Dansul corpurilor fără trup…

Îmi doresc de mult să scriu acest text, însă am tot amânat momentul din motive mai mult sau mai puțin întemeiate. Pretextul scrierii a survenit într-una din zilele trecute, atunci când întâmplarea a făcut să întreprind o călătorie cu mașina până într-o localitate învecinată și, răscolind frecvențele radio, să descopăr o piesă muzicală ce m-a lăsat pradă unui amestec de stupefacție, dezamăgire profundă și dezgust. Am întârziat cu intenție schimbarea frecvenței pentru a urmări suita de versuri cretine, transpuse într-un ritm amăgitor și alienant, mesajul unei sexualități traduse într-o manieră ludică, aparent inofensivă. Ulterior, au erupt în mintea mea nenumăratele circumstanțe în care mi-a fost dat să întâlnesc mesaje similare: în saloanele frizerilor, în sălile de așteptare ale medicilor, pe terase, în restaurante etc. Am revăzut produsele acestui gen muzical invadat de gemete pe jumătate gâtuite sau oftaturi senzuale simulate, invitații și complicități la scenariul unui erotism lipsit de inhibiții, promovat în numele libertății de exprimare asumate inadecvat sau deficitar. Am rememorat frenezia cu care canalele de televiziune specializate în arta intoxicării sonore sistematice se angajează într-o cursă dementă motivată de profit, inundând mentalul colectiv cu imagini de fete ingenue, cu coregrafii delirante, cu victime ale unei lascivități suspecte, cu creaturi ce-și etalează cu nonșalanță reliefurile anatomice, formele, curburile și adâncimile ce ar trebui să rămână mai curând învăluite într-un provocator mister. Și atunci am decis, indiferent la orice risc și infidel față de falsele pudori, să scriu despre asta…

Dacă deschizi, din simplă curiozitate, televizorul pe un post „muzical”, te trezești deodată în postura martorului indiscret: asisți la un spectacol de corpuri fără trup, un fel de triumf al senzualității nestăpânite, menit a alimenta cu fantezii, fantasme obscene și tot atâtea frustrări pe cei mulți și slabi, copiii renegați ai normalității. Constați că galopul de imagini, ce îți scurt-circuitează ochiul fragil, îți pot aduce, la o privire atentă, o suită de revelații: imaginarul alterează realitatea, nerușinarea corodează bunul-simț, surogatul tinde să surclaseze autenticitatea, simulacrul înlocuiește realul, periferia, suprafața, accesoriul iau locul structurilor de profunzime. Decența pierde teritorii valoroase în fața grosolăniei, curajul se transformă în invectivă sau, mai rău, în zbierat sau grohăit viril ce siluește tihna celui încă preocupat de onestitate. Este firesc să te întrebi: nu cumva există o legătură de cauzalitate reciprocă între produsele culturii de consum (în speță, muzica pop) și manifestările ce scutură echilibrul și-așa precar al societății românești: violuri, tâlhării, agresiuni în spații publice, crime? Este la fel de firesc să te întrebi: există oare o dependență ascunsă între produsele pre-digerate ambalate în ritmuri sonore, livrate în exces de posturile de radio și televiziune, pe de-o parte, și comportamentele antisociale cutremurătoare, pe de altă parte? Dacă adolescent sau tânăr fiind, auzi la radio că „minorele sunt bune de tot…” sau că „fetele din Balcani” sunt râvnite de întregul univers masculin preocupat exclusiv de grija acuplării, oare cât de imun poți fi la influențele acestei industrii de idiotizare consistentă? Cât de rezistent poți fi la atacurile orchestrate zilnic prin formule de tipul „cum ne… noi, cum mă… tu, cum te… eu” și tot atâtea agresiuni la adresa bunului-simț și a respectului față de celălalt? Îndrăznesc să lansez o judecată sau, mai curând, o constatare amară de tip pseudo-fantezist: dacă o civilizație extraterestră ar investiga, într-o bună zi, zonele mentalului colectiv agresate de astfel de mesaje, ar fi tentat să asume faptul că o parte deloc nesemnificativă din populația acestei țări se compune, din păcate, din tinere ce se agață cu disperare de orice macho ce-și ascunde fragilitatea creierului în spatele robusteții bicepșilor hrăniți din abundență cu steroizi. Ar avea trista revelație că riscăm să ne transformăm, cu fiecare zi, într-o adunătură de femele dezorientate sau, dimpotrivă, bine călăuzite de mama-natură sau de instinctul supraviețuirii, totodată de masculi forțoși, înhăitați în serile de weekend, gata oricând să se snopească reciproc prin baruri, magazine, intersecții sau parcări, oriunde pot să-și spulbere scăfârlia fără a fi deranjați de amestecul cvasi-absent al forțelor de ordine.  Pare un scenariu științifico-fantastic?

Nu vreau să fiu înțeles greșit: nu sunt victima unui puritanism desuet sau al unui rigorism moral de sorginte kantiană. Nu sunt străin de tot ce-i omenesc, ci, dimpotrivă, mă recunosc la fel de vulnerabil în fața frumuseții feminine. Îmi este însă extrem de dificil să asist la scenariul declinului, la spălarea sistematică de creiere, la aruncarea în derizoriu, la desfășurarea explicită a senzualității. Mă umple de revoltă și mă îndurerează faptul că trebuie să constat cum copiii noștri „gustă” involuntar dintr-un astfel de spectacol, că este tot mai greu să-i menții departe de influențele nefaste ale societății și de perversitățile deloc puține ale prezentului. Înțeleg perfect că a cânta despre plimbările romantice prin parc, despre sinceritatea și curățenia unei relații interpersonale, despre respectul datorat celui de lângă tine, înseamnă a-ți reduce semnificativ șansele de a te situa în clasamente și topuri, de a dobândi un loc în mainstream. Însă mi-e greu să înțeleg de ce trebuie să urli sau să gemi despre nopțile albe, despre fete din cluburi „atât de hot încât sparg termometre”, despre cum vrei să fii „iubit” ș.a.m.d.

Ce fel de mesaje sunt servite publicului vulnerabil la manipulare? În numele unei liberalizări a sexualității, al unei expresivități lipsite de rezerve, sunt produse texte golite de conținut, împănate cu interjecții, la-la-la-uri, bop-bop-bop-uri sau bla-bla-bla-uri vidate de substanță, mărci ale unei periferii ce revendică cu nesimțire privilegiul centrului, simptom al unei suprafațe ce amenință profunzimea. Exilul profunzimii, cantonarea comodă la suprafață, ambalajul vândut ca marfă în sine, tirania nonsensului, a absenței, a golului ce vine să se substituie plinului, a formei ce suprimă conținutul. Concentrarea pe suprafață – caracteristică de factură postmodernă – își găsește astăzi concretizarea într-o multitudine deconcertantă de producții ale culturii muzicale. Ruptura dintre semnificant și semnificat se acutizează fără posibilitatea salvatoare a unei reconcilieri. Obsesia pentru prezența în topuri, delirul comercializării, sacrifică orice ideal al decenței, moderației sau justei măsuri. Suntem confiscați de acest mecanism de distragere a atenției, deturnați către teritorii ce impun obsesiv preocuparea pentru seducție, posesie, concupiscență. Toate acestea nu sunt deloc o noutate: cultura corporalității, a exibiționismului dezinhibat e, din păcate, regulă: Madonna, Britney Spears, Beyonce, mai recent, Lady Gaga, dar și multe alte prezențe feminine, au reușit să situeze corpul feminin în centrul discursului muzical, au instituit „the female body at the heart of the pop mainstream”[1].

Prin ce se mai caracterizează aceste produse ale muzicii pop? Printr-o ruptură evidentă între text (lyrics) și mesajul vizual sau imagine, un fel de divorț între simțul auditiv și cel vizual. Reprezentările vizuale sunt de multe ori independente de conținutul piesei muzicale, lipsește convergența, par mai curând un fel de lipitură artificială, discontinuitate menită a crește deruta și, implicit, vulnerabilitatea receptorului, ce duce invariabil la fragmentarea sinelui. Ritmul distrage atenția de la standardizarea (și sărăcirea) mesajului, despre care vorbește undeva Theodor W. Adorno, versurile sunt sărace în conținut, pline de clișee, stereotipuri și formule schematice care se repetă hipnotic, „standardization is an entire theory of popular culture in itself”[2]. „The substitution of complex ornamentation for simple musical schemas is something that Adorno holds to be distinctive of popular music”[3]. Să fie acest gen muzical destinat clipelor de răgaz, acelor momente în care receptorul are nevoie de un sedativ muzical, când vrea să își suspende gândirea, să-și pună între paranteze raționalitatea? Este periculos să susții un astfel de punct de vedere, din simplul motiv că o astfel de suspendare a gândirii atrage după sine amorțirea simțului moral, a responsabilității. „Adorno theorizes the mental attitude for listening to popular music as one of inattention and distraction. He saw distraction as a withdrawal from life and responsibility, from the demands of reality”[4]. În numele distracției, se anulează simțul critic, se cultivă pasivitatea, lipsa de angajament. Este la fel de interesantă paradigma nevoii acute de stimulare, a foamei senzoriale, opusă anestezierii la care te condamnă o viață lipsită de realizări și împliniri autentice. Tânărul aleargă după stimuli, revendică intensități la care nu poate accede, compensând acest deficit în sfera fantasmei sau a conduitei deviante. Stimulii ce au rolul de a trezi din amorțire, de a declanșa trăiri paroxistice, îl fac pe receptor, în mod paradoxal, prizonier al unei forme de anesteziere socială. „They crave novelty in their leisure time but the strain experienced at work leads people to avoid making the effort which is necessary to any genuine experience of change. In place of this the individual craves ‘stimulation’. Popular music is one of the forms that this craving for stimulation takes. Each stimulus, each pseudo-individualized sensation, is quickly worn out and the cycle of boredom begins again. The demand for permanent renewal of stimulation feeds the commercial interests that have brought about this situation in the first place”[5].

Deține muzica pop (o însemnată parte a acesteia) influențe și implicații sociale indezirabile? Cu siguranță! Îmi este greu să cred că poate să rămână doar un simplu artefact al conjuncturilor, sustras, separat de construcția reprezentărilor sociale, străin de articulațiile mentalului colectiv. Aș concepe mai curând aceste producții ca fiind, în paralel cu imaginea sedativului ce anesteziază, narcotizează rațiunea receptorului, un generator de reprezentări, convingeri și practici sociale. Producțiile muzicale la care fac referire în aceste rânduri au ca specific încurajarea fetișismului[6], cultura scopofiliei[7] și a voyeurismului[8], fiind capabile să producă, din păcate, mutații profunde în perimetrul personalității (în special a tânărului), afectând, în timp, structura de rezistență a psihicului uman. Totodată, dacă suntem dispuși să admitem că muzica reprezintă un puternic liant social, „a social cement”[9], atunci survine ca o consecință faptul că ea operează modificări relevante în zona comportamentelor și practicilor sociale. Producțiile muzicii pop despre care vorbim pot realiza adevărate deformări în conduita psiho-socială, situându-l pe individ fie în zona „obedienței ritmice”[10], fie a transferului sau a identificării emoționale, afective, cu personajele, temele sau motivele vehiculate.

Sunt conștient că s-ar putea reproșa reflecțiilor cuprinse în rândurile de față lipsa de sens sau chiar absurditatea, o dată cu plasarea discursului în aria judecăților de gust (gusturile nu se discută…). De asemenea, mi s-ar putea lansa invitația de a închide ochii, de a schimba canalul sau programul, de a închide ferestrele și de a ignora astfel tot spectacolul… Oare poate fi o atitudine salvatoare? cu ce consecințe? Deși îmi place să cred că sufăr de un optimism cronic (prea des pus la încercare), nu pot să ignor, cu o oarecare dezarmare, faptul că asist la un delir dionsiac, ornat cu corpuri fără trup, scuturate în ritmuri spasmodice, convulsive, anunțând parcă prevestitor sfârșitul îndelung pregătit al lumii. Îmi vine să strig: treziți-vă, dragii mei! Deschideți ochii! Aruncați pânza ce v-a fost pusă pe ochi pentru a nu vedea ceea ce trebuie să vedeți! Luați atitudine! Refuzați capitularea în fața idiotizării, exilul departe de ființa voastră autentică, departe de propriul eu. Dar mai ales, încercați să vă înarmați cu arsenalul pe care vi-l oferă educația, singurul antidot împotriva intoxicării minții. Căutați să vă păstrați spiritul viu, necontaminat de scenariile vulgarității. Rezistați prin cultură!

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

[1] Ros Jennings, Abigail Gardner (ed.), Rock On: Women, Ageing, and Popular Ageing, Ashgate Publishing, 2012, p.19.

[2] Robert W. Witkin, Adorno on popular culture, Routledge, 2004, p. 98.

[3] ibidem, p.102.

[4] ibidem, p.106.

[5] ibidem, p.107.

[6] termen pe care îl înțeleg ca admirație a unei persoane, adorație situată în vecinătatea patologicului, și care nu exclude atracția fizică, dimpotrivă, face din ea resortul principal al atracției.

[7] plăcere sexuală rezultată din privirea unor fotografii, imagini cu corpuri goale (vezi termenul freudian de Schaulust, plăcerea de a privi).

[8] a privi pe ascuns persoane angajate într-un comportament intim.

[9] Robert W. Witkin, op.cit., p. 16.

[10] termen prezent în analiza fenomenului întreprinsă acum ceva vreme de Theodor W. Adorno și căreia nu pot să nu-i remarc actualitatea.

8 comentarii la “Dansul corpurilor fără trup…

  1. ana spune:

    pertinenta abordare. imi permit sa va sugerez( daca nu ati avut deja vreun contact), sa rasfoiti scrierile un biofizician de la noi, pe aceasta tema.. Virgiliu Gheorghe

    • Am urmărit videoclipul sugerat. Felicitări! Mulțumesc pentru recomandare! Nu în ultimul rând, mulțumesc pentru lectura rândurilor mele, care a constituit pretextul acestei invitații! Deși nu sunt neapărat un fan dedicat al genului, îndrăznesc să consider versurile ca fiind ingenioase, creative, presărate cu artificii și jocuri lingvistice de efect. Sunt versuri care, dincolo de limbajul pe care îl precep ca fiind ceva mai agresiv pentru obișnuințele mele verbale, trădează fără îndoială o certă inteligență lingvistică. Pot să fiu critic? Găsesc oarecum zdrobitor și deconcertant realismul ce transpare din astfel de versuri, întrevăd un gustul amar de deziluzie, resemnare, revoltă mocnită, convertită într-un fel de rebeliune… Îndrăznesc să te întreb: există oare soluții, oricât de miraculoase și de greu de conceput, pentru reabilitarea noastră, pentru „redecorarea” unui astfel de tablou, zic eu, destul de sumbru al lumii românești?

  2. De acord! Însă uneori mie frică să pun în discuție textul unui cântec ( dacă se poate numi așa ,pentru ca nu mă încântă 🙂 ) ca nu cumva să le aduc aminte de el și să intre din nou in starea de ….corp.

    • Știi, Cornel, în filosofie există un curent sau o orientare (ce a dobândit un oarecare statut clasic), idealismul subiectiv (împărtășită de George Berkeley), care admite, rezumând: „dacă închid ochii, lumea încetează să existe”. Ei bine, nu putem face asta, pentru că riscăm să ignorăm o realitate din păcate mult prea alienantă… așa încât prefer să le vorbesc despre asta dar într-o manieră care nu îmi ascunde deloc modul (critic) în care mă raportez la ea…

      • Karla Richter spune:

        Exhaustiv articol . Subscriu ideilor enumerate si ma intristez ca nu suntem mai multi in demersul spre o cultura autentica.. Sufar de mai mult timp in periplul meu european de contactul imund cu „celebrele” insiruiri de sunete cu pretentii de muzica ce sunt agreate de categorii tot mai numerose, indiferent de etnie, studii sau religie. Ce ma deranjeaza cel mai tare e agresarea zilnica a copiilor ce intra intr-un carusel al neputintelor, considerand stari de normalitate aceste exacerbari ale senzualitatii si sexualitatii. Prefer o reintoarcere la muzica clasica, la filosofii antici, la femeia simbol , Mona Lisa si la primavara boticelliana.
        La muuulti ani didactici cu realizari multiple pentru Ziua Educatorului.

      • Mulțumesc, Karla! Poate că (momentan) nu suntem atât de mulți partizani ai culturii autentice, așa cum spui, prin care înțeleg: cultura deparazitată de trivial, vulgaritate, meschinărie. Mă consolez cu gândul că există ceea ce fizicienii numesc „masa critică”, un număr mic, aparent nesemnificativ, ce poate însă influența semnificativ (în timp, cu ambiție și perseverență) starea sistemului, oricare ar fi acesta. Cât despre clasici (fie ei filosofi, muzicieni sau literați…), îmi doresc, ca și tine, o reîntoarcere la aceștia, din convingerea că ei sunt, prin gândurile, sunetele lor, călăuze valoroase… De-abia aștept să le vorbesc elevilor mei (cărora le sunt diriginte în acest de-al patrulea an de studiu) despre cât de importantă este educația lor, cea mai profitabilă investiție…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s