Privește lumea, din când în când, prin binoclul copilăriei… (gânduri-cadru la o fotografie scumpă)

Este un truism să admiți că, pe lângă momentele de bucurie și încântare, orchestrate prin propriul efort sau prin complicitatea împrejurărilor, în repertoriul numit viață se întâlnesc nenumărate acorduri abrupte, disonanțe, neregularități, traduse în probleme, dificultăți, neliniști. Nimeni nu este menajat, omis, lăsat de-o parte de adversitățile vieții, nici măcar aceia pe care îi admirăm sincer sau îi contestăm cu invidie nedisimulată. Dintr-o perspectivă utilitaristă, reușita pare să țină mai curând de o aritmetică simplă și deopotrivă simplistă: cantitatea de fericire trebuie să depășească vizibil măsura nefericirii. Dacă fericirea se negociază ușor, în schimb clipele de nefericire atârnă greu în balanța trăirilor dintr-o viață de om pentru simplul motiv că poartă cu ele lecții valoroase care se cer a fi cântărite atent, distilate cu grijă, asimilate responsabil. Iată de ce găsesc oportun să lansez cititorului invitația sinceră de a căuta, prin exercițiu și auto-disciplină, să deprindă puterea înfruntării rigorilor vieții, să nu se lase copleșit, să se ridice și să își continue cu și mai multă încrâncenare urcușul. În ce mă privește, mărturisesc cu onestitate că am căzut de nenumărate ori: când am privit pentru ultima dată pe cineva drag cum se stinge încet într-o rezervă de spital sau pe un pat modest și uzat, când împrejurările potrivnice m-au silit să îmi câștig pâinea zilnică mai mult cu forța brațelor decât cu agerimea minții, când am ezitat nepermis de mult să–mi adun frânturile de viață într-un geamantan și să plec spre o altă lume, când am rănit cu indiferența sau neglijența mea oameni deosebiți sau am pierdut prieteni buni de la care încă mai aveam de învățat lucruri remarcabile… Am căzut de nenumărate ori dar sunt încredințat că am reușit să mă ridic de fiecare dată. De altfel, cred că fiecare om poartă ascunse în căderile lui, precum în jocurile tainice ce populează imaginarul copilăriei, semințele revenirilor miraculoase, ale strălucirilor viitoare.

În ce mă privește, nu dețin nicio fotografie din copilăria mea din simplul motiv că toți cei care ar fi avut astfel de evidențe au dispărut pe rând, fie s-au retras dincolo de ființă, fie au pornit pe cărări nebănuite de înțelegerea mea. Poate că de aceea, aproape involuntar, am ales să imortalizez cu ajutorul camerei fotografice cât mai multe momente din evoluția copilului meu. Printre sutele de instantanee care reprezintă cel mai Mir(n)una(t) și prețios cadou pe care mi l-a oferit viața, am descoperit recent o imagine de care m-am atașat în mod deosebit. Este o fotografie cu totul specială nu numai prin conținut, ci și prin puterea de sugestie pe care o livrează privitorului. Cu riscul unei simplificări, încerc o sumară descriere: în miezul unui cadru natural copleșit de vegetație, un copil de patru ani ține în mâini un binoclu, pregătit parcă să scruteze universul înconjurător, să se lanseze în grandioasa întreprindere a descoperirii. Nimic atipic sau atopic (fără loc) la o primă vedere… Însă nu este greu să remarci faptul că binoclul este ținut invers, orientat nu către lume, cum ar fi firesc, ci către cel care-l poartă: copilul-explorator. Contează mai puțin dacă în acel moment inversarea uneltei optice a fost un exercițiu de naivitate copilărească sau un gest premeditat. Ceea ce cred că are relevanță este faptul că o imagine de o simplitate deconcertantă reușește să sugereze, dacă nu chiar să transmită explicit, un mesaj complex, un adevăr profund cu valoare de revelație: copilul așează între el și lume o distanță ce se impune firesc cu forța necesității precum un exercițiu de supraviețuire anti-adultă. Grijile, neliniștile, nenorocirile, suferințele dezarmante ale lumii sunt ținute la o distanță semnificativă. Ajungi să te întrebi: oare ce le ține departe? Un posibil răspuns: jocul, curiozitatea, inocența, naivitatea şi toate celelalte înzestrări pe care, ca adulți, ajungem să le pierdem sau, în cel mai fericit caz, să le tăinuim adânc în registre sufletești peste care privirea celuilalt nu poate trece. Copilăria este vârsta prin excelență a entuziasmului și energiei, a tensiunilor și combustiilor lăuntrice care erup către lumea dinafară în jerbe incontrolabile, vârsta la care concretului vulnerabil nu îi este deloc teamă de abstractul perfid sau de conceptul steril, vârsta la care intuiția, trăirea sinceră, senină, viața cu tot ceea ce are ea mai curat și deschis refuză complicațiile, eschivele și articificiile ezitante ale raționalității, vârsta la care filtrul cerebral nu poate stăpâni farmecul spontaneității şi al experimentului, vârsta la care săgeata timpului are o singură destinaţie magică: prezentul etern. Câți dintre noi reușim oare să păstrăm aceste resurse minunate aflate la dispoziția copilului din noi? Câți dintre noi reușim să activăm aceste resurse atunci când căutăm cu înfrigurare o soluție miraculoasă pentru cine știe ce problemă sau ne propunem să savurăm pur și simplu bucuriile unei clipe?

Măcar din când în când ar trebui să avem curajul de a contempla în mod intenționat lumea cu binoclul așezat invers, cu binoclul copilăriei… Altfel spus, ar trebui să avem îndrăzneala de a lua distanță, de a ne îndepărta de neputințele prezentului, de salturile nechemate către grija zilei de mâine sau către regretele zilei de ieri, redevenind astfel măcar pentru câteva momente copii. De altfel, îndrăznesc să-i numesc pe oamenii care au lăsat ceva memorabil în urma lor copiii mai mari ai umanităţii. Ei sunt cei care au continuat să se joace, să experimenteze, să exploreze, să viseze, să descopere… Columb a continuat să creadă că dincolo de orizont se află aventura, locurile exotice, tărâmurile de vis ce așteaptă să fie dezvlăuite. Din curiozitatea lui de copil s-a născut Lumea Nouă. Einstein a continuat să creadă că vizibilul nu este ceea ce pare. Din credința lui copilărească s-au născut fascinantele construcții teoretice despre micro- și macrocosmos.  Edison s-a încăpățânat să descopere formula potrivită pentru a face din lumină un bun accesibil și nu doar un lux prohibit celor mulți. Gandhi a crezut cu forța și naivitatea unui copil în schimbarea propriului sine și a celorlalți. Naivitatea lui a oferit și continuă să ofere și astăzi o lecţie de viaţă de o valoare inestimabilă. Iar lista copiilor mari ai umanității este mult mai generoasă… Să ai curajul de a te abandona din când în când copilului din tine nu este deloc o slăbiciune sau un neajuns, ci este mai curând o calitate, o înzestrare privilegiată pe care ar trebui să ne-o cultivăm cu toţii. Zâmbetul sincer al unui copil nu ascunde nimic dincolo de el, niciun artificiu, niciun interes, cel mult încrederea pe care este dispus să ți-o ofere necondiționat.

Anunțuri

2 comentarii la “Privește lumea, din când în când, prin binoclul copilăriei… (gânduri-cadru la o fotografie scumpă)

  1. Leoveanu Claudiu spune:

    „De nu va veti intoarce si nu veti fi precum pruncii, nu veti intra in imparatia cerului” – esenta cuvintelor lui Iisus, ascunsa printre randurile dumneavoastra.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s