Citesc, deci exist!

Cum momentul în care sărbătorim Ziua Mondială a Cărţii[1] este foarte aproape, la un pas (o zi) distanță, îmi propun să ofer cititorului câteva interogaţii (provocări) pe care sper să le smulg, prin eventualele răspunsuri primite, de sub stigmatul locului comun: „ce citim?”, „de ce citim?”, „cum citim?”, „cât citim?”

Lăsând cititorului șansa de a-mi oferi răspunsuri mai mult sau mai puțin consolatoare, adresez întrebarea: ar trebui oare să citim mult, exasperant de mult, să ne propunem să ştim câte ceva despre tot și despre toate? Sau poate ar trebui, dimpotrivă, să citim selectiv, rezervat, atent, aplicând lecturii un principiu pe care logicienii medievali ni l-au oferit drept moştenire sub un nume provocator, „briciul lui Ockham”[2]? Altfel spus, ar trebui să preferăm orizonturile „lecturistice”[3] vaste, ample, spaţiile deschise, nesfârșite, din care detaliile tind de la o vreme să se amestece indecis, să se estompeze? Sau ar fi mai curând dezirabilă o descindere, atent controlată, în structurile de profunzime ale unui singur aspect din realitate? Lectura deschiderii versus lectura închisului… cultura întinderii versus cultura adâncimii…

Dezvolt provocarea adresată cititorului prin câteva enunțuri cărora îndrăznesc să le revendic statutul de adevăruri factuale. Am observat, de pildă (şi cred că nu sunt singurul), că este dificil, dacă nu chiar contraproductiv sau, cel puțin, principial imposibil, să îți revendici statutul aristocratic al erudiției. A fi astăzi un „homo universalis” – model renascentist al celui ce revendică știința totului – te poate livra, fără prea mare efort, insatisfacției sau inadecvării. De unde rezultă dificultatea sau chiar imposibilitatea acestui deziderat? Banalitatea dezolantă a răspunsului vine din cantitatea la fel de dezolantă a paginilor scrise: s-a spus, s-a scris (și încă se scrie) enorm, exagerat de mult, dezarmant… Din ce motive se scrie? Un singur răspuns m-ar face victima sigură a unui reducționism nejustificat… S-a scris și se scrie terapeutic, eruptiv, din iubire sau ură, cuminte, curat sau, dimpotrivă, fără perdea, din plăcere sau din interes, din nevoia de a înşela sau sfida devenirea, trecerea măruntă prin lume, din seducția complicității. S-a scris și se scrie util sau inutil, inedit sau obișnuit, savant sau banal de dezolant… Cu greu reușesc să îmi reprim gândul că itinerariul nostru sub soare este mult prea sumar, mult prea zgârcit, pentru oceanul nesfârșit de pagini care își dispută atenția noastră. Cu greu reușesc să deliberez între siguranța și solitudinea unui refugiu în cultura specializată – lectura de profunzime – și chemarea nesigură, plină de pericole, a orizonturilor nesfârşite… Să prefer oare descinderea în văile adânci ale literaturii de specialitate, chemarea abrupturilor chtoniene, un fel de descensus ad inferos, sau să alerg sine ira et studio[4] prin Câmpiile Elisee ale lecturii necondiționate, rebele, tributare doar demonului nesupunerii? Mi-e teamă de cantonarea în perimetrul îngust al culturii de specialitate, pentru că riscă să-mi reducă fiinţa, în mod simplist, la o unică dimensiune. Mi-e teamă de ceea ce cândva, un autor, numea „ghetoizare în specializare”, un fel de retragere într-o suburbie a culturii, dublată de ignorarea deliberată a întregului, a imaginii globale. Mi-e teamă însă la fel de mult de rătăcirile fără adăpost în spațiile dezmărginite ale culturii, de vagabondajul fără țintă, oricât de inofensiv la o primă vedere. Și atunci mă întreb și te întreb, dragă cititorule, acum, în preziua unei sărbători ce-și propune să omagieze altfel de bogăție: tu ce, de ce, cum și cât citești?  Poate că, la finalul acestor rânduri, ar trebui să admitem, și în privința lecturii, justa proporţie, însorita cale de mijloc pe care anticii au transformat-o în reper de conduită: să mâncăm (citim) atât cât trebuie, dar mai ales să digerăm (înțelegem) cum se cuvine!

[1] conform saitului UNESCO, 23 aprilie reprezintă momentul simbolic în care omagiem Logos-ul, cuvântul, litera scrisă. Solemnitatea acestei zile își are rădăcinile, potrivit aceleiași surse, la mare distanță în timp, acum 400 de ani, fiind legată de numele unor oameni remarcabili: Miguel de Cervantes, William Shakespeare, Inca Garcilaso de la Vega. La Conferința Generală din Paris, din anul 1995, reprezentanții UNESCO au decis ca, prin declararea zilei de 23 aprilie ca zi internațională a cărții, să ofere un tribut autorilor de pretutindeni, să transmită un mesaj de încurajare tuturor cititorilor, dar mai ales celor tineri. Ziua de 23 aprilie este pretextul redescoperirii unei plăceri deosebite, plăcerea lecturii. Totodată este pretextul și contextul reafirmării respectului față de toți cei care, prin opera lor, au contribuit la progresul social și cultural al umanității.

[sursa: http://www.un.org/en/events/bookday/]

[2] aleg să traduc (adaptez) celebrul principiu logic al gânditorului englez William Ockham (1285-1349) prin următoarea formulare: când lucrurile pot fi simplificate, plasate sub semnul conciziei, orice complicații sunt de prisos. [sursa: http://math.ucr.edu/home/baez/physics/General/occam.html]

[3] înțeleg prin această licență de limbaj călătoriile sau itinerariile prilejuite de lectură.

[4] fără ură și părtinire (lb.lat.)

Anunțuri
Această intrare a fost publicată în Meditatii.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s