Câteva gânduri despre minciună…

Dedic acest text, structurat într-o succesiune de întrebări și răspunsuri, prețioșilor mei elevi din clasa a XI-a F, celor care mi-au oferit, în urma unui dialog pe tema minciunii orchestrat la ora de dirigenție, o suită de sugestii valoroase. Am preferat să organizez aceste gânduri sub forma unor întrebări și răspunsuri menite a transforma demersul meu într-un subiect deschis unor revizuiri ulterioare.

Este minciuna un dat sau mai curând un accident survenit în evoluția lucrurilor? Limbajul articulat i-a dăruit omului, pe lângă multe alte privilegii lăudabile, „avantajul” malign al minciunii. Altfel spus, apariția limbajului coincide cu posibilitatea deloc inconsistentă a ascunderii sau tăinuirii adevărului. Privită printr-o astfel de perspectivă, minciuna reprezintă o realitate inseparabilă, constitutivă expresiei lingvistice. Cuvintele, sintagmele, enunțurile și frazele alcătuiesc tot atâtea instrumente de filtrare sau viciere a gândului, condiții de posibilitate a deturnării ideatice, traduceri eronate de trăiri, obsesii, idiosincrazii… Pe scurt, orice om care vorbește este vulnerabil la minciună. „Inventarea limbajului nu a creat niciun adevăr în sine (pentru că adevărurile sunt toate eterne), ci a adus ceva nou: posibilitatea minciunii, nu doar a șiretlicului și a vicleniei, care există și la animale. Homo loquas: homo mendax. Omul este un animal care poate minți și care minte.”[1] În pofida circumspecției inițiale manifestate la adresa inocenței limbajului, trebuie să admitem că graiul articulat rămâne o unealtă valoroasă, fie și imperfectă, de traducere a gândurilor, emoțiilor și trăirilor noastre.

Care sunt efectele minciunii? Fie că admitem să o concepem într-o manieră neutră, distantă, rece, considerând-o un simplu „fals intenționat”[2], fie îi conferim statutul de „eșec moral personal”[3] copleșitor, cu consecințe dezastruoase în plan personal și social, minciuna poartă cu sine o dublă transfigurare: a statu-quo-ului dar, mai ales, a persoanei care o rostește. Minciuna nu numai că deformează stările de fapt, dar schimonosește și chiar mutilează invariabil ființa celui care i se abandonează cu voluptate. „Minciuna este josnică și blamabilă în sine, pe când adevărul este frumos și lăudabil.”[4] Practicarea consecventă a minciunii generează avantaje care aduc seducția perpetuării, determinând persoana să-și dorească să mintă în continuare. Anesteziat de propriile construcții fantasmatice, mincinosul consecvent alunecă precum într-o spirală descendentă, călător clandestin al unui carusel ce-i dăruiește senzația dulce-amară a vertijului, amețeala euforică a triumfului. Minciuna care aduce profit imediat atrage după satisfacția prezentului promisiunea unor neadevăruri virtuale, nenăscute încă dar concepute.

Iubire și minciună – două noțiuni contrare? Minciuna însoțește, precum un alter ego, toate paliere vieții individuale și colective, întregul areal comportamental uman. În limbaj aristotelic, minciuna poate fi concepută drept o virtualitate ce-și așteaptă cuminte și tăcută, în adâncimile gândului, actualizarea. Se spune că acolo unde există iubire, nu este loc pentru minciună, prefăcătorie, măsluire… Mă întreb în acest loc dacă nu cumva orbirea provocată de îndrăgostire este în ultimă instanță o formă de neadevăr. Îmi este mult mai ușor să admit că acolo unde iubirea se atrofiază sau dispare, minciuna își face face simțită prezența, intră triumfător în viața unui cuplu, precum o garnizoană de cuceritori defilează printre ruinele unui oraș distrus și abandonat. „Iubirea trebuie să se îndrepte în primul rând către adevăr, fără de care din iubire nu mai rămâne decât iluzie sau minciună. Buna-credință este tocmai această fidelitate, această iubire în spirit și în faptă. Mai bine spus, buna-credință este iubire de adevăr până într-atât încât această iubire ajunge să ne dicteze faptele, cuvintele și chiar gândurile. Este virtutea oamenilor care merită să fie crezuți.”[5] Armonia unui cuplu, stabilitatea lui reconfortantă este amenințată cu destrămarea din momentul în care minciunile se substituie adevărului, când schimbul sincer de replici ajunge să nu mai funcționeze, când conversația înregistrează rateuri dureroase, cuvintele nu mai cadrează cu contextul, trăirile și emoțiile suferă o dezarticulare sau o atrofiere acută. Sinceritatea lasă loc unei succesiuni isterice de însăilări și fabulații, de tăinuiri, secrete și omisiuni care ajung să se destramer, în ultimă instanță, cu zgomot intens sau surd. Neadevărurile strecurate între doi oameni care s-au iubit ajung să se deconspire treptat sau spontan, în circumstanțe aranjate sau întâmplătoare, însă cu același efect dezastruos și invariabil: ruptura, separarea. Câteodată, nimic nu pare să anunțe declinul unei relații, dezastrul ei iminent datorat lipsei de sinceritate… Alteori, rănile minciunilor se vindecă prin grija ambelor părți și, chiar dacă lasă cicatrici ignorate, nu împiedică evoluția… Picioarele scurte ale minciunii își vădesc în context interpersonal statutul atrofiat, anemic, chiar pernicios: ele nu-i pot duce pe cei implicați prea departe, nu pot genera o evoluție benefică, ci mai curând, îi răpesc pe oameni și-i poartă departe unul de celălalt dar, mai ales, departe de propria ființă.

De ce (se) mint oamenii? Probabil că oamenii mint pentru a se apăra, pentru a-și asigura supraviețuirea sau confortul, pentru a-și pune în aplicare și a-și duce planurile (oricât de malefice!) la bun sfârșit, pentru a-și vedea liniștiți de treburi. Există un adevărat antrenament care vizează dobândirea competenței în minciună, un fel de certificare a mincinosului: la capătul unui lanț nesfârșit de neadevăruri. Un neadevăr reușit pretinde un alt neadevăr, tot așa cum un abis amețitor invocă alt abis. Ajungi să ignori cu bună știință faptul că trebuie să preferi adevărul în cât mai multe circumstanțe posibile. De ce (se) mint oamenii? Pentru că rostirea adevărului este de cele mai multe ori dureroasă însă glasul seducător al minciunii pare să procure mai curând plăcere, satisfacție sadică practicantului abil. Mincinosul refuză adevărul pentru că asumarea lui este dureroasă, traumatizantă, generatoare de angoase și neliniști. Handicapul moral, lipsa de onestitate ajunge să fie resimțită nu atât ca un defect, cât mai curând ca o calitate. Începi să debitezi minciuni pe care nu le mai consideri anomalii, imperfecțiuni, trădări. Fentezi cu delicatețe adevărul, decupezi etica după bunul plac, pui între paranteze valori și principii consacrate, ajustezi realitatea după propriile repere, modifici conjuncturi și situații fără niciun regret sau scrupul.

Se poate construi un profil al mincinosului? Mincinosul este un om rupt de propria ființă, înstrăinat, plasat cu bună știință într-un exil interior, un om incongruent cu el însuși, suferind permanent de disonanță cognitivă, afectiv-motivațională. El este un marginal al interiorității, situat la periferia ego-ului, acolo unde lucrurile nu prind rădăcini, nu angajează, nu impun asumare responsabilă. Minciuna vine la pachet cu declasarea sau deprecierea celorlalți, cu situarea lor într-o inferioritate dezolantă care nu este resimțită deloc ca un pericol. Minți și îți spui că toți ceilalți merită acest tratament întrucât nu sunt suficient de isteți, curați sau demni pentru a se întâlni cu adevărul. Totodata minciuna vine la pachet cu credința iluzorie că nu poți și nu trebuie să schimbi nimic în ființa ta, că ești perfect și că doar ceilalți au nevoie de schimbări sau îmbunătățiri semnificative. Mincinosul adoră să se prezinte lumii ca fiind un om fără cusur, renegându-și imperfecțiunile, mascându-și cu îndemânare lipsurile și defectele. Masca mincinosului este întotdeauna bine așezată pe un chip diform, coafura este perfect aliniată pentru a ascunde calviția galopantă, ridurile capitulează sub greutatea copleșitoare a fardului, figura perfecțiunii e potrivită permanent până când lasă impresia de impecabil. Mincinosul devine fără să vrea prizonierul propriului imobilism și chiar involuții, un om cu o interioritate încremenită într-o suficiență perpetuă. Singurul progres acceptat este cel care ține de exersarea statornică a neadevărului. Mincinosul nu conștientizează că, în fond, capcana sau temnița în care crede că a închis adevărul îl închide de fapt pe el. Fereastra prin care mincinosul receptează lumea este deformată, distorsionată, murdară, însă acesta nu acceptă cu niciun chip că trebuie să se corijeze, să facă vreun efort pentru a remedia situația.

Exista minciuni necesare și, astfel, scuzabile, inocente, nevinovate? Există contexte sau circumstanțe în care minciuna se dovedește un instrument valoros, o armă necesară în arsenalul supraviețuirii sociale. „Cu excepția legimitei apărări împotriva violenței și vicleniei, orice minciună este o injustiție. Justiția vrea, deci, să fim sinceri cu toată lumea. (…) există cazuri în care avem chiar datoria de a minți și, mai mult, există minciuni sublime.”[6] Poate că am auzit formularea „Spune-mi oricâte minciuni vrei dar fă-mă fericit(ă)!”, ceea ce ne-a făcut să ne întrebăm dacă nu cumva adorăm să fim, măcar din când în când, victimele voluntare ale înșelăciunii. Poți să privești în ochi un muribund, răpus de o maladie incurabilă, și să-I spui că totul va fi bine, că se va însănătoși curând? Puritanii moralității sau adepții rigorismului moral vor răspunde fără ezitare că adevărul trebuie preferat indiferent de circumstanțe. „Mă voi convinge îndată că pot voi minciuna, dar că nu pot voi o lege universală de a minți.”[7] Radicalismului deontologic îi opun numeroasele provocări izvorâte din cazuistica morală, provocări ce smulg minciuna de sub stigmatul dezolant al dihotomiei întotdeauna – niciodată. Problema condițiilor în care minciuna este legitimă presupune o abordare responsabilă, atentă, plasată într-un context adecvat. Dacă orice minciună înseamnă tăinuirea cu bună știință a adevărului, atunci trebuie să admitem că nu există minciuni nevinovate. Eventual s-ar putea discuta despre gradul de vinovăție al unei minciuni în raport cu alta, iar cazuistica deschisă pe acest palier ar fi extrem de amplă și plină de controverse mai mult sau mai puțin justificate. „Dacă trebuie să minți pentru a supraviețui sau pentru a te opune barbariei, pentru a salva o ființă iubită sau pe care ești dator să o iubești – eu, unul, nu am nicio îndoială că trebuie să minți, dacă nu există altă posibilitate…”[8] Exigența respectării adevărului pare să sucombe, de pildă, în fața obligației pe care fiecare om o are de a-și proteja propria viață, dar, mai ales, pe aceea a aproapelui său. „Adevărul trebuie, deci, spus sau trebuie spus în cea mai mare măsură posibilă, pentru că adevărul este o valoare, iar sinceritatea – o virtute. Aceasta nu înseamnă că adevărul trebuie, însă, spus întotdeauna, oricui, cu orice preț și indiferent cum! Trebuie recunoscut adevărul în măsura în care este posibil și necesar, altfel spus, atunci când, prin aceasta, nu lezăm o virtute mai înaltă și mai urgentă.”[9] Există o diferență semnificativă între situația de a alege să minți de bunăvoie[10] sau de a fi constrâns de circumstanțe nefavorabile să tăinuiești adevărul, de exemplu, pentru a salva o persoană căutată cu scopul de a fi agresată. Suntem în astfel de contexte vinovați pentru sfidarea adevărului? În acest caz liberul nostru arbitru sucombă, constrângerea este cea care ne dictează să mințim, pentru că situația o impune, ne obligă să procedăm într-o asemenea manieră. „Chiar dacă minciuna riscă adesea/ Să aducă blamul și să fie marca unor țeluri egoiste/ S-a întâmplat, totuși, de mii și mii de ori,/ Să aducă și imense servicii/ Evitând multe rele, evitând rușinea sau chiar moartea./ Căci n-avem mereu de-a face cu prieteni/ În lumea aceasta muritoare, mai mult întunecată decât senină,/ Încărcată de invidie.”[11]

Cum se produce sau, altfel spus, cum se concretizează minciuna? Există neadevăruri produse prin omisiune, uitare deliberată, trunchiere sau decupare a ceea ce este considerat în acel moment nepotrivit. De asemenea există minciuni produse prin adăugare, exagerare, înflorire, „îmbunătățire” sau ajustare a realității. Din această perspectivă, adevărul poate fi definit ca virtute par excellance a echilibrului, a medianității, acel Meden Agan (μηδὲν ἄγαν) grecesc, nici mai mult nici mai puțin, virtute a justei măsuri, a dreptei potriviri sau a acurateții.

Se poate întreprinde o tipologie a mincinosului? Cu siguranță! Voi trece la inventarierea câtorva dintre posibilele tipuri de practicanți ai vicleșugului[12]: mincinosul din nevoie, cel pe care circumstanțele îl constrâng să adopte masca ipocriziei, salvatorul întâmplător de aparențe, farsorul urzit de exterioritate, unealta destinului; mincinosul seducător, cuceritorul infailibil al inimii și minții celorlalți, autentic virtuoz al cuvintelor și sensurilor expandate, al trusimelor cosmetizate în haine de festin, al sentințelor fardate cu abilitate demonică; mincinosul amator sau diletant, lipsit de competență sau talent, personaj căruia lucrurile îi ies în permanență greșit sau pe dos, pentru că scapă detalii ce duc, mai devreme sau mai târziu, la propria deconspirare; mincinosul profesionist, elegant, plin de finețe, calculat și precis, fără niciun tremur, ezitare în glas sau reacție care l-ar putea trăda, campion al inciziilor profunde în miezul adevărului, profesionist scrupulos și lipsit de regrete post factum; mincinosul acrobat, cel pentru care minciuna constituie un exercițiu de virtuozitate ultimă, eschiva practicată pe neașteptate, un artificiu coregrafic de excepție printre adevăruri și realități nu tocmai liniștitoare; mincinosul voluptuos este cel care se situează în vecinătatea patologicului sau chiar invadează registrul mitomaniei: jocul adevărului este, în acest caz, un joc cu miză slabă sau nulă, minciuna survine chiar și în circumstanțe care nu o revendică în mod explicit sau necesar. Mitomanul practică minciuna rostită de dragul minciunii, pentru plăcerea ocultă, bolnavă pe care o procură, fără vreo motivație circumstanțială care să trimită la recunoaștere publică sau profit; mincinosul răzbunător sau frustrat, care simte că a fost trădat, deposedat de un bun prețios ce i-a aparținut pe drept: grija, atenția, respectul celorlalți, și astfel, ca o reacție compensatorie, își propune să elimine handicapul generat, prin acte de minciună vindicativă; mincinosul actor este persoana care adoptă minciuna ca pe o mască profesională, un accesoriu elementar perfect legitim și necesar în relațiile cu ceilalți. Cu siguranță că pot fi identificate multe alte tipuri de mincinoși, de pildă mincinosul mesianic, cel care manifestă pretenția deloc modestă de a corija cu minciunile sale marile neajunsuri ale universului domestic sau social, cel care crede că doar astfel pot fi aliniate sau trimise înapoi pe orbită planetele (gesturile) rătăcitoare, că pot fi îndreptate traiectoriile debusolate, ieșirile incontrolabile, când de fapt, prin minciunile lui pregătește lucid și sistematic rețeta sigură a dezastrului.

Sunt mincinoșii fericiți? Cred că mincinosul este un mare nefericit pentru că se află mereu în alertă, permanent cu garda ridicată, fără a cunoaște odihna, bucuria, pacea, liniștea reconfortantă pe care o oferă adăpostul adevărului. Infidel lui însuși, mincinosul poartă cu sine infidelitatea dureroasă față de celălalt. Cred că mincinosul resimte ceea ce Robin S. Sharma numește gol de integritate, o senzație de vid existențial care se întinde precum o cangrenă și scoate din funcțiune, rând pe rând, resorturile sau țesuturile încă sănătoase ale spiritului. Mincinosul e în fond un mare nefericit care își fixează pe chipul insensibil, precum o grefă nereușită, masca unei fericiri derizorii.

Ce este mai grav: să-i minți pe ceilalți sau să te minți pe tine? Am admis că minciuna adresată celuilalt este un eveniment dureros și condamnabil. În schimb, minciuna față de sine – a te considera ceea ce nu ești în realitate – este mult mai blamabilă, datorită efectelor perverse pe care le generează în planul evoluției și dezvoltării interioare. Dacă minciuna față de semeni poate face obiectul unei terapii oricât de îndelungate și costisitoare, în schimb minciuna față de sine este mult mai greu, dacă nu chiar imposibil, de tratat. Pentru că în acest ultim caz persoana nu este conștientă că se minte pe sine, crede că se află în câmpia luminoasă a adevărului când de fapt rătăcește oarbă prin labirintul propriilor minciuni. Ea este victima unei boli ascunse, neștiute a sufletului ce își face treaba încet, macină tăcut resorturi adânci, structuri de profunzime, surpă infrastructura interiorității. Mincinosul față de sine se transformă în ipocritul lăudăros, în personajul meschin, „fanfaronul [care] vrea să apară în ochii altuia ca fiind mai valoros decât în realitate.”[13]

Ce se întâmplă când minciuna se întâlnește cu adevărul? Coliziunea dintre minciună și adevăr poate dobândi consecințe devastatoare. Când mincinosul este constrâns să se confrunte cu propria minciună, adoptă strategii și poziții defensive, manevre de evitare sau eschivă disperată similare celor întreprinse de piloții aeronavelor scăpate de sub control și intrate într-o vrie dezastruoasă. Pus față în față cu propriile neadevăruri, mincinosul operează disperat gesturi și enunțuri artificiale, menite a-i raționaliza decizia eludării adevărului, a-i justifica absurdul comportamental, a-l îmbrăca în tot felul de pseudo-temeiuri și semnificații aparent necesare.

Este totuși mincinosul un om valoros? Mincinosul competent sau abil, profesionistul în sfera minciunii deține totuși un merit incontestabil: dispune de o imaginație bogată, luxuriantă, chiar dacă operaționalizată greșit. De asemenea este beneficiarul unei memorii remarcabile, în absența căreia s-ar poticni pe coridoarele întortocheate ale propriilor neadevăruri. În schimb, a adopta adevărul, a plăti tribut sincerității este o atitudine ușor de gestionat chiar și de către cei cu o memorie mai puțin înzestrată, chiar lamentabilă. Poți fi distrat, zăpăcit, neglijent până la exasperare și, cu toate acestea, să nu te expui niciunui fel de risc sau pericol al deconspirării. Orice mincinos trebuie să-și exerseze permanent resorturile memoriei, eficacitate în absența căreia riscă să devină victime sigure ale vânătorilor de evidențe și căutătorilor de adevăruri.

La capăt de gând, câteva recomandări și tot atâtea invitații călduroase… A face din autenticitate și sinceritate un modus vivendi constituie un imperativ al fiecărei existențe în parte, mai ales al celor aflați pe itinerariul ascendent al unei vieți împlinite. Dacă vrei să-ți crești șansa de a fi fericit trebuie să dai dovadă de congruență în gând, în vorbă și în faptă. Iată de ce trebuie să rostești ceea ce gândești, chiar dacă astfel îți vei atrage consecințe mai puțin plăcute. Evită să ai o idee în minte, o altă vorbă în gură și o cu totul altă faptă în conduită! Chiar dacă sinceritatea absolută este un mit, caută să te apropii de adevăr ori de câte ori ai șansa, fidel căutării obstinate a acestuia. Caută să fii credincios adevărului în lucrurile mărunte pentru a reuși să-i fii devotat în privința marilor tale gesturi și întreprinderi. „Căci cine iubește adevărul, respectându-l și în lucrurile lipsite de importanță, îl va respecta cu atât mai mult în cele importante; cel căruia îi repugnă minciuna în sine o va respinge ca pe ceva dezonorant, iar un astfel de om merită toate laudele.”[14] Fii cinstit cu tine însuți și cu ceilalți! Numai o viață onestă, trăită pe cât posibil în orizontul integrității și adevărului, merită cu adevărat să fie trăită. Amintește-ți că o minciună, o dată rostită, solicită invariabil alte minciuni și, treptat, lucrurile se înscriu pe făgașul dezolant și riscant al obișnuinței. Poate că pe termen scurt minciuna este în stare să-ți garanteze unele beneficii. Însă pe termen lung te transformă într-un perdant: te deposedează de încrederea celorlalți, de respectul și simpatia lor. Și chiar dacă îți rostești neadevărurile cu talent, eleganță și convingere îndelung exersată, faptele tale ajung, mai devreme sau mai târziu, să strige cu și mai multă putere, până când îți acoperă vorbele, le sting. Ar trebui să preferăm adevărul nu de teama consecințelor minciunii, ci pentru că așa este firesc, normal, benefic, eliberator. Cum admite Kant „e cu totul altceva să fii sincer din datorie decât din teama de consecințe dăunătoare.”[15] De ce ar trebui să evităm minciuna într-o lume care se îndepărtează tot mai mult de exigențele onestității, într-un galop frenetic la mare distanță de adevăr? Pentru că sinceritatea față de sine și față de ceilalți reprezintă simptomul rațiunii ce-și îndeplinește menirea, marca voinței bune, autonome, dar mai ales semnul incontestabil al nobleții de caracter.

[1] Andre Comte-Sponville, Mic tratat al marilor virtuți, Editura Univers, București, 1998, p.216.

[2] Gabriel Liiceanu, Despre minciună, Editura Humanitas, București, 2011, p. 11.

[3] Adrian-Paul Iliescu, Etica socială și politică, Editura Ars Docendi, București, 2007, p.13.

[4] Aristotel, Etica nicomahică, Editura IRI, București, 1998, pag. 99.

[5] Andre Comte-Sponville, op.cit., p.216.

[6] Arhur Schopenhauer, Fundamentele moralei, Editura Antet, Bucuresti, 2011, pag. 118.

[7] Immanuel Kant, Critica rațiunii practice, Editura Știintifică, București, 1972, pag. 21.

[8] Andre Comte-Sponville, op.cit., pag. 221.

[9] idem, pag. 227.

[10] minciuna practicată de dragul minciunii, minciuna ca scop în sine (per se) îmi pare a fi cel mai condamnabilă.

[11] Olrando furioso, IV, apud Arhur Schopenhauer, Fundamentele moralei, Editura Antet, București, 2011, pag. 117.

[12] cu rezervele și riscurile asumate față de exigențele corectitudinii logice a clasificării.

[13] Arhur Schopenhauer, op.cit., pag. 116.

[14] Aristotel, op.cit., pag. 99.

[15] Immanuel Kant, op.cit., pag. 20.

Această intrare a fost publicată în Meditatii.

4 comentarii la “Câteva gânduri despre minciună…

  1. cash747 spune:

    Paradoxal faptul ca nu vrem sa fim mintiti, dar de cele mai multe ori nici adevarul nu ne surade.

    • Mulțumesc pentru comentariu. Găsesc observația ca fiind interesantă: omul – ființă suspendată între perspectiva unor adevăruri ce pot răni (a se vedea vezi clișeul: adevărul doare) și a unor minciuni agreabile ce pot dezamăgi, leza încrederea în celălalt etc. Ce alegem? Iar dacă alegem, cât de ușor ne este? Să fie una dintre acele situații sartriene în care este preferabil să alegi…să nu alegi? Dar dacă a treia variantă, să-i spunem nealegerea, nu este posibilă? Eu, personal, îmbrățișez ideea că trebuie să preferi adevărul, să ți-l cultivi ca un antrenament mental periodic, consecvent, cu riscul de a întâlni și situații în care poți fi constrâns de împrejurări să minți prin omisiune, prin deturnarea cuvintelor, prin exagerare etc.

      • Karla Richter spune:

        Adevarul este de departe cea mai palpabila forma de viata. Dar ce facem cand exista mai multe ~adevaruri~. Focul cunoasterii de sine poate sa se aprinda si din cenusa ignorantei, si atunci putem eluda adevarul celorlalti si sa credem ca suntem detinatorii adevarului. Perspectiva din care privim viata, atat spatial, emotional cat si temporal ne poate influenta in livrarea adevarului si in surprinderea imaginii de ansamblu.

      • Frumos spus, Karla! Intuiesc în expresia ta „adevărul este de departe cea mai palpabilă formă de viaţă” conotaţia elevată a adevărului, aceea religioasă, pe care Platon a intuit-o la vremea lui şi a tradus-o în Idee: Adevărul (alături de Bine şi Frumos). Adevărul este singurul care trăieşte, există, respiră în noi şi prin noi. Veţi cunoaşte Adevărul iar acesta vă v-a elibera. Adevărul eliberează, deschide fiinţa noastră, însă „adevărurile” închid, sigilează raţiunea şi sensibilitatea, le înrobesc, le subjugă, declanşând în noi porniri ostile… Îmi amintesc un adevăr rostit cândva pe meleaguri mult prea îndepărtate de agitaţia noastră zilnică, printre gheţurile şi înălţimile culturii hinduse: lumea v-a fost trasă peste ochi pentru ca voi să nu puteţi vedea adevărul… Dacă adevărul ascute văzul, minciuna îl slăbeşte, îl întunecă, până la orbire…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s