Dăruieşte valoare celorlalţi…

Dedic acest text domnului Valeriu Stănescu, împreună cu mulțumirile pentru aprecierile generoase ale domniei sale, regretul pentru faptul că nu-l cunosc personal și, nu în ultimul rând, scuzele mele sincere pentru o neînțelegere produsă pe cărările spațiului virtual în trecutul nu foarte îndepărtat:

http://valeriu-stanescu.blogspot.ro/2014/09/un-filon-de-aur-saitul-profesorului-de.html

Într-una din zilele trecute, în contextul unei ore de consiliere și orientare (în care dezbăteam importanța stabilirii unui scop clar definit în viață), o elevă mi-a adresat, fără niciun fel de pregătire prealabilă, o întrebare: „Dumneavoastră cum ați devenit profesor?”. Interogația m-a livrat pentru câteva momente unei perplexități dezarmante, izvorâte, pe de-o parte, din incapacitatea funciară de a fi spontan, pe de altă parte, din faptul că nu pot răspunde în doar câteva enunțuri lapidare, oricât de inspirate, la o astfel de provocare. Dimpotrivă, mărturisesc că ar fi poate mai interesant să identific, în propriul periplu, acele împrejurări ce m-au pregătit, altfel spus, m-au antrenat pentru cariera didactică. Primul lucru care irumpe, nechemat, pe cărările gândului, atunci când meditez la debut, este o seară petrecută lângă căldura prietenoasă a unui foc de iarnă, iar eu mă descopăr rostitor de povești pentru doi copii lipsiți de părinți (unul dintre ei a ales, în frigul ostil al unei nopți de februarie, să treacă dincolo de viață…) Confortul sufletesc, sclipirea focului pe obrajii aprinși de căldură, interesul din privirea lor, zâmbetul plin de speranță, toate acestea îmi înseninează chiar și astăzi clipa evocării. De la o vreme, s-au așezat pe genunchii mei, pradă unei nevoi fundamentale de afecțiune, iar eu, vărul mai mare, povestitor și părinte-surogat, le-am continuat istorisirea. Îmi revine apoi în minte serenitatea unor după-amiezi de vară când imaginam scenarii neobișnuite, călătorii în ținuturi exotice pătrunse de aventură și suspans, peripeții pe care le livram, întins în iarbă, prietenilor curioși, în timp ce ziua se prelingea pe nesimțite în noapte. Îmi amintesc iubirea care m-a chemat…

Am devenit profesor în urma unei decizii izvorâte din convingerea că, ajutându-i pe alţii crească, să se dezvolte cognitiv și caracterial, dobândesc eu însumi oportunitatea extraordinară de a mă dezvolta, de a deveni mai bun, mai înțelept. Nu am optat să fiu profesor în urma unui subterfugiu veros sau prin complicitatea unor evenimente mai mult sau mai puțin fortuite. Abia întors din aventura berlineză, după un an ca bursier la Universitatea Humboldt, descoperisem un post de profesor într-un liceu mai puţin sonor în constelaţia instituţiilor preuniversitare din judeţ. M-am gândit că ar fi privilegiul ideal de a transmite şi altora din experienţele acumulate, de a interacţiona cu tineri aflaţi în căutarea propriului destin, tineri ce au nevoie de îndrumare pentru a avansa demn, frumos și onest. După sobrietatea examenului de titularizare, m-am descoperit în faţa unei mulţimi generoase de ochi curioşi, în încercarea zilnică de a-i convinge că merită să acorde atenţie ştiinţelor spiritului, că se cuvine să rezerve oricât de puţin din peregrinările și frământările lor cotidiene studierii unui areal cultural fascinant, compus din gimnastica minții (logica), alfabetul introspecției (psihologia), îndreptarul vieții sociale (sociologia) și, nu în ultimul rând, suita de exerciții de corectare a privirii (filosofia).

Profesia de dascăl mi-a oferit până în acest moment nenumărate motive de încântare, clipe de excepție, întâlniri și afinități elective, sărbători deopotrivă ale minții și ale inimii. Pot spune, fără niciun fel de orgoliu, că am crescut odată cu elevii mei, am progresat, am evoluat, m-am dezvoltat. Timpul și spațiul nu-mi permit să fiu recunoscător elevilor mei pe cât de mult mi-aș dori aceasta, de aceea mă rezum doar la a spune: MULȚUMESC! Le sunt recunoscător pentru fiecare amprentă pe care au lăsat-o în memoria mea, pentru fiecare nedumerire, mirare, interogație ce dobândește pentru mine valoarea unui adevărat siaj afectiv… De pildă, îmi revine în minte un experiment pedagogic pe care l-am realizat, acum ceva vreme, la o întâlnire memorabilă de psihologie. Am cerut elevilor să mă aştepte ora următoare în sala de clasă așezați cu spatele către tablă. I-am invitat ca în momentul în care vor considera interesant sau provocator ceea ce le spun sau încerc să le transmit să-și răsucească scaunele către catedră și să participe astfel la dialog. Predam o lecţie despre unul dintre procesele psihice pe care îl găsesc mai mult decât remarcabil: imaginaţia. Am debutat prin invocarea mărturisirilor unor oameni ce au manifestat un respect deosebit pentru imaginaţie. Am citat cuvintele magice ale poetului britanic supranumit „poetul imaginaţiei”, Samuel Taylor Coleridge: Ce-ar fi dacă am adormi şi am visa că ajungem în paradis, am culege o floare ciudată şi frumoasă iar atunci când ne-am trezi am avea floarea în mână?… L-am invocat apoi pe Pablo Picasso, cu vorbele sale încurajatoare despre faptul că fiecare dintre noi este un potențial artist însă singura problemă este aceea de a trudi să rămânem artiști pe durata vieţii. Albert Einstein mi-a fost de un real ajutor: imaginaţia este cu mult mai importantă decât însăşi cunoaşterea. Exercițiul de spargere a gheții întreprins, acest experiment al indiferențe încurajate, s-a sfârșit cu ivocarea lui Michelangelo, despre care se spune că a auzit zbaterile unui înger într-o piatră şi, prin repetate lovituri îndemânatice de daltă, a reuşit să-l elibereze, redându-i astfel bucuria zborului. Treptat, capetele elevilor s-au întors, la început cu timiditate, cu rezervă, apoi cu tot mai multă îndrăzneală și determinare. În scurtă vreme toţi cei prezenți şi-au aşezat scaunele în pozițiile obişnuite iar ceea ce a urmat a fost una dintre miracolele pedagogice pentru care sunt și voi rămâne profund recunoscător.

Ca profesor, mă străduiesc să cultiv la elevi, dincolo de conţinuturile vehiculate, încrederea în educaţie, în cunoaştere, respectul pentru cultură, totodată încrederea în viitor, cultul lucrului bine făcut, motivaţia intrinsecă pentru învăţare. Însă cel mai mult îmi propun să dezvolt sentimentul propriei valori, încrederea și respectul față de sine, tributar convingerii că atitudinea justă faţă de propria persoană și, implicit față de semeni, îl ridică pe om la o altitudine remarcabilă.

Îmi amintesc o poveste pe care am citit-o cândva despre un experiment realizat într-o şcoală din San Francisco. Se spune că, într-o zi, directorul i-a chemat în biroul său pe trei dintre profesori şi le-a spus: „Pentru că sunteţi trei dintre cei mai buni şi mai experimentaţi profesori din şcoală, vă voi încredinţa în acest an nouăzeci de elevi cu un înalt coeficient de inteligenţă. Vă voi lăsa să parcurgeţi programa şcolară după cum credeţi de cuviinţă, adaptându-vă la ritmul elevilor şi vom vedea cât de mult vor progresa”. Povestea spune că toţi au fost încântaţi de propunerea directorului. Profesorii aveau să predea celor mai inteligenţi elevi iar elevii aveau să beneficieze de atenţia şi metoda celor mai bine pregătiţi profesori. La sfârşitul experimentului, după un an şcolar, elevii au înregistrat într-adevăr progrese remarcabile, de la 20 până la 30 la sută mai mult decât ceilalţi elevi din întreaga şcoală şi chiar din întreaga regiune. Directorul i-a chemat pe profesori şi le-a spus: „Trebuie să vă mărturisesc ceva. Nu aţi avut nouăzeci dintre cei mai inteligenţi elevi. Toţi au fost elevi obişnuiţi. I-am ales la întâmplare din toată şcoala şi vi i-am încredințat”. La auzul acestei mărturisiri, profesorii au gândit: „Asta înseamnă că suntem nişte profesori de excepţie”. Însă atunci când erau gata să sărbătorească triumful propriei valori, directorul a continuat: „Trebuie să vă mai fac o mărturisire – a urmat un moment de tăcere – Nici voi nu sunteţi cei mai deştepţi profesori. Numele voastre au fost primele scoase dintr-o căciulă”. Oare ce transmite o astfel de poveste? Pe lângă altele, comunică faptul că felul în care te percepi, convingerile pe care le deții cu privire la propria persoană îţi modifică în mod radical atitudinea, şi, implicit, conduita. Atitudinea pe care o adopţi faţă de evenimente îţi depăşește chiar şi cele mai nebănuite capacităţi sau înzestrări. Aşa cum îmi transmit autorii pe care-i frecventez cu neastâmpăr copilăresc în ultima vreme, “atitudinea înseamnă altitudine”. Poţi ajunge oriunde îţi doreşti atunci când ai un vis sau o viziune şi totodată deţii atitudinea potrivită pentru a face din aceste două ingrediente reţeta sigură a propriului succes. “Lumea unui om ce nu vede este mărginită de limitele atingerii sale; Lumea unui om ignorant, de limitele cunoaşterii sale; Lumea unui om extraordinar este încadrată de puterea viziunii sale”, spune E. Paul Hovey. Nu pledez pentru un stil pedagogic laissez-faire însă nu pot fi nici admiratorul stilului autoritar, exigent până la cruzime. Cred că adevăratul merit al unui dascăl este abilitatea de a stabili un echilibru între fermitate şi permisivitate, între autoritar şi democratic. Ca profesor, trebuie să îi atragi pe elevii tăi spre cunoaştere, să le provoci curiozitatea, să transformi activitatea de a învăţa într-un efort atractiv, plăcut, antrenant. Este un adevăr probat faptul că învăţăm mult mai ușor și cu mai multă plăcere ceea ce corespunde intereselor, nevoilor, preferinţelor noastre. Psihologul american Daniel Goleman, în cartea sa Inteligenţa emoţională,  consideră că succesul şcolar este într-o foarte mică măsură datorat coeficientului de inteligenţă, şi într-o proporţie semnificativă, altor factori, printre care şi inteligenţa emoţională. Psihologul american Mihaly Csicksentzmihalyi vorbeşte despre plăcerea de a învăţa, despre plăcerea studiului, situând-o sub termenul de „flux” (lb.engl. flow): o stare de angajare sau implicare totală, o stare în care eşti absorbit de o carte, de o conversaţie, de vizionarea și istorisirea un film. Sunt acele momente deosebite, când simţi că percepţia timpului se modifică, când experimentezi un entuziasm greu de descris, când funcţionezi la parametrii optimi, cu un randament ce te uimeşte pur și simplu. Starea de flux presupune conştiinţa lucidă a scopului: trebuie să-ți fixezi un scop clar definit pentru a dobândi o astfel de trăire intensă. Studiile psihologului american par să dea o lovitură decisivă adagiului celebru: „no pain, no gain”. Nu trebuie să fii constrâns, forțat, nu este necesar să suferi pentru a progresa în cunoştinţe, deprinderi şi abilităţi. „Frica nu este cea mai potrivită cale spre virtute. Atunci când oamenii au o conduită morală datorită ameninţărilor sau sancţiunilor, viaţa lor este în mod semnificativ sărăcită. Doar printr-o disciplină autoimpusă pot fi trăite bucuriile vieţii şi menţinute limitele raţiunii.” Credința pe care mi-o asum este aceea că efortul cunoaşterii nu reprezintă deloc un travaliu dureros, ci mai curând o stare de febrilitate, o încântare inimaginabilă. Doar astfel ai şansa de a atinge potenţialul de care dispui, nivelul optim al productivității intelectuale. Dacă ar fi să stabilesc o diferenţă, pe de-o parte, între practicarea unei meserii conjuncturale şi, pe de altă parte, cariera ce dobândește şansa evoluției și a transformării în vocaţie, cred că diferenţa constă pur și simplu în bucuria cu care optezi să-ţi faci treaba. Încă de la izgonirea cuplului originar din Paradis am dobândit prejudecata că munca înseamnă travaliu, suferinţă, pedeapsă, consecință a unui gest nesăbuit. Ce-ar fi dacă am opta pentru o schimbare de paradigmă? Ce-ar fi dacă am spune că munca pe care alegem să o facem, profesia pe care ajungem să o practicăm, mai devrem sau mai târziu, nu este deloc o întreprindere crispată, aspră, ci mai curând un privilegiu fericit şi o plăcere? O schimbare de pattern mental ar câștiga astfel un impact educativ demn de luat în seamă: de la o instrucţie crispată, dresajul abuziv, rutinier și anost, la un proces de educare atractiv, grefat în jurul ideii de aventură fascinantă a descoperirii. Cred că dincolo de toate pedagogiile mai mult sau mai puțin moderne stă un adevăr fundamental: bucuria învăţării permanente trebuie inventată, dobândită și promovată ca un mod de viaţă. Deși risc o replică de tip sentință, mărturisesc că, în ceea ce mă privește, acesta este scopul primordial pe care îl confer educației: bucuria învățării permanente. Nu sunt puțini cei care devin cu sau fără voie victimele unei prejudecăţi periculoase, cultivând ideea că educaţia şi, mai târziu, munca sunt activităţi hiper-serioase, crispate, anoste până la durere. Probabil că aici s-ar putea localiza una din sursele expresiei atât de cunoscute, frecvent invocate ca enunț izbăvitor: „Am scăpat de la şcoală/de la muncă…”. Ca şi cum viaţa autentică, cu bucuriile și plăcerile ei rafinate, ar începe abia dincolo de poarta şcolii sau de uşa locului de muncă. Oare nu ajungem astfel să trăim doar la sfârșit de săptămână în timp ce zilele de muncă ne arată ca fiind prizonierii comatoși ai rutinei dizolvante? Educaţia şi, ulterior, munca trebuie transformate prin efort continuu, într-o aventură, într-o saga a propriei descoperiri. Sunt tot mai convins că pentru fiecare om există ceva în care merită să creadă şi care îi poate transforma viaţa dintr-o simplă rătăcire într-o călătorie nepreţuită. Totodată nu găsesc misiune mai nobilă pentru un dascăl decât aceea de oferi o busolă, un compas cognitiv, moral și estetic tinerilor pe care-i întâlneşte, dăruindu-le astfel reperele atât de necesare în drumul către succes, către o viață împlinită. Din această perspectivă, pot să mă consider un privilegiat, în sensul că dețin – prin întâlnirile cu elevii mei – şansa unui scop ce transcende limitele periplului meu existenţial. A fi profesor înseamnă să ai, prin elevii tăi, oportunitatea de transcende temporalitatea, de a permite unor oameni aflați la început de drum să-și transforme viața în destin. Profesorul este pentru mine cea mai frumoasă unealtă pe care oportunitatea o dăruiește elevilor săi pentru ca aceștia, navigatori încă lipsiți de experiență, să-și orienteze ferm și sublim călătoria spre propria împlinire.

Exerciţiu de reflecţie:

Oferă cu generozitate celorlalţi oportunităţi de învăţare, ajută-i să progreseze şi tu însuţi vei progresa. Cel mai valoros lucru din această lume este cel pe care eşti dispus să-l împarţi cu ceilalţi. Nu-ţi fă griji că vei pierde ceea ce dăruiești, dimpotrivă, vei constata că pe măsură ce oferi, darurile tale se întorc la tine înmulțite, multiplicate, printr-o complicitate neştiută a universului. Vei începe să trăieşti cu adevărat doar dacă alegi să sfidezi limitele propriului egoism, dacă alegi să-i ajuţi pe ceilalţi să-și atingă scopurile juste. Părăsește ori de câte ori ai ocazia zona de confort, rupe cochilia interesului personal, pentru a te dărui celorlalţi, pentru a sădi în mintea lor nu numai cunoaşterea şi curiozitatea, dar şi speranţa, încurajarea, încrederea într-un viitor mai bun prin educație și cultură.

Această intrare a fost publicată în Meditatii.

7 comentarii la “Dăruieşte valoare celorlalţi…

  1. Mulțumesc pentru dedicație.
    Aristotel, în ”Politica”, acolo unde scrie că omul este o ființă socială (”zoon politikon), constată că omul, spre deosebire de alte ființe sociale, posedă limbaj articulat, al cărui rost este cel de a comunica valori (dreptatea etc.). În treacăt fie spus, îmi pare că acolo este un cerc vicios în argumentare: limbajul articulat face posibilă comunicarea valorilor, dar el însuși este o formă de asimilare a valorilor.
    Am dorit să spun că ideea importanței valorilor, a enculturației în realizarea omului este milenară.
    Dumneavoastră ați vrut să valorificați această idee dintr-o perspectivă mai concretă, a realizării dv. ca profesor (ați fost întrebat: „Dumneavoastră cum ați devenit profesor?”) și a rolului profesorului de a forma oameni prin ”dăruirea de valori”.
    Lectura textului dv. este interesantă și cu folos, dar eu am anumite curiozități.
    – De ce, atunci când ați scris despre împrejurările care v-au ”antrenat pentru cariera didactică”, nu v-ați referit la oameni (părinți, profesori, mentori) care v-au ”dăruit valori”? De ce ”periplul” dv. apare ca fiind al unui autodidact, ca și când nu ați fi dator decât cărților din care ați citat?
    Când îmi pun întrebarea ”Cum am devenit profesor (de filozofie)?”, mie îmi vin în minte, în primul rând, oameni cărora le sunt dator moralmente, chiar dacă o parte însemnată a periplului meu a fost de autodidact (un termen discutabil, căci nimeni nu poate fi în mod absolut propriul său educator, pedagog, formator): trebuind să aleg între căsnicia fără frecvență și facultatea de filozofie fără frecvență, am ales să studiez filozofia la cursul fără frecvență.
    – De ce am impresia, citind textele dv., că lucrați într-o școală ideală, cu elevi ideali?
    Eu lucrez într-o școală reală, cu elevi reali, dintre care unii au motivație pentru studiu (intrinsecă sau măcar extrinsecă), dar alții manipulează telefoane în timpul orei sau își țin capul pe bancă.
    – De ce, în textul dv., ”dăruirea valorilor” apare ca fiind fără probleme, când în societatea în care trăim se manifestă o gravă criză a valorilor?
    – Saitul dv. îl folosiți doar ca o sursă de texte, de documente care pot fi descărcate de către elevi? Nu mă aștept să mutați cursurile pe sait, dar nu am constatat niciun mesaj de la vreun elev al dv.
    Sunt curios.
    Sunt prea curios?
    Sunt indiscret?

    • Dacă ar fi să contextualizăm discursul aristotelic despre cetate şi caracterul natural al sociabilităţii omului, situându-l aproximativ (după cunoştinţele mele) pe la anul 330, poate că i-am admite (sau i-am trece cu vederea chiar) şi acest neajuns: caracterul paradoxal al limbajului în ceea ce priveşte raportarea acestuia la virtute, despre care vorbiţi, fie şi în treacăt. Aristotel anticipează declinul cetăţii greceşti şi polemizează cu sofiştii, cei care relativizau orice normă sau convenţie socială, riscând să aducă astfel poate mai devreme declinul ce s-a dovedit inevitabil.În altă ordine de idei, consider datorie răspunsul la curiozităţilor dumneavoastră:
      (1). (cu riscul de a deveni mult prea personal sau de a subiectiviza nepermis discursul meu): părinţii au dispărut destul de devreme din scenariul devenirii mele astfel încât pot spune că nu mi-au oferit şansa de a-i fi asumat ca modele (prezenţa lor s-a transformat mai mult într-o proiecţie mentală idealizată). În locul lor am dobândit suportul educativ destul mai firav (dar totuşi existent) al bunicilor. Profesorii mei – având în vedere că am prins şi modelul educativ pre-revoluţionar – deşi poartă respectul meu pentru faptul că au pus piese importante în construcţia mea, totuşi îndrăznesc să spun că, în mică măsură, au reuşit să lase urme în memoria mea afectivă (nu sunt încântat de aceasta).
      (2).nu neg faptul că şi în şcoala în care predau sunt astfel de elevi (care manipulează telefonul sau dorm), însă prefer să ajung la şcoală pentru cei care sunt interesaţi de ceea ce încerc să le transmit şi, slavă Domnului, aceştia din urmă sunt într-un număr semnificativ. Sunt ore după care simt nevoia să le mulţumesc elevilor pentru felul în care contribuie la succesul procesului numit educaţie.
      (3).înţeleg dăruirea valorilor ca fiind un proces laborios, deloc facil, dimpotrivă, ce angrenează trudă, efort,consecvenţă, sacrificiu, renunţări… Dăruim valori în primul şi în primul rând prin CEEA CE FACEM noi, dascălii, şi nu doar prin ceea ce spunem. Limbajul faptelor noastre se vădeşte a fi mult mai persuasiv. Dacă suntem punctuali, serioşi, dacă, în ciuda multitudinii de sarcini pe care le primim şi trebuie să le ducem la îndeplinire, rămânem entuziaşti, bucuroşi de ceea ce ni se întâmplă bun (pentru că, slavă Domului, ni se întâmplă lucruri bune!), dacă îi tratăm cu respect pe elevi şi le dăm o şansă chiar şi celor care nu sunt interesaţi de materia/materiile noastre, atunci cred că asta înseamnă să transmitem valori şi să refuzăm capitularea în faţa unei societăţi ce pare să fi sucombat axiologic.
      (4). Saitul meu a plecat de la ideea că elevii interesaţi, mai puţini sau mai mulţi, ai mei sau ai oricărui alt profesor, pot descoperi câteva informaţii utile, fragmente de text, gânduri, meditaţii, provocări etc. Nu doresc neapărat să mi se mulţumească pentru asta sau să comentez îndelung cu elevii mei dacă ceea ce reuşesc să întreprind iese sau nu aşa cum trebuie. Sunt conştient că am de învăţat în fiecare zi câte ceva…

  2. Moderați comentariile?
    Am ”postat” un comentariu, dar nu apare în sait.
    Am avut eșec și când am postat primul comentariu aici.

    • Da, moderez comentariile din raţiuni ce ţin de decenţă şi bun-simţ: nu mi-aş dori să fiu înjurat în propriul domiciliu, fie el şi virtual. Regret eşecul dumneavoastră dar probabil că ştiţi adagiul: fiecare eşec poartă în el sămânţa unei oportunităţi viitoare…

  3. Anne Tharess spune:

    Sunteti, pentru mine, un izvor nesecat de inspiratie si speranta. La un moment dat, m-a intrebat cineva (apropiat sufletului meu) la ce mi-a folosit faptul că am facut atâta școală… Vezi tu, i-am răspuns, eu am oricând la îndemână, câmpurile mele cu rapiță, am muzica și cărțile mele, am cugetările lui Pascal și iubrea lui Zarathustra și port cu mine pretutindeni periplul tuturor personajelor pe care le-am însoțit în călătoriile lor… Am toate acestea pentru mine, din care pot da și altora. Altceva, într-adevăr, nu am, nu am posesiuni materiale. Dar având toate acestea, nu m-am simțiti niciodată deposedată de nimic. Mulțumesc pentru toate gândurile pe care le împărtășiți cu noi!

    • Mulțumesc pentru faptul că aveți curiozitatea și răbdarea de a descoperi aceste fragmente de viață, cu trăirile, experiențele și gândurile care stau în spatele lor. Cât despre școală, ea reprezintă pentru mine, și cred că sunteți în asentimentul meu, pretextul învățării sau al educației permanente. Viața însăși – așa cum se spune adesea – este o școală, totul este să intuiești lecțiile pe care ți le propune să le înveți, prin oamenii pe care îi întâlnești, cărțile pe care le citești, filmele pe care le vizionezi…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s