Diferențieri logice necesare: adevăr și validitate (un sumar crochiu reflexiv…)

Nenumăratele convingeri pe care le asumăm cu privire la obiectele sau fenomenele ce populează realitatea sunt vulnerabile la aproximare sau eroare. Nu spun neapărat că această slăbiciune ar fi un lucru în mod necesar condamnabil iar când afirm asta am în vedere, de pildă, rolul atribuit erorii de un gânditor remarcabil precum Karl Raimund Popper[1]. Acceptabilitatea unei convingeri nu ține doar de adevărul informației pe care o înglobează, ci și de cerința validității, altfel spus de modalitatea prin care este derivată sau inferată. Convingerea trebuie să respecte această dublă exigență: adevărul (condiția materială) și respectarea regulilor raționalității (condiția formală). Pentru înțelegerea acestei distincții  voi pleca de la un caz, o reclamă întâlnită pe un sait pe care îl mai frecventez din când în când (Military Shop): Smith and Wesson: trainic, autentic, american. Argumentul de mai sus reprezintă o formă restrânsă, lacunară a unui raționament ce poate fi dezvoltat astfel: Întrucât tot ceea ce este american este trainic și tot ceea ce este trainic este autentic rezultă că tot ceea ce este autentic este american. Dacă analizăm argumentul constatăm că acesta suferă de o dublă vulnerabilitate: asumă premise a căror valoare de adevăr poate fi pusă sub semnul întrebării (mai ales prima premisă), totodată, încalcă o regulă de corectitudine în ceea ce privește derivarea concluziei din premise. Ceea ce mă conduce către distincția ce face obiectul rândurilor de față, aceea dintre condiția materială a unui raționament (aceea care are în vedere valoarea de adevăr a propozițiilor ce compun articulația argumentului în cauză) și condiția formală (care are în vedere condiția formală a raționamentului sau, cu un termen folosit de Bertrand Russell, „o conexiune logică validă”[2]). Distincția operată ne permite să înțelegem legătura dintre adevăr și validitate: dacă adevărul este proprietatea propozițiilor sau enunțurilor care compun un argument, în schimb validitatea are în vedere modul în care premisele se leagă de concluzie. Bertrand Russell, în Problemele filosofiei, atunci când tratează raportul dintre cunoaștere și opinie, exemplifică necesitatea dublei condiții, printr-un exemplu de raționament. Chiar dacă admitem cele două premise, toți grecii sunt oameni și Socrate era om, nu putem deriva concluzia că Socrate era grec. Deși premisele argumentului sunt adevărate, totuși concluzia nu poate fi derivată din premise. De ce? Pentru că, atunci când transpunem inferența de mai sus într-o schemă, reiese un mod silogistic de genul aaa2, care încalcă una din legile argumentului de tip silogistic, aceea referitoare la distribuirea termenului mediu[3]. Este necesar ca atunci când articulăm, cu diverse ocazii, construcții argumentative, să încercăm să îndeplinim ambele cerințe, aceea a adevărului (oricât ar fi de greu de surprins și definit) și corectitudinea (fapt care presupune o prealabilă familiarizare cu exigențele sau rigorile logicii formale).

[1] filosoful Karl Raimund Popper (1902-1994) propune, pentru desfășurarea demersului științific, o nouă metodă: aceea a „conjecturilor şi respingerilor”. Metoda cea mai potrivită în ştiinţă este aceea de a lansa ipoteze explicative îndrăzneţe (conjecturi) şi de a le supune celor mai severe testări experimentale, în efortul permanent de a le respinge sau de a le infirma. Ipotezele care supravieţuiesc unor astfel de teste severe sunt „coroborate”, adică acceptate provizoriu. Însă „coroborarea” nu trebuie înțeleasă ca fiind doar un alt termen pentru „confirmare”. În timp ce confirmarea sporeşte gradul de probabilitate a unei ipoteze, în schimb, coroborarea face ca ipotezele să fie extrem de improbabile. „[…] voi considera ca empirice sau ştiinţifice numai acele sisteme care pot fi testate  (controlate) prin experienţă. […] nu verificabilitatea, ci falsificabilitatea trebuie să fie luată drept criteriu de demarcaţie. […] nu cer ca sistemul să poată fi distins în mod pozitiv, odată pentru totdeauna, pe bază de criterii empirice, dar cer ca forma logică a sistemului să facă posibilă distingerea lui în mod negativ, prin testarea empirică: şi anume, un sistem al ştiinţelor empirice trebuie să poată eşua în confruntarea cu experienţa.”(Logica cercetării, p.83).

[2] Bertrand Russell, Problemele filosofiei, Editura All, București, 2004, p.120.

[3] termenul mediu, acela care leagă cele două premise ale argumentului, trebuie să fie distribuit (luat în considerare în întreaga lui sferă) măcar într-una din cele două premise.

Această intrare a fost publicată în Logica.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s