Câteva gânduri despre itinerarii montane și călătorii interioare…

Călătoriile constituie pentru mine pretextul unor itinerarii spirituale uluitoare, echivalentul unor autentice căutări şi eventuale regăsiri de sine. Indiferent dacă este vorba despre pelerinaj, hoinăreala provocată spontan sau voiajul pregătit în cele mai mici detalii, călătoriile reprezintă escale în spaţiu şi timp de o bogăție extraordinară  în plan cognitiv, cultural și spiritual. De altfel, educaţia unui om, formarea armonioasă a personalităţii acestuia, a fost concepută, într-o perioadă îndelungată a istoriei, drept un  compositum între un timp al instruirii sau uceniciei (lecturii) şi un timp al călătoriei. Nu cred că este deloc o exagerare să admiți că educaţia presupune – pe lângă orele de studiu pătrunse de eforturile individuale sau de cele călăuzite de un magistru – călătoriile, excursiile, ieșirile în natură, abandonul universului familiar în favoarea explorării și descoperirii. Redusă numai la studiu, educaţia riscă să devină o întreprindere incompletă, inadecvată, cu finalități incerte sau provizorii. Îmi amintesc de prima mea peregrinare în munţi, survenită la capătul a două săptămâni de trudă. Întrucât aveam nevoie de banii necesari călătoriei am acceptat să manevrez zilnic, alături de doi prieteni, grămezile de paie de la o fermă din marginea orașului. Pe o caniculă ucigătoare, am descărcat șiruri interminabile de baloți dintr-o remorcă și i-am ordonat într-o hală ticsită cu un praf consistent ce transforma fiecare respirație într-un efort supraomenesc. Pentru ca experiența agricolă să fie deplină, în tot acest timp, roiuri dezarmante de insecte, trezite la viață de supliciul titanilor deznădăjduiți, se străduiau cu încrâncenare să se înfrupte din sângele nostru. Înclin să cred că tocmai orele acelea de muncă asiduă, de luptă cu praful şi de rezistență îndârjită în fața vietăţilor hematofage au transformat călătoria ce a urmat într-o aventură formidabilă, înscriind-o pe lista candidaților la cele mai reuşite peregrinări montane.

Călătoriile în munţi mi-au oferit cele mai frumoase şi autentice lecţii, beneficiile educative ale muntelui fiind pentru mine indubitabile. În primul rând, în munţi am învăţat să-mi cunosc propriile limite, atât fizice, cât şi sufleteşti, mi-am explorat propria lume interioară, m-am căutat şi, uneori, m-am reîntâlnit cu mine însumi, printr-un ocol legitim, succint sau prelungit, prin exterioritate. Cunoaşterea de sine este, într-un fel, „filtrată” de peisajele montane, astfel încât, la capătul itinerariului exterior, ai şansa de a-ţi revela interioritatea, fortificată, convingătoare, sigură. Îmi revin în minte, în acest loc, cuvintele lui Constantin Noica, maestrul de la Păltiniş, cel care admitea cu sinceritate că, atunci când întâmpini o dificultate sau te afli în faţa unei probleme, trebuie să urci un deal sau un munte. Voinţa de a înfrunta înălţimile, dincolo de solicitarea evidentă a resurselor fizice de care dispui, te ajută să-ţi accepţi vulnerabilitatea, limitele, dar mai ales îţi dă puterea de a-ţi împinge cât mai departe frontierele propriilor neputinţe, pentru a găsi soluţia izbăvitoare. Numai în faţa spectacolului grandios al muntelui, trăieşti ceea ce psihologii numesc ambivalenţă afectivă: te simţi deopotrivă insignifiant, nesemnificativ, copleşit de verticalitate, totodată stăpân, învingător, cuceritor al unui spaţiu care-şi refuză capitularea, cedând doar în faţa unui efortului celor temerari şi puternici.

În al doilea rând, dincolo de privilegiul cunoaşterii de sine, muntele mi-a oferit şansa unei lecţii de conştiinţă şi responsabilitate civică, de compasiune şi întrajutorare. Alături de unul sau mai mulţi tovarăşi de drum, am conştientizat că viaţa fiecăruia îi aparţine în aceeaşi măsură în care aparţine şi celorlalţi. Umăr lângă umăr, printre eforturi care îţi taie respiraţia, constaţi că trebuie să fii pregătit să-l ajuţi pe celălalt, să-i întinzi un braţ ferm, să-l întâmpini fără rezerve cu încurajări şi vorbe care-l ajută să progreseze. Suprema ta datorie, obligaţia ta de conştiinţă devine în astfel de împrejurări sprijinul sincer şi dezinteresat al aproapelui. Muntele nu iartă manifestările egoiste, care, mai devreme sau mai târziu, se întorc cu tăria unei lovituri de bumerang. În orice călătorie în mijlocul naturii, planificată îndelung sau rezultată dintr-un entuziasm spontan, trebuie să fii dispus să oferi fără a aştepta nimic în schimb, fără a revendica nimic, doar cu încrederea nedeclarată că şi celălalt, în circumstanţe similare, ar fi dispus să facă la fel pentru tine. Iată de ce, în munţi se leagă prietenii care transcend însăşi viaţa, amiciţii care sfidează timpul şi devenirea, deşi sunt zămislite în doar câteva zile de peregrinări şi tot atâtea nopţi forjate în lumina aspră a focului de tabără.

În al treilea rând, muntele mi-a oferit lecţia responsabilităţii şi a respectului cuvenit faţă de mediul înconjurător. Chiar şi atunci când eşti echipat doar cu rudimente de cultură ecologică, chiar şi fără să fii un expert, constaţi că locurile pe care le întâlneşti au nevoie de grija şi atenţia ta. Pentru că nu de puţine ori cinismul şi nepăsarea lasă amprente adânci în fizionomia de un farmec inegalabil a munţilor. Îţi doreşti atunci să poţi opera o incizie în fibra profundă a semenilor tăi, pentru a localiza ţesuturile compromise, şi în urma unui exerciţiu miraculos de ecologie interioară, să restaurezi omul în fresca respectului faţă de mediul pe care-l populează. În astfel de momente, amestec bizar de frustrare şi dispreţ, îţi adresezi întrebări esenţiale despre resorturile nepăsării şi cinismului, despre indolenţa ce îmbracă forma grotescă a unui atac orchestrat furibund la adresa templului naturii. În astfel de momente, încerci să te salvezi în credinţa sau măcar în nostalgia unui paradis pierdut dar care poate fi, dacă nu regăsit, cel puţin reconstruit din ruine. Îţi vine în minte gândul consolator că Supremul Arhitect a dăruit cândva creaturii Sale mediul pentru ca acesta din urmă să-l îngrijească şi să-l stăpânească în mod responsabil. Îţi spui că poate nu este prea târziu ca această casă a lumii, templu magnific al dumnezeirii, să redevină ceea ce a fost cândva: un pretext pentru ca omul să-şi cerceteze înţelesurile şi rostul în lume, un context în care omul să-şi revendice statutul demn, un text căruia omul, ca lector atent, să-i admire măreţia şi frumuseţea. Muntele m-a învăţat că trebuie să-ţi fixezi un ritm care să-ţi permită o dozare optimă a efortului astfel încât să nu înaintezi nici prea repede, ratând astfel farmecul peisajului, nici prea încet, riscând astfel să nu ajungi la timp acolo unde ţi-ai propus. Marele înţelept Confucius avea dreptate atunci când spunea că, în viaţă, „nu contează cât de încet mergi atâta vreme cât nu te opreşti”. O altă lecţie importantă pe care muntele mi-a oferit-o este aceea că, după ce ţi-ai stabilit clar scopul, trebuie să priveşti întotdeauna în sus, acolo unde se află vârful, însă nu atât de sus încât să pierzi din vedere ceea ce se găseşte în jurul tău: fie frumuseţea peisajului, fie pericolele care pot să survină pe serpentine ce urcă sau coboară în vecinătatea marginilor abrupte. Am întâlnit cândva o poveste într-un volum al lui John C. Maxwell, despre un turist britanic ce a hotărât să urce pe Mont Blanc. Şi-a luat cu el tot felul de lucruri pe care ghidul le-a considerat inutile: o pătură mare şi grea, o duzină de bucăţi mari de caşcaval franţuzesc, o sticlă din cel mai bun vin, tablete de ciocolată, aparate de fotografiat cu multe accesorii pentru obiectiv şi multe alte inutilități. Turistul nu a vrut să asculte sfatul ghidului ce i-a recomandat să abandoneze echipamentul inutil în tabăra de la bază. Aşa încât, turistul nostru a luat-o din loc, sperând să le dovedească celorlalţi nu numai că va lua cu el toate accesoriile dar, mai mult, va ajunge primul pe vârf. Ei bine, pe drum, grupul a întâlnit tot felul de obiecte abandonate care proveneau din rucsacul englezului. În cele din urmă l-au întâlnit pe turist, devastat de epuizare însă cu lecţia învăţată: în drumul tău către vârf (îndrăznesc să-i spun, în acest loc, SUCCES) nu trebuie să iei cu tine decât lucrurile de care ai neapărată nevoie. Balastul, inutilitățile, accesoriile trebuie îndepărtate fără rezerve și fără regrete, altfel te pot întârzia, te pot sabota, te ţin pe loc şi chiar îţi ameninţă existența sau împlinirea ei.

Muntele este oportunitatea perfectă pentru a-ţi pune la încercare tăria caracterului, este locul ideal pentru a-ţi fortifica trupul şi spiritul. Oboseala efortului depus pentru a ajunge în vârf scoate la lumină resorturi energetice nebănuite, îţi oţeleşte voinţa şi-ţi amplifică motivaţia. Satisfacţia pe care o resimţi la capătul unui versant escaladat, printre respiraţii întretăiate, când contempli imaginea amplă, panoramică ce ţi se deschide în faţa ochilor, este inegalabilă. Înţelegi atunci ceva din ceea ce a vrut să spună Friedrich Nietzsche după peregrinările sale prin munţii Alpi: „… să urci la înălţimi la care pot urca doar păsările de pradă, printre ghețuri…”. Altitudinea în viață se dobândește greu, prin atitudine, în aceeaşi măsură în care atitudinea potrivită, constructivă, dinamică influențează decisiv altitudinea pe care o poți atinge. În munți ajungi să te afli atât de aproape de Cer încât simţi că-l poţi atinge cu mâna. În munți ești atât de aproape de Cer încât simţi că, dacă îţi încordezi auzul și îți deschizi sufletul, îl poţi asculta pe Dumnezeu cum îți vorbește. Fiecare om este în fond un călător mai mult sau mai puțin încercat pe muntele numit VIAȚĂ.

Această intrare a fost publicată în Meditatii.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s