Să înveți să comunici…

Mi-am dezvoltat abilitatea de a mă exprima printr-un bizar mecanism al compensaţiei: absenţa unei comunicări autentice între cei care au ajuns să formeze, prin complicitatea nefastă a destinului, familia mea adoptivă. Insuficiențele, excesele și abuzurile lingvistice pe care le-am resimțit în jurul meu încă din zorii copilăriei, au declanşat și susținut dorinţa de a învăţa să-mi exprim adecvat trăirile și stările interioare, nevoia imperioasă de a conferi cuvintelor mele, pe cât posibil, o expresie îngrijită, coerentă, persuasivă. Retroactiv, constat că eforturile mele în această direcție au dobândit, nu de puține ori, forma unui veritabil atletism lingvistic: sesiuni prelungite de pronunție corectă a cuvintelor, silabelor și sunetelor, arhitecturi sintactice schițate febril pe orice petic de hârtie avut la dispoziție, jocuri de concepte a căror semnificații mi le doream familiare, compoziții, invenții și ingeniozități discursive despre orice și oricine. Ajunsesem să caut doar prezența acelor cunoscuți sau prieteni capabili să te provoace să citești o carte, capabili să istorisească un film fără a-i strivi intriga sub platitudini, capabili să-ți împărtășească o experiență personală ce te livrează surprinderii, mirării, bucuriei. Cu astfel de prieteni obișnuiam să imaginez scenarii, fabricam conversaţii prelungite mult după miezul nopţii, întreprindeam plimbări și dialoguri nocturne prohibite, fără destinaţii precise, mai mult sau mai puțin conștienți de străduința și bucuria comunicării.

A existat și o vreme în care m-am repliat în conversaţii imaginare cu personajele cărţilor pe care le-am citit, personaje pe care le-am chestionat, le-am instigat, le-am somat să-mi spună – cu complicitatea imaginației – chiar şi acele lucruri pe care autorul le trecuse deliberat sub tăcere. Adus pe lume într-o familie, crescut într-o alta, am ajuns să mă simt confortabil în familia oferită de cărţile pe care le-am citit. Cărţile au devenit pentru mine refugiul sau sanctuarul în care m-am repliat de fiecare dată când stupiditatea şi îngustimea din jurul meu deveneau copleșitoare. Pe lângă cărțile clasice ale unor autori consacrați din patrimoniul universal, am descoperit, pe rând, literatura science-fiction a lui Isaac Asimov sau Frank Herbert, scenariile poliţiste şi de aventură ale Agathei Christie, literatura romantică a surorilor Brönte sau a lui D.H. Lawrence, romanele cu gust de sirop melodramatic și vulgaritate ale Sandrei Brown. Citeam, realizam conspecte, fișe, extrăgeam și traduceam cuvinte sau expresii, cu frenezia și voluptatea gurmandului amenințat că are parte de ultima lui masă. Fiecare gen mi-a oferit pretextul de a transporta discuţiile cu prietenii într-un registru ceva mai îngrijit, atunci când acestea riscau să se scufunde în deșertul frivol sau în mlaștina vulgarității. Închideam uşa camerei mele pentru a deschide o cu totul altă uşă, către un univers fascinant, un itinerariu prin teritorii exotice sau extrem de familiare, alături de oameni-personaje ce mi-au câştigat admiraţia. Cărțile m-au făcut să râd, să plâng, să gândesc, să simt… Cât despre anii mei de rătăcire – acei ani în care m-am căutat și m-am pierdut în repetate rânduri –obișnuiam să folosesc cuvântul ca unealtă pentru a vinde idei, promisiuni, produse, viziuni, servicii, iluzii. Magia cuvântului a funcționat aproape de fiecare dată.

Nu întotdeauna eschivele mele din faţa conversaţiilor vulgare, triviale mi-au reuşit, însă atunci când am avut ocazia, am ştiut să profit, plasând dialogul într-un plan ceva mai puţin periculos pentru spirit. Am conștientizat devreme faptul că există conversaţii sau dialoguri care întinează, murdăresc spiritul până într-acolo încât resimţi nevoia duşului interior, a igienei mentale. Acestea au fost cuvintele situate sub spectrul grotescului, al meschinăriei, aservite obsesiv omenescului, prea-omenescului din noi.

Am conştientizat de timpuriu că dacă ştii să comunici, dacă înveţi cum să-ţi traduci gândurile, nevoile, intenţiile în cuvinte potrivite, poţi obţine ceea ce vrei în anumite situaţii, poţi să-i faci pe oameni să te urmeze. Nu de puţine ori am recurs la virtuţile persuasive ale cuvintelor, pentru a mă eschiva de la o pedeapsă nemeritată. Cuvântul mi-a asigurat, în numeroase împrejurări ale copilăriei și adolescenței, supravieţuirea. Am folosit cuvinte alese cu grijă pentru a-mi convinge prietenii să mă urmeze în aventurile montane. Revăd cu ușurință pe ecranul minții şedinţele nocturne pe care le prezidam după ce adunasem tot ceea ceea ce îmi era de ajutor: hărţi, descrieri monografice, fotografii, schițe, desene etc. Stabileam itinerarii îndrăznețe, ajustam interminabile liste cu echipamente, fixam obiective, calculam rezerve de hrană. Cuvântul bine rostit mi-a dăruit recompensa unor călătorii extraordinare, totodată oportunitatea unor întâlniri memorabile cu locuri şi oameni pe care nu i-am uitat.

Deşi lumea este formată, după cum mărturisește Robert Frost, fie din oameni care au ceva de spus dar nu au curajul s-o facă, fie din oameni care nu au nimic de spus dar vorbesc într-una, cred că trebuie să zdrobești propriile bariere sau limitări interioare şi să dobândeşti abilitatea unei exprimări clare, coerente, îngrijite. Trebuie să te străduiești din răsputeri să-ţi dezvolți abilităţile de comunicare, să te șlefuiești și să evoluezi permanent, dobândind deopotrivă substanță, conținut, persuasiune şi stil. Există un truism pe care îndrăznesc să-l formulez în finalul reflecțiilor de față, cu toate riscurile ce decurg de aici: să înveți să comunici reprezintă cheia către performanţă în domeniul profesional, în viața socială, personală și, nu în ultimul rând, în universul familial.

Această intrare a fost publicată în Meditatii.

4 comentarii la “Să înveți să comunici…

  1. Anne Tharess spune:

    Mi-a făcut deosebită plăcere acest articol. Rezonez mult la cele povestite. Mulțumesc!

    • De multe ori, în pofida unicității fiecăruia dintre noi, descoperim totuși experiențe de viață similare sau, pur și simplu, ne regăsim în cele spuse… Eu sunt, în acest caz, cel care mulțumește pentru lectură!

  2. Karla Richter spune:

    „Cartea nu este un lucru rau. Pentru mine a fost mangaierea vietii. M-am insotit cu ea si (…) am ajuns la liniste si intelepciune” Miguel Sadoveanu-Fratii Jderi.
    Interesanta perspectiva asupra comunicarii, si imi spun ca nu ma mai surprinde conjugarea comunicarii la diverse definitii si spatii, dar aici am aflat altceva. Unele idei le regasesc in ale mele notatii launtrice si ma tem cateodata de puterea cuvantului, de matricea in care tindem sa ne circumscriem pentru a fi intelesi de unii „semeni”.

    • Dragă Karla, după cum știi, s-au scris multe până acum și încă vor fi scrise poate mai multe de acum încolo despre importanța cărții, a lecturii, a interpretării etc. S-au făcut proiecte mai mult sau mai puțin ambițioase, s-au organizat seminarii, s-au orchestrat conferințe, simpozioane și mese rotunde. Nu discut aici eficacitatea lor în spațiul românesc, probabil că aș risca o generalizare pripită. Spun doar că, pentru mine, într-o anumită etapă a devenirii mele, lectura a constituit (și nu neg probabilitatea ca să se fi întâmplat la fel și pentru alții) un test de rezistență, de împotrivire încăpățânată, copilăroasă, la urâciunea și sterilitatea lumii din jur. Unii ar putea vedea în asta o formă de inadecvare sau chiar un handicap social, un refuz deliberat al experienței, un recul în fața angajării plenare în trăirile mai mult sau mai puțin intense ale vieții. Dacă astfel de convingeri și-ar dobândi legitimitatea, atunci admit că am fost, în acele timpuri, unul dintre cei mai inadecvați copii. Am căutat în cărți ceea ce nu am reușit să descopăr în viață: calm, liniște, armonie, echilibru, seninătate. Evident, a trebuit să plătesc consistent replierea mea în universul livresc: ani de ocolișuri, adăstări, ezitări, blocaje și rătăciri. Salvarea a venit tot dinspre lumea cărților: am descoperit că vreau să fac ceea ce iubesc cel mai mult, adică să dăruiesc celor dispuși să mă asculte ceva din experiența mea de viață, să le împărtășesc propria istorie, provocându-i astfel să-și trăiască ceva mai responsabil propria poveste. Fiecare om poartă cu sine propria istorie, însă de la un timp freamătul acesta lăuntric se cere rostit, fie și în șoaptă, pentru a trezi astfel la viață multe alte istorii nerostite dar valoroase…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s