Să transformi o viață într-un destin… (lecturi camusiene, izvoare de gând)

Recitesc, în căutarea inspirației, fragmente din Mitul lui Sisif: o lectură despre frământările existenței omenești amenințate de inautenticitate, despre înțelegerea și asumarea suferinței, un eseu despre depășirea destinului prin dispreț, despre transformarea absurdului, prin conștientizare, în sentiment tragic. Îl descopăr pe Sisif, truditorul Infernului[1], căzut în dizgrație, renegat de zei, preocupat să ducă la îndeplinire aventura propriului supliciu. Îl însoțesc în efortul lui, îi surprind respirația încordată, icnetul de debut, acel moment în care piatra refuză dislocarea, captivă în imobilitate, când materia inertă se împotrivește elanului spiritual. Asist în tăcere la desfășurarea acestui spectacol, încercând să înțeleg virtuțile caznei, avantajele frământării, truda în aparență fără rost. Văd zâmbetul lui Sisif, răsărit printre stropii grei de transpirație, în momentul în care contemplă piatra rostogolindu-se cu înverșunare către abis. Îi împărtășesc bucuria triumfului, fie el și provizoriu, clipa fragilă în care, detașat, începe să înțeleagă ceea ce era menit să nu fie înțeles… „A începe să gândești înseamnă a începe să fii ros pe dinăuntru…” – descopăr aici drama lucidității, apăsarea conștiinței ce vrea cu orice chip să înțeleagă. Într-o logică răsturnată, deloc lipsită de pericole: „Fericiți cei ce nu gândesc, căci a lor este liniștea!” Îmi revine în minte gândul lui Camil Petrescu: „câtă luciditate, atâta dramă”…

Experimentez, în debutul scrierii, un sentiment de nedumerire: parcurg rânduri în care autorul pare să întreprindă o veritabilă apologie a sinuciderii, vorbește despre recunoașterea faptului că poți să te simți, la un moment dat, „depășit de viață”, poți fi copleșit de derizoriul zbuciumului cotidian. Intuiesc faptul că astfel de rânduri, cu privire la seducția neantului, nu sunt altceva decât o provocare adresată cititorului, un fel de obstacol cognitiv, o poartă ce trebuie trecută pentru a pătrunde dincolo, în însăși miezul textului. După doar două pagini, descopăr un gând interesant despre raportul complex dintre trup și spirit: „judecata trupului nu-i întru nimic mai prejos decât cea a spiritului, și trupul dă îndărăt în fața propriei sale distrugeri. Căpătăm obișnuința de a trăi înainte de a o dobândi pe aceea de a gândi. În cursa care ne apropie zi de zi cu încă un pas de moarte, trupul păstrează un avans ireparabil”. Aleg să traduc acest raport printr-o altă distincție, la fel de celebră: a gândi și a trăi (viața), disociere clasică în istoria cugetării omenești, generatoare de polemici și dezbateri fecunde.[2] „Vine întotdeauna o vreme când trebuie să alegi între contemplare și acțiune. Adică să devii un om. Asemenea sfâșieri sunt cumplite. Dar pentru o inimă mândră nu se află cale de mijloc”. Să trăiești, pur și simplu, fiecare moment, la intensități și arderi absolute, sau să optezi pentru retragere, pentru un recul ce-ți poate dărui cunoașterea și înțelegerea vieții. Camus afirmă că nimeni nu este imun în fața absurdității, un sentiment ce „poate să-l izbească în față pe orice om, la orice colț de stradă. În nuditatea sa dezolantă, în strălucirea sa moartă, el [sentimentul absurdului] este insesizabil.” Conștiința începe să funcționeze în momentul în care, prizonier al unei vieți mașinale, captiv în rutină, confiscat de obișnuință, omul își adresează întrebarea: „de ce?” sau „pentru ce?”. Reflecțiile camusiene cu privire la sentimentul absurdului își vădesc, mai mult ca oricând, actualitatea, astăzi, când fundamentalismul religios se preschimbă adesea în teroare, egoismul exacerbat este pus în slujba obsesiei pentru profit și abundență, relațiile interpersonale se instrumentalizează, celălalt este transformat în simplă unealtă. „Fără să oferim o genealogie, este suficient să spunem că în lumea noastră postmodernă conceptul și experiența Absurdului rămân de actualitate”[3]. Este greu să negi faptul că lumea actuală este mai puțin rațională decât oricând iar străduința de a înțelege, dorința neîntreruptă de claritate se lovește, de cele mai multe ori, de marginile posibilității.

Și totuși, îmi este destul de greu să admit absurditatea experiențelor pe care le traversăm, dimpotrivă, înclin către convingerea că fiecare eveniment, fiecare trăire își are partea sa de relevanță în acest agregat numit viață. Ne străduim zilnic, precum Sisif, să mișcăm pietrele sau provocările noastre, unele mari, dezarmante până la agonie, altele ușor de urnit, dar semnificative. Suntem eroii propriei vieți, prin truda noastră zilnică, de multe ori neștiută de ceilalți, devenim, din zorii conștiinței noastre și până când părăsim această lume, protagoniști ai unei saga încărcată de sensuri și semnificații. Ne străduim să dobândim victorie după victorie, succes după succes, însetați după apreciere, râvnim momente de triumf, visăm la clipa în care ajungem să spunem simplu: „sunt recunoscător pentru că totul este bine!” Destinul fiecărui om este doar al lui, fără scuze sau eschive, scurtături sau artificii înșelătoare, responsabilitatea gesturilor și acțiunilor sale îi aparține în mod exclusiv. Din desfășurarea existenței pot să lipsească însăși reperele transcendente, dacă prezența acestora poate să dezorienteze sau chiar să deturneze voința individului, determinându-l să descopere în suferință refugiu sau alinare.

Sisif poate fi un dascăl bun, dacă te străduiești să înțelegi adevărurile pe care le poartă cu sine: credința în cunoaștere se fortifică prin efort consecvent, fidelitatea față de adevăr și înțelegerea a ceea ce trăiești nu este un dat ci este, mai curând, o cucerire neîncetată. Totodată înveți că urmărirea unui scop, pe care nu-l vezi dar îl simți prezent, îl intuiești dincolo de marginea propriului univers cotidian, conferă sens străduințelor tale. Să adaugi piatră după piatră la zidirea personalității tale, să rămâi încredințat că, dincolo de aparenta lipsă de sens a trudei tale, există înțelegere, conștiință, raționalitate, sens. Poate că, la urma urmei, nu există destin! Sau, dacă există, el nu este așezat implacabil în fața fiecăruia dintre noi, ci mai curând, destinul este privirea în urma noastră, aruncată peste umăr, măsurarea fie și în grabă a propriei vieți. Am întâlnit, nu demult, într-un film remarcabil, The Bucket List, câteva cuvinte înțelepte, ce îmi par potrivite în acest context: „Este greu să înțelegi întreaga viață a unui om. Unii îți vor spune că se măsoară prin cei care au rămas în urma lui. Unii spun că se măsoară în credință. Unii spun că [înțelesul vieții] se măsoară în iubire. Alții spun că viața nu are niciun înțeles. Eu? Eu cred că viața ta se măsoară cu ajutorul celor care se măsoară prin tine.” Ar trebui să trăim astfel încât atunci când ne vom uita în urmă să descoperim bucuria de a nu fi trăit în zadar, să vedem cum tot ce am gândit, am spus și am făcut s-a transformat în destin. Sau, cum spunea cineva, ar trebui să trăim în așa fel încât, atunci când doamna cu coasa va ajunge la noi, să regrete că trebuie să ne ia. Și poate că astfel vom dobândi liniștea, împăcarea cu noi înșine, pentru că atunci vom ști că am întreprins tot ce este posibil pentru a face din viața noastră mai mult decât o simplă viețuire, am transformat-o în destin.

[1] condamnat la efortul etern pentru că a îndrăznit să-i sfideze pe zei, a înlănțuit moartea și a făcut o pasiune pentru viață, refuzând întoarcerea în Infern.

[2] în sentimentul absurdului poate fi identificată consecința rupturii sau a „divorțului” cartezian dintre univers și conștiință (David Sherman, op.cit., p.32)

[3] David Sherman, Camus (Blackwell Great Minds), Wiley-Blackwell, 2008, p.22.

ADDENDA

„Din moment ce moartea își bate joc de toate planurile omului, fiecare individ beneficiază de libertatea unui condamnat, aceea de a acumula cea mai mare cantitate de experiențe și de a fi conștient de acestea.” (traducere din engleză, Adele King, „Camus”, Haus Publishing, London, 2010, p.42.)

Această intrare a fost publicată în Filosofie.

2 comentarii la “Să transformi o viață într-un destin… (lecturi camusiene, izvoare de gând)

  1. andrei spune:

    Cu voia dumneavoastra as dori sa folosesc textul dumneavoastra pentru o discutie la clasa (va asigur ca voi da toate detaliile despre pagina dumneavoastra si as vrea sa va asigur, si sa ma asigur, ca veti avea mai multi vizitatori, dar nu pot … din pacate). Simt in textul dumneavostra un gand mult mai „constructiv” fata de ce am putut eu reconstrui, pentru elevi, din textul lui Camus. E primul meu an in invatamantul liceal, desi am 33 de ani, si nu stiu daca dupa o luna jumatate am reusit sa-i aduc pe elevi pe orbita mea filosofica. Poate e … deplasat, dar daca aveti un sfat pentru mine (chiar nu prea am cu cine vorbi despre lucrurile astea in scoala) il primesc cu mare bucurie. Multumesc!

    • Cu mare plăcere, Andrei! Dacă textul meu poate suscita discuții în clasă, dacă poate provoca elevii să iasă din zona lor de comfort, dacă te ajută să însuflețești atmosfera, este minunat. Singura mea rugăminte este să îi înveți ceea ce înseamnă onestitatea lucrului intelectual (precizarea surselor, a referințelor internet). În rest, nu pot decât să îți doresc mult succes! Un sfat? Deși nu sunt în măsură să ofer sfaturi (există oameni mult mai competenți în privința asta): simte tot ce le spui, trece-ți (filtrează) mesajul tău prin inimă, completează-l cu experiențe personale, ale tale și ale lor (acolo unde este posibil), deschide-te în fața lor, arată-le că ești interesat sincer de dezvoltarea lor, că filosofia este doar o unealtă a creșterii lor. Vei vedea, nu imediat, ci în timp, adevărate miracole!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s