distanţei la care este amplasată. Se întâmplă frecvent ca obiectivul adevărului să fie camuflat, cu bună ştiinţă, sau mutat, cu rea intenţie, după arbori maiestuoşi, cu tradiţie, dar găunoşi. Alteori experimentezi trista constatare că adevărul se ascunde după flori ce nu au cunoscut vreodată bucuria de a-şi răspândi parfumul cunoaşterii sau după ramuri ce nu mai sunt în stare să dea rod. Ori îl cauţi cu înfrigurare, prin sticla lunetei, cu privirea concentrată şi spiritul alert, după tufe pipernicite, ce-şi clatină sonor propriile lamentaţii, fac zgomot, vâlvă, dar nu transmit mai nimic. Şi-atunci îţi vin în minte unele dintre cele mai frumoase cuvinte ale umanităţii: Veţi cunoaşte Adevărul, iar asta vă va face liberi…

Mai există ca provocare în poligonul vieţii noastre, Ţinta Frumuseţii, un obiectiv pe care îl găsesc ca fiind extrem de dificil de atins, oricât de mult optimism aş injecta în muniţia pe care ţi-o întind. Frumuseţea aceea despre care ne învaţă clasicii, situată dincolo de devenirile şi schimbările ei întâmplătoare, pare să nimerească tot mai rar în prelungirea liniei de miră, în faţa cătării intelectului dar, mai ales, a sensibilităţii noastre. Orbirea de care dăm dovadă în faţa frumuseţii lumii ne este cultivată sistematic, ignoranţa manifestată deopotrivă în faţa naturii şi a culturii sunt ridicate la rang de obiect al veneraţiei. Împărţim, ca indivizi, cu o maşinărie complexă, bine orchestrată, vinovăţia propriei sărăcirii intelectuale. Suntem ajutaţi, încurajaţi să aruncăm armele gândirii, să capitulăm, să ne abandonăm ispitei frivole, furtunilor iscate în pahare ce nu conţin altceva decât elixirul lipsei de sens şi al propriei dezumanizări. Suntem invitaţi să devenim complici sau să ne îngrozim de seisme, schimbări de orbită, aterizări forţate, delicte înfiorătoare, conflicte monumentale dar inexistente, reţete ale dezastrului, fabricate abil, din raţiuni de profit, control şi manipulare. Suntem deturnaţi, hipnotic, către aşa-zise reforme şi schimbări, distraşi de la ceea ce este semnificativ de către cei ce îngroapă cu eleganţă foamea de bani sub masca bunelor intenţii. Iar când, într-un sfârşit, frumosul apare printre noi, sub chipul unei cărţi ce merită interesul nostru, al unui film de excepţie sau al unei conversaţii cu oameni inteligenţi, este mult prea târziu, pentru că ni s-a administrat deja anestezicul kitsch-ului, seringa indiferenţei şi-a trimis deja serul nociv în resorturile noastre cele mai adânci. Nu mai ridicăm privirea către ţintă, către frumos, ci ne îngropăm sub lucrurile mărunte, adunăm de pe jos tuburile goale ale încercărilor noastre neizbutite sau ascundem, ruşinaţi, gloanţele nefolosite ale promisiunilor şi speranţelor zădărnicite. Nu mă surprinde că ajungem să privim apoi câmpul gol, pustiul ce rânjeşte tâmp asupra propriilor vieţi, dorindu-ne să fi acţionat la timp, să fi ieşit din rând, să fi găsit momentul oportun al conştientizării, clipa explozivă a renaşterii. Ne dorim să fi gândit mai devreme, să fi înţeles mai profund, să fi fost mai puţin prudenţi, dar cumpătaţi, dezinvolți dar îndeajuns de maturi, cu degetul pe trăgaci, cu mintea alertă şi sufletul deschis la frumos.

Avem în cele din urmă Ţinta Binelui, atât de importantă şi totuşi atât de repudiată, evitată pentru gradul ei ridicat de dificultate, presiunea, insuportabilă pentru unii, a supraeului, a conştiinţei. Probabil că te întrebi de ce consider binele ca fiind ultima noastră misiune comună, scump companion? Pentru că, dintre toate, este ţinta aflată la cea mai mare distanţă de linia de tragere. Poţi atinge, după străduinţe neîntrerupte, conştiente şi bine ochite, adevărul sau poţi să-l găseşti chiar din întâmplare, printr-o rafală razantă, paralelă cu solul, ca un zbor cuminte, la joasă altitudine, fără riscuri. Este cumplit însă să ajungi să ignori binele sau, favorizat fiind de destin, să te dăruieşti cu o voluptate cinică răului, aruncând la întâmplare cartuşe nepercutate sau gloanțe trasoare, ce dor mult timp, cu disperarea celui ce-şi descoperă viaţa trecându-i prin faţă. Este la fel de cumplit să constaţi că altruismul, generozitatea, nobleţea sufletească, bunătatea, trec toate pe lângă tine, precum aleargă vânatul mult prea repede şi mult prea haotic pentru a fi străpuns de glonţul vânătorului lipsit de experienţă. În astfel de circumstanţe, condiţiile de mediu nu par să te ajute deloc: presiunea la sol este fie mult prea acerbă, şi te îngenunchează, fie mult prea scăzută, oferindu-ţi tentaţia focului aruncat la întâmplare, a răului avut la îndemână. Şi totuşi merită să lupţi, merită să te zbaţi pentru triumful binelui, oricât de incert ar fi deznodământul bătăliei tale. Şi încă ceva: într-o astfel de luptă cu răul, fie el înafara noastră, fie în noi, suntem pentru totdeauna singuri, însă avem o resursă vitală. Vrei să o cunoşti? Te provoc să parcurgi ultimul paragraf…

Dincolo de metafore, de analogii mai mult sau mai puţin provocatoare, ţi-am vorbit, pe parcursul acestui periplu textual, despre păstrarea armelor-gânduri curate, ordonate, şlefuite prin cultură, despre folosirea responsabilă a cuvintelor-muniţie şi, mai ales, despre importanţa urmăririi obiectivelor sau ţintelor potrivite: adevărul, frumuseţea, bunătatea. Iar dacă nu am reuşit să îţi mitraliez îndeajuns răbdarea, te invit la o ultimă detonare de gând: Care este cea mai potrivită haină pe care poţi să o porţi pentru a te simţi în siguranţă în poligonul încercărilor din viaţa ta? Să fie oare vesta antiglonţ, cu înveliş de kevlar sau cine ştie ce altă textură miraculoasă? Să fie costumul complicat al celor ce dezamorsează mine aducătoare de suferinţă şi moarte?Ai ratat! Haide, mai ţine un cartuş… te asigur că de data asta vei nimeri răspunsul potrivit. Ai ghicit: caracterul! Învelişul cel mai eficace pe care îl poţi oferi spiritului tău, blindajul de nepătruns împotriva falsităţii, a urâţeniei şi a răului, este integritatea în raport cu ceilalţi şi onestitatea în raport cu propria persoană. Acum, pregătit fiind, te somez să încarci, să armezi, să-ţi pregăteşti cu grijă declanşarea resortului gândirii şi, mai ales, să ţinteşti responsabil către obiectivele potrivite: foc!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s