Cea mai eficientă armă…

„Cea mai puternică armă în mâinile unui opresor este mintea celui oprimat” (Steve Biko)[1]

Înzestrată corespunzător cu ajutorul culturii și educației, mintea omului constituie cea mai eficientă armă. Acurateţea spiritului, precizia lui formidabilă, cadența gândului declanșat fără avertisment în rafale neobosite întrece cu mult orice unealtă inventată vreodată de om. Printr-o străfulgerare de gând îndelung calculată, plasată atent, la momentul oportun, chiar și de la o distanţă impresionantă, întocmai ca focul unui trăgător de elită, mintea omului educat poate spulbera orice credință anemică, prejudecată sau idee lipsită de legitimitate. A şti să foloseşti cum se cuvine propriul arsenal cognitiv îți dăruiește, pe lângă bucuria certă a împlinirii, oportunitatea de a te salva din numeroase dificultăţi sau situații problematice. Oricât de imprudentă, schița argumentului meu analogic, cu care declanșez aceste reflecții, se înrădăcinează într-o suită de experiențe personale trăite cândva într-o unitate militară din apropierea frontierei. În cele ce urmează invit cititorul să-mi devină complice într-o călătorie la capătul căreia nădăjduiesc să dobândim împreună învățăturile cuvenite…

Periplul cazon a debutat cu vizita obligatorie la frizeria unităţii, locul în care un soldat costeliv efectua viraje voluptoase cu mașina de tuns pe țeasta noilor recruți, aruncând în stânga și în dreapta mănunchiuri generoase de păr. Îmi amintesc rânjetul lui zeflemitor, agățat pe fața amorțită precum o mască de teatru japonez. Răspândea în spațiul zgârcit al încăperii o spirală amețitoare de mirosuri: transpirație, apă de colonie, soluție dezinfectantă. Mi-am așteptat resemnat și docil întâlnirea fatală cu momentul acestei despărțiri involuntare de propria podoabă capilară.

Tunsoarea ne-a transformat pe toţi cei adunaţi pe platoul unității într-o adunătură cvasi-organizată de zombi evadați dintr-un film cu buget modest. Privirile noastre sfredeleau asfaltul sau se înfingeau în cerul mult prea îndepărtat al începutului de vară. Cu urechile mari, distanţate de cap, arătam precum niște detectoare umane de metale sau niște dispozitive mișcătoare de captat ecourile vieţii inteligente din spaţiu.

Îmi amintesc perioada de instrucţie, pendulând indecis între epuizare, agonie, dezolare și acceptare resemnată a destinului. Înțelepciunea antică a transmis veacurilor o expresie-îndemn – amor fati, să îți iubești soarta – aproape imposibil de pus în act mai ales atunci când fatalitatea împrăștie cenușa cinismului pe drumul maturizării tale. Revăd marşurile în cadență prelungită cu mult dincolo de limita înțelegerii și a rezistenței fizice. Regăsesc în amintire simulările de asalt pe dealurile arse din apropierea poligonului, exercițiile de alarmare nocturnă ce sfârtecau brutal deopotrivă liniștea coridoarelor și amorțeala somnului. Mai văd istovitoarele ședințe de târâș printre gunoaiele urbei, întrerupte din loc în loc de amenințări imaginare cu atacul chimic. În mișcarea lui convulsivă, spasmotică și bolnavă, plutonul meu părea un miriapod evadat dintr-o zonă contaminată. Au existat zile în care mi-am imaginat fără prea mare efort mental dar cu multă trudă fizică felul în care arată infernul…

În nopţile interminabile de gardă, citeam pe furiș fragmente din cartea lui Camil Petrescu, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, singura pe care reușisem să o fac nevăzută în fața controalelor periodice. La cel mai mic zgomot, o ascundeam sub veston. Nu găseam moment mai potrivit pentru a înțelege experiențele de război ale lui Ștefan Gheorghidiu decât să le descopăr în nopţile albe, printre rastele cu arme, echipamente militare și ținute de campanie aliniate meticulos. Mirosul uleiului folosit pentru curăţatul armelor, lumina glacială a tuburilor de neon, zbaterile fluturilor de noapte încheiate fatal în sticla ferestrelor, toate acestea îmi asaltau într-un mod copleșitor simțurile, facilitându-mi înțelegerea unor replici învățate pe dinafară și șoptite prudent: „o iubire mare este mai curând un proces de auto-sugestie, trebuie timp și trebuie complicitate pentru formarea ei…”, „femeia înșală numai pe cel pe care-l iubește, pe ceilalți îi părăsește pur și simplu…”

A existat o perioadă în desfășurarea acelui an când am deprins gustul lecturii scrierilor militare pe care le împrumutam de la biblioteca unității. Parcurgeam paginile consacrate manevrelor și tehnicilor de luptă desfășurate într-un teatru de operaţiuni mai mult sau mai puțin cibernetizat, survolam ilustrațiile care-mi înflăcărau fantezia. Mă imaginam pilotul unui elicopter Apache plecat într-o misiune de salvare a coechipierilor mei de pluton. Sau mă vedeam trăgător de elită prins într-un schimb de focuri în apropierea unui depozit de armament. Nici rândurile intens documentate despre conflicte, evenimente și probleme istorice controversate, analizate și reanalizate, nu scăpau atenției mele. Îmi este destul de dificil să înțeleg acum resorturile care au declanșat și susținut curiozitatea de atunci pentru un astfel de gen de lectură. Probabil că obișnuința de a citi, foamea aceea dobândită în fragedă copilărie trebuia cumva potolită sau poate, mai curând, era un mecanism compensatoriu, de apărare în fața unei realități dizolvante, copleșitoare. În încercarea de explica motivele reale, îmi revine în minte o istorioare interesantă: se spune că trei călători prin deşert au fost, la un moment dat, tulburați de o voce răsărită dintre nisipuri: „Luaţi aceste pietre şi puneţi-le în desagi”. Doi dintre ei, epuizaţi de mersul prin pustietăți, au sfidat îndemnul bizar, scrâșnind sarcastic printre dinți: „O prostie! Ce rost are să cărăm pietre în traistă prin infernul ăsta arzător? N-ar face altceva decât să ne grăbească sfârșitul…”. Ceva mai credincios sau poate speriat de glasul din pustiu, al treilea călător a ales să dea curs chemării misterioase și a umplut ranița cu pietre. Drumeții noștri și-au continuat itinerariul iar după trei zile extenuante şi tot atâtea nopţi pătrunse de îngheț, doi dintre ei au reușit să ajungă la marginea unei aşezări umane. Slăbiți, s-au prăbușit la umbra unui smochin și au privit la cel care trăgea cu mare dificultate rucsacul plin cu pietre. „Aruncă o dată povara aceea și salvează-ți sufletul venind aici, lângă noi, la umbră!”, i-au strigat ei. Dar el a continuat să tragă rucsacul greoi și zdrențuit prin nisipul fierbinte și, în cele din urmă, cu multă trudă, a ajuns lângă tovarășii lui. După nenumărate ironii și răutăți, cei doi sceptici au avut parte de o surpriză: au descoperit uimiți cum companionul lor scoate din rucsac, în loc de pietre, diamante neprețuite. Ce spune povestea și care este legătura cu propriile mele experiențe cazone? Îmi spune că nimic din ceea ce facem nu este întâmplător, nimic nu este fără finalitate. Lucrurile pe care, la un moment dat, le plasăm sub semnul inutilității se dovedesc mai târziu a fi folositoare. Cum aveau să-mi folosească lecturile cărților din biblioteca unei unităţi militare? Să mă explic… Un avantaj a priori vieții de soldat era faptul că scriam îngrijit, lizibil şi destul de corect gramatical. Dacă stau bine să mă gândesc, pentru contextul respectiv, era suficient că ştiam să scriu, abilitate elementară însă problematică pentru mulţi dintre colegii mei de pluton.

Colonelul regimentului, personalitate autoritară capabilă să genereze prin simpla prezență neliniște și chiar teamă printre membrii statului major, cu atât mai mult printre noi, soldații, căuta să recruteze un furier[2]. Aşa încât, într-una din după-amiezile în care savuram perioada zgârcită a programului aflat la propria dispoziție – s-a înfățișat în dormitorul companiei un căpitan, care s-a apropiat cu statura lui masivă și mi-a spus, pe un ton categoric, să-l însoțesc în biroul colonelului. Cât timp a durat călătoria până în clădirea statului major, gândurile mi-au mitraliat mintea în rafale susținute cu înverșunare: nenorociri, boli cumplite și molime, sfârșituri de lume…  Aşezat în spatele unui birou masiv din lemn de stejar executat impecabil de dalta unui artist tradițional, colonelul survola, din spatele ochelarilor lui mici, suspendați indecis pe vârful nasului, câteva publicații. Dintr-un tablou aflat în spatele biroului, privirea ascuțită a lui Ştefan Cel Mare răscolea încăperea. Oprit în cadrul ușii, înghețat în postura de drepți, simțeam că sunt victima  unui asalt îndoit: pe de-o parte, eram ignorat de un om viu, pe de alta, eram străpuns de privirea ascuțită a unui mort, fie el și apărătorul neînfricat al creștinătății. La capătul acestui supliciu expectativ, colonelul și-a ridicat privirea și m-a cântărit pentru câteva momente. În doar două luni de instrucție reușisem să pierd semnificativ în greutate și cred că de aceea momentul cântăritului din privire a fost scurt, extrem de scurt. Întrevederea s-a încheiat abrupt, precum un scenariu de comunicare ratată, compus dintr-un salut indecis, un mormăit ursuz din partea colonelului și o privire tăioasă de voievod nemuritor și rece. Ce a urmat? Am transcris nopţi la rând, în biroul comandantului de companie, prevederi legislative, metodologii și directive militare, caiete cu schițe de aplicaţii și manevre tactice, agende detaliate de pregătire pentru diverse operaţiuni și situații de urgență… Ajungeam destul de târziu în dormitorul companiei și, după câteva ore de somn neîntors, dacă aveam noroc să nu se declanșeze vreun exerciţiu nocturn de alarmare, începeam programul de instrucţie cu sesiunea de înviorare pe terenul de sport. Până într-o zi când, fără niciun fel de pregătire prealabilă, miracolul s-a produs: în dormitorul companiei şi-a făcut apariţia ofițerul de serviciu care mi-a adresat un ordin scurt care i-a lăsat cu gurile căscate pe colegii mei: „Ia-ți bagajul și urmează-mă în biroul comandantului! Ai scăpat de armată!” Biciuit de perplexitatea colegilor și amețit de propria adrenalină, mi-am strâns cu mișcări sacadate puținele lucruri, am apucat valiza și am ieșit… Din acel moment viaţa mea de soldat a cunoscut o îmbunătățire semnificativă. Îmi amintesc numeroasele bilete de voie și tot atâtea ieșiri în oraș, spectacolele de film vizionate, dar mai ales conversaţiile interesante purtate cu doi oameni care aveau să devină pentru mine adevărați mentori: căpitanul P. şi locotenentul-colonel B. Într-una din acele zile binecuvântate, mă îndreptam spre poligon, de data aceasta fără a lua parte la simulările de atac cu arma chimică, fără exercițiile de târâș și salturile amețitoare în toate direcțiile. Purtam o conversaţie cu căpitanul P. despre personalitatea controversată a mareşalului Antonescu și deciziile dificile pe care le-a adoptat în acele vremuri de cumplite încercări. La un moment dat m-am întors spre grupul de soldați, foștii mei tovarăși de companie, și am descoperit în privirea unuia dintre ei un amestec de răceală, cruzime și invidie nedisimulată. Prăbușit pe marginea unui şant, într-un scurt moment de răgaz situat între două ședințe de absurditate umană, fostul meu coleg mă fixa cu privirea. Purta pe față amprenta înnegrită a măştii de gaze iar cercurile concentrice formate în jurul gurii îi dădeau aerul unui războinic amerindian după o ședință ratată de machiaj. Ne-am duelat din priviri pentru câteva momente la capătul cărora l-am văzut cum, desfigurat de invidie, schiţează cu mâna gestul voluntar al declanșării unei arme de foc. Mi-am reluat liniştit conversaţia dar nu înainte de a-i întoarce un zâmbet companionului răvășit de invidie. Arătându-i spre cap, am rostit rar, inteligibil, într-un exercițiu logopedic de silabisire atentă, următoarele cuvinte: „Mintea este cea mai puternică armă!”

Foloseşte-ţi mintea, dragă cititorule, indiferent dacă oamenii, mediul și circumstanțele nu îți oferă întotdeauna condițiile favorabile în vederea utilizării acestei unelte extraordinare! Mintea unui om care are disponibilitatea de a învăţa permanent constituie cea mai valoroasă înzestrare. Ea este o armă redutabilă al cărui efect distrugător vizează ignoranța, sărăcia, îngustimea sufletească. Nu irosi acest arsenal neprețuit, mai curând caută să-l folosești așa cum se cuvine, străduiește-te să te dezvolți, să progresezi, să-ți fructifici din plin propriul potenţial cogntiv, emoțional și atitudinal. Fără economie la muniție! Armează!… Ochește!… Trage!

[1] resursa internet: http://www.goodreads.com/quotes/540975-the-most-powerful-weapon-in-the-hands-of-the-oppressor

[2] ostaș care îndeplinește lucrări de birou într-o unitate sau într-o subunitate militară (conform http://dexonline.ro/definitie/furier)

Această intrare a fost publicată în Meditatii.

4 comentarii la “Cea mai eficientă armă…

  1. cash747 spune:

    Paragraful 6, rândul 14, „mai curand” *.

  2. Ca intotdeauna, un stil usor de citit si placut. Poate cel mai surprinzator a fost pentru mine observatia ca mintea e ca un muschi: ghici ce se intimpla daca nu il folosesti! Asa ca nu pierd nici un prilej sa il mai pun la ingrasare iar articolele tale sunt incintatoare. Ma bucur de privilegiul de a-ti citi articolul primul, la 3 minute dupa publicare pentru ca mi-a venit mailul de atentionare. Multumesc prietene pentru ca iti dedici timp sa cresti inteligenta colectiva si sa ne arati valori ale vietii tale, utile, dupa cum se vede, tuturor. O noapte linistita!

    • Mulțumesc, Bogdan, pentru remarcile mai mult decât încurajatoare! Îți mărturisesc că mi-am asumat conștient riscul de a pune în fața cititorului o fâșie din propria mea viață din motivul poate mai puțin evident că o consider o experiență de învățare nu doar pentru mine, ci și pentru cei curioși și, evident, răbdători (și nerăbdători) să-mi asculte evocarea. Thank you!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s