Melete thanatou

(melete thanatou – expresie grecească ce exprimă într-o manieră sintetică una dintre definiţiile clasice ale filosofiei, definiție pe care David Armeanul o atribuie lui Platon, aceea de pregătire pentru moarte)

Fiecare apropiere de moarte, fiecare întâlnire cu ea (când spun aceasta, am în vedere disparițiile pe care fiecare om este nevoit să le îndure) reprezintă în ultimă instanță o reîntâlnire cu tine însuți. Indiferent dacă se apropie de tine discret sau cu zgomot, dacă îşi anunţă din timp sosirea sau se strecoară perfid în neodihna unei zile sau în tihna unei nopți, moartea rămâne evenimentul cel mai intens, mai profund, momentul revelator de adevăruri esențiale. Nu vreau să fiu înţeles greşit: nu manifest o înclinație patologică către moarte, dimpotrivă, sunt o persoană care se abandonează fără rezerve bucuriilor frumoase ale vieții. Găsesc absurd să vorbesc despre propria-mi dispariție, chiar dacă, la limită, aș putea să resemnific termenul astfel încât discursul să devină plauzibil. Mai curând vreau să vorbesc despre moartea celor dragi, a celor pe care îi găzduim o vreme în panteonul devenirii noastre. S-a spus de multe ori că viaţa este un dascăl ce îţi oferă lecţii, te testează, te pedepsește sau te recompensează. Dar oare moartea poate să te învețe ceva? Una dintre spaimele profunde ale omului (exceptând, poate, anumite tulburări morbide de personalitate) este aceea a propriei dispariții. Cred că raţionamentul suportă cel puțin un amendament: mai mult decât propria disoluție, mai tulburător și mai generator de angoase este gândul pierderii celor dragi. Ca antidot la spaima generată de propria moarte, omul a inventat cultura, religia, arta. Dar oare ce poate inventa pentru a se pune la adăpost de spaima pe care o declanșează moartea celor dragi? Mi-e teamă că nu poate inventa nimic. Nu îmi propun să întreprind în cele ce urmează o fenomenologie a morţii sau un studiu cu pretenții de științificitate, din cel puțin două motive: în primul rând, nu dețin competența necesară pentru a face asta și, în al doilea rând, am convingerea că există spirite mult mai exersate care au reușit sau vor reuși această performanță. Las tanatologilor privilegiul analizei și descrierii unui fenomen atât de complex, atât de puțin cunoscut și înțeles. Tot ce îmi doresc este să descriu câteva dintre lecțiile pe care le-am dobândit prin moartea celor care mi-au pătruns în viață, m-au însoțit pentru o vreme și apoi au dispărut. Am început să mă familiarizez cu moartea în aurora vieţii mele – am întâlnit-o pe holurile unui spital cu gresie albă și mirosuri înțepătoare de dezinfectant. Rezerva aceea cu perdele galbene care-mi sfidau curiozitatea de copil, ținând departe de mine durerile mocnite într-un pat cu cadru de inox mătuit și învelișuri cauciucate, s-a impregnat în miezul memoriei mele afective. Experimentez astăzi neputința de a localiza exact momentul primei întâlniri cu moartea, pentru că trecerea timpului a reușit să îndepărteze indiciile, să le tăinuiască în cotloanele mai puțin umblate ale gândului, ca un hoț ce-și ascunde cu abilitate urmele. Totuși resimt și acum răceala din ochii ei, atât de profund impregnată în memoria mea infantilă, dezolarea momentului în care m-am agățat pentru o vreme de ea și i-am strâns mâna amorțită. La capătul acestei prime întâlniri am pierdut pe cineva drag, cineva al cărui chip s-a înstrăinat odată cu trecerea inexorabilă a timpului sau, cel puțin, mi-a devenit inaccesibil. Fizionomia lui s-a desprins de mine, în ciuda încercărilor repetate de a o reconstrui, iar în locul ei s-a născut în mintea mea un model, un reper la care am început să mă raportez, un fel refugiu interior la care m-am adăpostit de fiecare dată când m-au asaltat neliniștile, dificultăţile, durerea. Printr-o alchimie interioară greu de înțeles, figura sa nu a dispărut definitiv, ci mai curând a dobândit proporţii de arhetip pentru evoluția mea ulterioară. Nu am suficiente repere pentru a mi-l aminti așa cum a fost iar aceasta cred că este din cauza ecranului care s-a aşezat definitiv între mine, copilul de atunci și adultul de astăzi. Însă peste toate aceste frânturi de gânduri, trăiri, bucurii, reușite și neputințe topite unele în altele, am proiectat așteptările și idealurile conștiinței mele, construind astfel un portret, o biografie interioară. Nu cred că l-am pierdut pentru totdeauna, ci mai curând l-am acceptat să locuiască în mintea și în inima mea. A doua întâlnire cu neantul a survenit la o oarecare distanță în timp, prin dispariţia unei alte figuri emblematice pentru copilăria şi adolescenţa mea, un fel substitut al figurii paterne: bunicul meu. Marcat irecuperabil de surzenie, ghemuit în propriile lui tăceri, însă preocupat să-mi dăruiască iubirea pentru meşteşugul cititului şi al scrisului, bunicul meu mi-a însoțit pentru o vreme periplul existențial după care s-a retras dincolo de lume discret, neştiut, cuminte. Am străbătut numeroase bucurii, tristeți dar și confruntări cu acest Goliat depășit de vremuri, dar încă dezinvolt în purtări și teribil de încrâncenat să refuze capitularea în fața nisipurilor mișcătoare ale lumii și vârstei. Colecționar fervent al cărților pe care le păstra cu grijă în dulapuri patinate de vreme, departe de amenințarea prafului sau a umezelii, bunicul meu mi-a dăruit, uneori fără să știe, voluptatea ascunsă a lecturii. Îmi amintesc ritualul de după-amiază al lecturii ziarelor la care era abonat, felul în care parcurgea iscoditor rândurile și cum, din când în când, ridica privirea spre orizonturi bănuite numai de el. Știu că de la o vreme surzenia i-a luat în stăpânire cuvintele, le-a subjugat, dăruindu-i în schimb o tăcere copleșitoare, adâncă. Cu fiecare zi istovită, boala a reușit să împuțineze statura lui altădată zveltă, de războinic ce cunoscuse multe înfruntări, așezând peste ea umbra grea a bătrâneții. Până când, într-o zi, am primit un telefon din care vocea fals afectată a unei mătuși mi-a făcut cunoscută vestea într-o manieră fadă, golită de regrete precum verdictul legitim de la capătul unui proces: „bunicul tău s-a dus”. Am știut atunci că bunicul meu nu s-a dus, mai curând a preferat să se retragă în neființă, să se ascundă printre rafturile unei biblioteci nesfârșite, înconjurat de ziarele și cărțile lui. Retragerea lui a gravat o lecție de neșters în profunzimile spiritului meu prins între copilărie și maturitate: este mai mult decât oportun să-mi îndrept auzul dar mai ales sufletul spre chemările și strigătele de neputință ale semenilor mei, să ajut, să încurajez. Totodată trecerea lui mi-a lăsat drept moștenire căutarea febrilă, efortul de a pătrunde cu înțelegerea mea frământările lumii, de a savura echilibrul și armonia, de a râvni dobândirea serenității. A treia întâlnire cu moartea s-a produs fără să lase în mintea mea decât ecouri stinse, reverberaţii vagi, uitate prematur. Fire religioasă, de o religiozitate lipsită de complicaţii sau problematizări inutile, bunica mi-a lăsat prin trecerea ei dincolo un testament plin de interogații, nedumeriri şi mirări: există vreun rost înscris în tot ceea ce facem sau totul este o goană amețitoare și absurdă către un dincolo ce ne înspăimântă? Ce ar trebui să ne preocupe cu adevărat în viaţă: grija zilei de azi sau promisiunile incerte ale zilei de mâine? Religiozitatea ei, grefată pe un spirit mai puțin instruit, mi-a dăruit în mod paradoxal atenția și admirația pentru modul decent, educat, discret în care trebuie practicată credința. I-am auzit adesea rugăciunile rostite cu voce stinsă, abia simţită, întrerupte sporadic de implorări şi lamentări zgomotoase. Îmi revine în minte imaginea cutiilor umplute cu nisip în care dormitau resturi pipernicite de lumănări, ascunse sub paturi precum reminiscențele clandestine ale unor ritualuri profane. A patra întâlnire cu moartea a fost pregătită din timp, ca un antrenament elaborat și sistematic în arta dispariției: este vorba despre retragerea discretă și neînțeleasă a mamei. Într-un fel, pot să admit că nu a murit, ci doar şi-a regizat dispariţia definitivă menită a înlocui un abandon întrerupt răzleț prin palide vizite sau întâlniri mai mult sau mai puțin întâmplătoare. A luat cu ea dincolo răspunsuri și clarificări atât de așteptate, dăruindu-mi în schimb întrebări nerostite, variabile necunoscute în ecuaţia propriei vieţi, mirări și neliniști care cu greu îşi vor găsi vreodată odihna. Resimt acut, post partum, regretul față de o viaţă irosită, neînţeleasă, absurdă. Cea mai recentă întâlnire cu neființa mi-a pus la încercare resorturile interioare, le-a solicitat rezistența la sfâșiere. Cu atât mai mult cu cât s-a produs într-un mod cu totul și cu totul neaşteptat, printr-o complicitate fatală a împrejurărilor care îmi este și astăzi străină. Părăsirea premeditată a acestei lumi de către un tânăr pe care, copil fiind, l-ai văzut crescând sub ochii tăi, nu este deloc un eveniment ușor de suportat. Mi-a luat ceva vreme să depășesc răscolirile lăuntrice pe care mi le-a produs, răvăşirea care m-a încercat. Frângerea unei vieţi la o vârstă la care este încă promisiunea unui viitor frumos nu este deloc o simplă moarte, este cu mult mai mult, este ceva ce nu poate avea însă un nume potrivit. Știu doar că absurditatea acestei morţi m-a smuls din mine însumi și m-a aruncat, într-un februarie îngheţat, dincolo de marginile lumii și ale înțelegerii. Am învățat că iubirea trebuie să fie cale împreună către mai bine, sprijin reciproc pe drumul către circumstanțele salvatoare, că doar prin iubire ai șansa să evoluezi, să te dezvolți frumos, curat, demn, armonios.

Descopăr zilnic faptul că viața fiecăruia dintre noi este pătrunsă neîndoielnic de o bogăție copleșitoare de lecții și învățături valoroase, a căror receptare justă depinde de văzul nostru alert, de auzul sensibil, mintea lucidă și sufletul apetent cu privire la adevăr, bine și frumos. Fiecare zi îngăduită sub soare poate fi transformată prin pregătire și efort voluntar într-o suită de experiențe miraculoase, menite a ne îmbogăți sufletește. În fiecare zi poți descoperi ceva în care merită să crezi şi care îţi poate transforma viaţa dintr-o simplă rătăcire într-o călătorie nepreţuită. Mai știu însă un adevăr pe care îndrăznesc să-l lansez la finalul acestor reflecții: disparițiile celor pe care-i prețuim sunt deopotrivă lecții de viață care, dincolo de faptul că ne prind de fiecare dată nepregătiți sau cu temele nefăcute, sunt lecții de o profunzime extraordinară pe care se cuvine să le asumăm cu credință, curaj și seninătate.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s