Sunt curios cu privire la… curiozitate

„Unii oameni văd lucrurile aşa cum sunt şi se întreabă de ce. Alţii visează la lucrurile care încă nu există şi se întreabă de ce nu.” (George Bernard Shaw)

Acest articol, pe care îl dedic elevilor mei, la debutul anului școlar, s-a născut dintr-o curiozitate: am resimțit nevoia de a afla mai multe lucruri despre… curiozitate. Mărturisesc că la întrebarea „care este cea mai importantă trăsătură a spiritului omenesc?”, aș răspunde fără niciun fel de ezitări: curiozitatea. Tot așa cum consider că dintre procesele sau întâmplările miraculoase ce se desfășoară pe cărările neștiute ale minții noastre, imaginația merită cea mai mare preţuire. Ține de bunul-simț să admit că oamenii sunt înzestrați în proporții variabile cu această particularitate de excepție, unii sunt mai puțin curioși, alții fac din interesul pentru tot ce-i înconjoară activitatea lor predilectă. La fel cum, dacă ar fi să cochetăm cu extremele, am putea să admitem că lumea se împarte în oameni imaginativi și oameni lipsiți de imaginație. Iar între aceștia locuiește o lume…

Este curiozitatea o trăsătură dezirabilă, admirabilă? În ce mă privește, îmi place să cred că da! Atunci cum să traducem expresii de genul curiozitatea ucide pisica sau curioșii mor primii? Sau poate că ar fi cazul să nuanțăm discuția, plasând accentul cuvenit pe semnificațiile pe care le conferim termenului în cauză. Sau poate că, dacă îndrăznim să riscăm, ar fi oportună operarea unei distincții prealabile între o curiozitate benignă, sănătoasă, tradusă în interesul dezinteresat pentru cunoaștere, pe de-o parte, și o curiozitate malignă, de genul indiscreției bolnăvicioase față de activitățile vecinilor.

Un text care are ca obiect curiozitatea ar putea fi cu ușurință situat în universuri de discurs distincte, fiind posibile abordări în registru filosofic, religios, psihologic, biologic, motivațional ș.a.m.d. Din rațiuni care trimit la timpul și spațiul alocat unei astfel de întreprinderi, mă voi limita la trecerea în revistă a unui set de idei relevante despre această calitate eminamente umană. Întrucât predau filosofia (supremă provocare!), găsesc just să încep cu câteva considerații filosofice care fac referire, fie și tangențial, la curiozitate. De pildă, în corpusul de cărți intitulat generic Metafizica, Aristotel consideră că oamenii poartă în ei, ca o trăsătură intrinsecă, dorința de a cunoaște, ce-i provoacă să cerceteze lumea fără a râvni prin aceasta un profit. „Toți oamenii poartă în fire aspirația de a ști. Ca semn al ei, stă iubirea de senzații: căci acestea sunt iubite pentru ele însele, chiar și fără să aducă vreun folos.”[1] Văzul este considerat de Aristotel simțul cognitiv prin excelență, întrucât prin intermediul vederii omul „lămurește multe trăsături distinctive ale lucrurilor.”[2] Intuim una dintre funcțiile curiozității omenești, și anume nevoia de a înțelege sau clarifica aspecte care țin de mediul înconjurător. În același registru filosofic, îmi amintesc omul lăuntric ce locuiește „în templul minții și în tainițele inimii”[3], acel magistru interior despre care vorbește Augustin. Îndrăznesc să lansez o provocare: oare nu este această voce interioară aceea care ne determină să căutăm cunoașterea Adevărului și să ne sondăm adâncimile propriului suflet? Curiozitatea omenească se traduce în discursul teologic augustinian prin dorința de a cunoaște, prin plăcerea, iubirea sau ardoarea manifestate nu față de ceea ce este omenesc, ci mai curând față de frumusețea divină.[4] Augustin admite cunoașterea ca fiind „supremul bine al omului”[5] iar înțelepciunea ca fiind calitatea cea mai vrednică de dobândit, cu precizarea că nu este vorba despre înțelepciunea lumească (scientia) cât mai degrabă despre înțelepciunea divină (sapientia). În debutul uneia dintre lucrările sale monumentale, Critica rațiunii pure, Immanuel Kant admite că rațiunea omenească este copleșită de întrebări pe care nu le poate evita întrucât aparțin intrinsec acestei facultăți de cunoaștere. Altfel spus, stă în natura noastră să ne adresăm întrebări, să interogăm realitatea, să fim curioși. Curiozitatea poate fi tradusă prin apetența pentru cunoaștere resimțită de om atunci când asupra lui acționează datuș senzorial sau lumea experienței. „Nu încape nicio îndoială că orice cunoaștere a noastră începe cu experienţa. Căci prin ce altceva ar putea fi deșteptată spre funcţionare facultatea noastră de cunoaștere, dacă nu prin obiecte care exercită influenţe asupra simţurilor noastre și care pe de o parte produc ele însele reprezentări, pe de altă parte, pun în mișcare activitatea noastră intelectuală, pentru a le compara, a le lega sau a le separa, prelucrând astfel materialul brut al impresiilor sensibile într-o c unoaștere a obiectelor care se numește experiență?”[6]. Suntem curioși în măsura în care sensibilitatea preia datele din lumea înconjurătoare iar intelectul le prelucrează, le ordonează cu ajutorul categoriilor sale. William James consideră curiozitatea o „simpatie vie”, „gustul pentru idei subtile și ingenioase”, privilegiul remarcabil al unei elite a gândirii, al acelor oameni care „găsesc de cuviință să se întrebe și să se mire în fața unor lucruri care nu provoacă mirarea sau întrebarea celorlalți (…) [care] asimilează învățătura timpului lor, rostesc profeții și avertismente și sunt priviți ca niște înțelepți.”[7] Expresii precum de ce, de unde, cum și încotro smulg spiritul omului de sub tirania comodității, plasându-l în arealul curiozității.

Într-un articol semnat de Tom Stafford, postat la 12 iunie 2012 pe pagina BBC, se admite că omul reprezintă un dispozitiv evolutiv complex sau o mașinărie a cărei funcționare optimă necesită o gresare permanentă.[8] „Oamenii, se spune în articolul respectiv, au o natură profund curioasă, fapt care-i determină să facă adesea lucruri ce nu le aduc un câştig, cum ar fi faptul că citesc despre vieţile unor oameni pe care nu îi vor întâlni vreodată, învață lucruri care nu le vor fi de folos vreodată, explorează locuri în care nu vor reveni vreodată. Noi, oamenii căutăm să cunoaştem răspunsurile la întrebările despre lucrurile din jurul nostru, chiar dacă o astfel de cunoaştere nu reprezintă un profit evident pentru noi.”[9] Dintr-o perspectivă biologic-evoluționistă, curiozitatea se traduce printr-o înzestrare naturală impregnată în individ de către specie, arma redutabilă a celui care doreşte să supravieţuiască. Rădăcinile curiozităţii noastre, ca fiinţe umane, stau în jocurile copilăriei. Ca adulţi, păstrăm reziduuri ale comportamentului infantil, spiritul ludic și nevoia de explorare fiind dimensiuni constante ale naturii noastre. Deşi dobândim abilităţi de gândire algoritmică, totuşi suntem tentaţi să experimentăm, să încercăm variante rezolutive noi, să explorăm modalităţi inedite, mai puțin frecventate. Curiozitatea este, după cum remarcă semnatarul articolului, recompensa pe care evoluţia o oferă omului. Suntem programaţi să abandonăm cărările bătătorite, să ieşim din zona familiarului și să ne aventurăm către tărâmuri necunoscute și misterioase. Poate să pară uneori o risipă de timp însă tiparele cognitive impregnate în mintea noastră ne obligă să admitem că măcar o mică parte din ceea ce învăţăm astăzi ne va fi folositor, fie și printr-un încurcat traseu al hazardului, mâine. „Evoluţia ne-a transformat în maşini de învăţare supreme iar astfel de maşinării au nevoie de o cantitate rezonabilă de curiozitate pentru a profita deplin de capacitatea lor de învăţare”[10]. Dintr-o altă perspectivă, deopotrivă naturalistă și naturalizantă, omul a depășit nevoile strict biologice, a surclasat exigențele ce țin strict de supraviețuirea lui (hrană, apă, adăpost, perpetuare) și s-a refugiat într-o lume artificială, guvernată de curiozitate. Stă în specificul nostru de ființe umane să depășim lumea, să transcendem mediul înconjurător, să ne depășim pe noi înșine. Curiozitatea devine, printr-o astfel de viziune, un fel de reacție a omului la tirania instinctualității. „Existența curiozității pare să fie contrară teoriei evoluționiste: cei mai curioși oameni ar trebui să fie mai vulnerabili la rănire și moarte și astfel să piardă șansa reproducerii și, implicit, a perpetuării speciei.[11]  Altfel spus, firile curioase sunt o amenințare pentru evoluția speciei însăși, o disfuncție în ceea ce privește procesul de selecție naturală. Articolul provoacă prin caracterul său polemic, prin dubla raportare la ceea ce înseamnă curiozitate: pe de-o parte, armă, unealtă a supraviețuirii, pe de altă parte, piedică, obstacol în calea selecției celui mai bine înzestrat.

Într-un alt articol, intitulat The Psychology of Curiosity[12], George Loewenstein sesizează abundența de preocupări teoretice în privința studiului curiozității, fapt care-l îndreptățește să vorbească despre un veritabil theoretical puzzle. Despre curiozitate, remarcă autorul, s-a discutat atât în termeni admirativi, cât și depreciativi. Unii au considerat curiozitatea drept o forță care se manifestă în special în perioada copilăriei, alții au văzut în ea factorul decisiv care declanșează achizițiile cognitive de-a lungul vieții de adult. Mai puțin avantajoasă pare să fie perspectiva ce consideră curiozitatea o manifestare patologică, situată în vecinătatea voyeurismului sau a conduitelor deviante (alcoolism, agresivitate). Ceea ce este interesant este faptul că omul resimte curiozitate față de informațiile care nu îi sunt necesare, care nu îi aduc un beneficiu extrinsec evident. Curiozitatea devine astfel o combinație între superficial și profund, între efort cognitiv intens și comoditate, chiar lene; superficialitate, având în vedere faptul că erupe brusc, se manifestă prin schimbarea atenției sau a concentrării și poate înceta la fel de abrupt. Din punct de vedere psihologic, se admite forța motivațională remarcabilă pe care o exercită curiozitatea, prin declanșarea conduitelor impulsive, orientate către nou.  Loewenstein consideră că au existat două valuri de activitate intensă în privința studiului curiozității: primul val, în anii ’60, centrat în special pe descoperirea resorturilor psihologice sau a cauzelor ce declanșează manifestările curiozității, totodată pe descrierea acelor situații ce favorizează apariția comportamentelor curioase. Al doilea val a survenit în anii ’70-’80, fiind preocupat de măsurarea (deloc facilă) a curiozității și stabilirea dimensiunilor acesteia. S-au obținut rezultate neconcludente în privința identificării unor factori corelativi precum vârsta, genul sau coeficientul de inteligență. Loewenstein vede curiozitatea drept o formă de privare cognitivă voluntară resimțită de individ în momentul în care înregistrează o ruptură în domeniul cunoașterii. Un alt psiholog al curiozității, D. E. Berlyne distinge între curiozitatea perceptivă, manifestată prin interesul față de stimuli noi și care se diminuează pe măsura expunerii la stimuli (formă prezentă și la alte specii) de curiozitatea epistemică, concretizată în dorința dezinteresată de cunoaștere, modalitate eminamente umană. Totodată se diferențiază între curiozitatea specifică, efectivă și curiozitatea diversivă, tradusă prin nevoia de a scăpa de plictiseală și nu neapărat de nevoia de a avea acces la mai multă informație. Psihologia a realizat și alte distincții, de pildă între curiozitatea în profunzime – interesul manifestat de o persoană pentru un anumit domeniu, temă sau subiect, și curiozitatea orizontală – preocuparea extensivă pentru mai multe câmpuri sau domenii ale cunoașterii. S-a încercat stabilirea unor grade sau niveluri de curiozitate (scala), totodată s-au experimentat corelații și raporturi de tipul cauză-efect între curiozitate și creativitate, inteligență, grad de socializare, toleranță la situațiile ambigue sau incerte, sentimentul propriei valori sau responsabilitate. Una dintre concluzii mi-a atras atenția în mod deosebit: curiozitatea reprezintă un factor determinant în dezvoltarea inteligenței, comportamentul de explorare a mediului fiind marca evidentă a inteligenței. Ceea ce mă duce cu gândul la sarcina deloc facilă a oricărui pedagog: aceea de a reuși, prin instrumente, mijloace, metode și procedee specifice, să provoace curiozitatea celui pe care-l educă, să declanșeze în mintea acestuia interogații, mirări, reflecții, să suscite nevoia firească a descoperirii și dezvoltării personale. În cartea sa Cele 15 legi supreme ale dezvoltării personale, John C. Maxwell consideră despre curiozitate că reprezintă „cheia pentru a învăţa toată viaţa. Dacă vrei să continui să creşti şi să te dezvolţi, trebuie să continui să înveţi.”[13] Autorul american oferă câteva sugestii valoroase pentru cultivarea curiozităţii, printre care: să fii încredinţat că poţi fi curios, să gândeşti mereu ca un începător (altfel spus, să nu consideri că ai aflat totul într-un anumit domeniu), să fii dispus să înveţi permanent ceva nou, să transformi expresia de ce în întrebarea ta favorită, să cauţi compania oamenilor curioşi. „Curiozitatea ajută o persoană să gândească şi să depăşească limita obişnuită a posibilităţilor. Întrebarea de ce aprinde imaginaţia. Conduce la descoperire. Oferă opţiuni noi. Îi face pe oameni să iasă din cotidian şi îi conduce către o viaţă extraordinară.”[14]

În ceea ce mă privește, iubesc compania oamenilor curioşi, prezenţa lor tonică, entuziastă, antrenantă. Prin atitudinea lor remarcabilă reușesc să contagieze, să inspire, să motiveze, radiind energie și poftă de viaţă, dorinţă nedisimulată de a şti mai mult și mai bine dar, mai ales,  de a fi mai mult. Oamenii curioşi sunt permanent însetaţi de cunoaştere. Pentru ei, totul intră în zona lor de interes, totul constituie un punct de atracţie: idei, sentimente, trăiri, oameni, evenimente, experienţe… Oamenii curioşi sunt dispuși să înveţe, să progreseze, să se depășească. Întrebarea lor esenţială este: de ce? Oamenii curioși nu trebuie împinși de la spate, nu trebuie stimulați din exterior, pentru că ei dispun de ajutorul extraordinar al motivației intrinseci, lăuntrice: dețin secretul combustibilului interior ce le alimentează și dinamizează motoarele. Oamenii curioși (își) adresează întrebări, investighează atent, explorează miezul realității și străpung cu privirea periferiile acesteia, transcend depărtările lumii şi adâncimile propriului spirit. Da Vinci, Columb, Copernic, Edison, Einstein şi mulţi alții al căror nume este amintit cu respect de umanitate au fost oameni curioşi, care au știut să transforme semințele divine numite entuziasm, imaginaţie, determinare, dedicare, angajament în tot atâtea fructe miraculoase. Din fructele curiozității lor ne hrănim propria curiozitate. Curiozitatea l-a purtat pe om în spaţiul cosmic sau l-a trimis spre adâncimile pământului, i-a oferit satisfacția cuceriririi înălțimilor și i-a potolit fiorul sau neliniștea resimțită în fața abisului. Iată de găsesc oportun să te întreb, dragă cititorule, tu, care ai avut răbdarea parcurgerii acestor (g)rânduri: te consideri o persoană curioasă?

[1] Aristotel, Metafizica (traducere realizată de Andrei Cornea), Editura Humanitas, București, 2001, p.49.

[2] idem, p.49.

[3] Augustin, De Magistro (traducere realizată de Eugen Munteanu), Editura Humanitas, Iași, 1995, p.59.

[4] Augustin, Solilocvii (traducere de Gheorghe I. Șerban), Editura Humanitas, București, 1993, p.93.

[5] idem, p.105.

[6] Immanuel Kant, Critica rațiunii pure (traducere de Nicolae Bagdasar și Elena Moisuc), Editura Univers Encicolpedic, București, 2009, p.49.

[7] William James, Introducere în filosofie (traducere de V. Ciubotariu), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001, p.7

[8] http://www.bbc.com/future/story/20120618-why-are-we-so-curious

[9] idem.

[10] idem.

[11] http://science.howstuffworks.com/life/evolution/curiosity.htm

[12] http://www.andrew.cmu.edu/user/gl20/GeorgeLoewenstein/Papers_files/pdf/PsychofCuriosity.pdf

[13] John C. Maxwell, Cele 15 legi supreme ale dezvoltării personale, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2014, p. 214

[14] idem, p.215.

Această intrare a fost publicată în Meditatii.

2 comentarii la “Sunt curios cu privire la… curiozitate

  1. Karla Richter spune:

    Sunt curioasa in general asupra misterului fiintei umane care mi se descopera/redescopera in fiece zi, ambivalent ca fiinta si trup. Pentru mine “ a fi” ca om semnifică “a valora”. Omul e „valoare” întrucât este o eternă promisiune. Incerc sa aflu cine sunt, uneori reusesc, alteori ma alterez in identificare si introspectie. Sunt capabila să alternez conceptele astfel încât să fiu destul de distanta in evaluare pentru a provoca dorinţa identificării şi totodată sunt aşa de apropiata ca să fac posibilă identificarea ? Pot, din când în când, să fac dovada bucuriei aduse de ceea ce fac pentru ceea ce sunt ?

    Kant spunea: To do is to be, iar Heidegger: To be is to do. Care si cum ma identifica in cautarile mele? O alta fateta a curiozitatii mele.

    • Uităm de multe ori faptul că nu se cade, dar mai ales NU TREBUIE, să-ți transformi semenul într-o unealtă, într-un instrument folositor propriilor scopuri izvorâte din vanitate sau interes egoist. Kant remarcă precum nimeni altul acest adevăr fundamental atunci când, în Bazele metafizicii moravurilor, admite că a face bine este, pe cât posibil, o datorie. A face bine înseamnă a-l situa pe semenul tău în orizontul valorii intrinseci, a-l considera scop în sine, și nu doar mijloc. Iar aceasta este o maximă, un principiu de acțiune a priori, care nu are nevoie de niciun fel de întemeiere exterioară, pentru că locuiește în însăși rațiunea noastră. A face, altfel spus, a acționa conform imperativului categoric, înseamnă a fi cu adevărat, a fi în mod autentic. Iată de ce bruta, criminalul, persoana care atentează la siguranța semenului său, nu deține privilegiul autenticității, al existenței reale (dacă poate fi spus astfel), ci mai curând sunt locuitorii unui spațiu pe care l-aș numi sub-umanitate. Fiecare om este, în fond, o promisiune, un proiect în desfășurare. Obișnuiesc să spun elevilor mei că Preabunul Dumnezeu ne-a oferit fiecăruia dintre noi un card sau un cec (un capital de încredere). Depinde doar de noi, de străduințele noastre zilnice dacă, atunci când ne vom întoarce printre astre, vom fi mai bogați sau vom fi pierdut totul. Cât despre bogăție, optez să o traduc în acest context prin efortul de a dărui celorlalți din ceea ce ți s-a oferit ca valoare. Bogați cu adevărat sunt numai cei care știu să-i îmbogățească pe ceilalți – iar acest enunț trebuie citit și înțeles cu maximă atenție și responsabilitate.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s