Ascunde-te în lumină!

Nu se poate excela în lumea aceasta fără a trăi o viață morală.

(David Starr Jordan)

Există o simbolistică generoasă a vulturului, care include traduceri precum perspicacitatea, curajul, puterea, nemurirea ș.a., de unde și prezența substanțială a acestuia în arealul reprezentărilor heraldice. Însă nu despre emblemele sau blazoanele caselor nobiliare mi-am propus să vorbesc în rândurile care urmează, ci mai curând asum ca punct de plecare un comportament specific acestei păsări deosebite. Heraldica a consacrat vulturul ca însemn al nobilimii, însă, în cele ce urmează, îmi propun să abordez un alt fel de noblețe, aceea caracterială. În itinerariile mele de lectură am descoperit cândva faptul că vulturii reușesc performanța de a înainta în direcția soarelui fără a fi deloc deranjați de razele strălucitoare ale astrului suprem. De acolo, din înălțimi nebănuite, privirea lor ageră scrutează, în căutarea prăzii, spectacolul terestru desfășurat dedesubt. Cum reușesc să se înalțe direct către soare fără a fi deranjați de strălucirea acestuia? Ei bine, performanța se datorează faptului că peste ochii lor se așterne, atunci când privesc direct spre soare, un înveliș protector. Lumina devine astfel adăpostul lor, camuflajul perfect, locul de unde pot pregăti și declanșa ofensiva necruțătoare pentru supraviețuire. Găsesc interesant acest comportament întrucât îmi permite să operez o extrapolare legitimă, deși cu limite de rigoare, către breviarul complex al conduitei umane. Așa cum vulturul „se ascunde” în lumină pentru a declanșa atacul necruțător asupra prăzii orbite de strălucirea soarelui, tot astfel persoana înzestrată cu noblețe de caracter deține privilegiul unei „ascunderi” în spațiul valorilor și principiilor imuabile. Cu ajutorul arsenalului axiologic – structurat pe cele două paliere, etic și estetic – omul bun și frumos poate opune rezistență sau, mai mult, poate declanșa atacul neîndurător asupra ipocriziei, aroganței, meschinăriei, conduitelor grobiene, tuturor ticăloșiilor mundane. În câteva cuvinte, consider că integritatea reprezintă adăpostul perfect pentru cel dispus să o transforme în modus vivendi, traducând-o în atitudini și comportamente dezirabile. Pentru a reuși să învingi rigorile vieții, să traversezi talazurile necruțătoare, către țărmuri mai bune, trebuie să ai un caracter puternic. Deținerea unei busole morale îți permite să străbați tenebrele timpului tău și să-ți fortifici speranța în descoperirea unor orizonturi liniștite, senine. Dacă atunci când parcurgi o situație de criză existențială sau o perioadă de primejdii nu posezi un inventar bine consolidat de competențe caracteriale, există riscul deloc neglijabil să cazi în capcana compromisului dizolvant, a slăbiciunii, a viciului, a disoluției. Totodată dacă zilnic admiți concesii minore, dacă abdici în fața slăbiciunilor, acestea ajung treptat să-ți erodeze edificiul caracterului, transformându-te în victima sigură a unei debilități morale ce-i ține la distanță pe ceilalți. Cel mult ai șansa de a a aduna în jurul tău oameni care manifestă aceleași lacune în privința onestității, spirite mărunte, desfigurate moral. Oricine poate face pași însemnați către dobândirea inteligenței însă, privată de probitate, inteligența se depreciază irevocabil. Mai mult, îndrăznesc să cred că fără etică, inteligența își pierde orice valoare. Caracterul, consideră Stephen R. Covey în cartea sa Eficiența în 7 trepte. Un abecedar al înțelepciunii, reprezintă unul dintre ingredientele esențiale care compun rețeta succesului. El deține în scenariul reușitei umane rolul fundamental de catalizator, activând și dinamizând persoana către performanță. John C. Maxwell traduce caracterul prin ceea ce credem și nu împărtășim nimănui, convingerile noastre profunde, totodată ceea ce facem atunci când nu ne vede nimeni. Caracterul constituie structura de adâncime care, din umbră, din intimitatea eului, ne coordonează acțiunile. Indiferent de cât de aproape sau de departe se găsesc limitele cunoștințelor noastre, adevăratele limite sunt acelea pe care ni le fixează caracterul nostru.

În cele ce urmează, vreau să trec sumar în revistă modalitățile prin care se manifestă caracterul în câteva dintre cele mai importante compartimente ale vieții: viața de cuplu, raporturile sociale, carieră sau profesie, status financiar. În cadrul vieții de cuplu, caracterul se manifestă prin iubire, devotament, disponibilitatea de a-l asculta pe celălalt și nevoia sinceră de a-l înțelege, prin gesturi de tandrețe mărunte dar extrem de valoroase, prin colaborarea în spiritul progresului reciproc. În privința raporturilor sociale, a relațiilor cu ceilalți (prieteni, colegi etc.), caracterul se exprimă prin comunicarea de calitate, autentică, prin respect și loialitate. Un caracter viciat, duplicitar, nesincer provoacă din partea celorlalți suspiciune, neîncredere, retragere, refuz. În profesia pe care o exerciți, caracterul se vădește prin dorința de a evolua, de a te perfecționa, de a fi dispus să faci zilnic cât mai mult posibil pentru a-ți aduce contribuția, pentru a crește calitatea produselor pe care le oferi sau eficiența și productivitatea serviciilor tale. Referitor la statutul financiar, este vrednic de respect cel care, în drumul către abundență, nu sacrifică valorile esențiale, dimpotrivă, își păstrează și chiar cultivă, amplifică generozitatea, empatia, spiritul altruist.

Există oameni care, prin acrobații deopotrivă ilicite și imorale, reușesc să dobândească bunuri, proprietăți, devenind în consecință protagoniștii unui scenariu financiar ce poate cu ușurință provoca invidia celor încercați de rigorile destinului. Practicanți ai algoritmului îmbogățirii rapide, artizani ai averii câștigate fără muncă, prin jonglerii lipsite de orice scrupule, astfel de prestidigitatori ai eschivei în fața legii sunt pentru mine nimic altceva decât ilustrarea monumentală a ratării. Auzim frecvent că banul este în măsură să-l corupă pe cel care-l dobândește. Nimic mai fals! Banul, prosperitatea reușește doar să amplifice trăsăturile de personalitate pe care omul le deține deja în mod potențial: dacă suferă de micime sau îngustime caracterială, banul nu va face altceva decât să-i diminueze și mai mult fizionomia morală, altfel spus, îmbogățitul va deveni și mai mic. Dacă deține însă un caracter admirabil, banul va reuși să-l evidențieze și mai mult, să-i pună și mai mult în valoare trăsăturile încântătoare. Printr-un joc al analogiei, banul constituie lentila care, odată ce o plasăm în fața caracterului nostru, ne amplifică trăsăturile, le face vizibile, le aduce mai aproape de privirea atentă a celuilalt. La polul opus se găsesc întreprinderile memorabile, reușitele durabile, perene, întrucât se fundamentează pe principii și valori sănătoase. Disciplina interioară, responsabilitatea, loialitatea față de adevăr, cinstea, echitatea, justiția, bunătatea, modestia, simțul măsurii și al echilibrului, simplitatea, onestitatea, toate aceste concepte și multe altele pe care nu am reușit să le enunț, pot și trebuie transformate în deprinderi esențiale de viață, prin exercițiu și efort permanent.

Caracterul este fundația ce susține întregul nostru edificiu interior atât de necesar în drumul către împlinire. Competențele cognitive, intelectuale, artistice și de orice altă natură se sprijină toate pe această structură de rezistență. În dezvoltarea integrității și caracterului nu există scurtături, eschive, artificii miraculoase, sesiuni de instruire sporadice cu efect imediat garantat. Există doar efort susținut cu convingere și hrănit cu pasiune, modelare și remodelare permanentă a propriului eu, exercițiu de autocontrol ce se întinde pe durata întregii vieți. Contrar declarațiilor noastre construite cu măiestrie retorică, în inima și în mintea semenului nostru ajunge în cele din urmă doar mesajul despre cine suntem cu adevărat, despre ceea ce se găsește în templul nostru interior. Faptele izvorâte dintr-un caracter bun sau rău depășesc în forță și profunzime verbul, oricât de bine meșteșugit ar fi. Iată de ce se impune cu rigoare de imperativ să facem din caracterul nostru un adăpost pentru circumstanțele mai puțin favorabile, totodată călăuza demnă de încredere de-a lungul itinerariului nostru existențial. Să ne găsim zilnic adăpostul în lumină, în acele valori și principii morale eterne, menite a ne multiplica resursele vitale și a ne potența deprinderile și abilitățile. Doar astfel vom dobândi privilegiul contemplării câmpului de luptă numit viață și de a spune fără regrete: „Am trecut și eu pe aici pentru o vreme și am făcut tot ce mi-a fost cu putință ca să las în urma mea o lume mai bună.”

Anunțuri
Această intrare a fost publicată în Meditatii.

8 comentarii la “Ascunde-te în lumină!

  1. Omul cu adevărat bun este acela care a avut ocazia să facă rău şi nu l-a făcut.
    În acest articol, dumneavoastră vorbiţi despre bine şi oameni buni, necesitatea binelui, lumină. Eu am văzut atât de multă lumină la rău şi atât de puţin curaj la bine în zilele noastre, încât mă întreb ce mai înseamnă răul, căci cu siguranţă şi-a schimbat sensul, şi dacă mai există acel mit al omului bun. Nu am un răspuns dar am atât de multe constatări. Să încep oare de la faptul că succesul este un drum alunecos şi mulţi preferă să ”cadă atunci când se ridică”? Vreau să spun că oamenii, în marea lor majoritate, îşi ascut ghearele în umbra ”binelui”. Binele e cel mai uşor de jucat, de mimat şi destul de ”chiulangiu”. Am văzut oameni care au dat doar ca să ia mai mult. De fapt, ce este un ajutor material venit de la un om cu interese? Este un troc la care ucigaşul este binele, ”ascunsul rău din faptă”. Astăzi, mai mult ca niciodată, rasa noastră a sesizat că dacă laşi impresia că eşti bun ai multe lucruri de câştigat în viaţă. Sunt sătulă de fapte bune, de Biserici mari, de oameni numai cu intenţii bune. Vreau să aud un om strigând: ”Vreau să ucid, să fur şi să devin bogat, să nu îmi pese de nimeni!”, dacă îl voi auzi vreodată eu mi-l voi transforma în model, ştiţi de ce? Pentru că animalele din noi şi-au învăţat lecţia, răul poate lua cel mai uşor forma binelui. Eu nu mai cred în oameni buni dar sunt sigură că există şi rarităţi care se străduiesc, îi admir, cu toate că stau în cuşcă la un Zoo închis, nevizitaţi de nimeni şi flămânzi( victime atât de uşoare). Poţi deveni mai rău încercând să devii bun, renunţând şi revenind la starea iniţială, este ca şi cazul dietelor stricte, care te ajută să slăbeşti doar ca să te îngraşi mai tare! Astfel, urăsc oamenii ”buni de azi”. Ştiu prea bine că poţi ajunge sus şi când eşti murdar, miroşi şi nu te-ai spălat pe dinţi. La fel mai ştiu şi situaţii în care acele rarităţi de care spuneam se îneacă în propriul bine. Atunci când eşti prea bun pentru binele tău şi te sfârşeşti! De asemenea, eu cred că omul cu adevărat bun e omul malefic, rău şi care nu se ascunde. Îşi recunoaşte răul, îl poartă cu el precum un costum.Este rău şi atât! Face rău şi se opreşte, nu se foloseşte de bine! Dumnezeu ne lasă să alegem, putem fi răi sau buni. Alţii poartă masca binelui şi constituie o a treia categorie, eu o numesc contemporană, căci s-a evidenţiat foarte mult în ultima vreme şi este cea mai rea. Să te foloseşti de lumină ca să aduci întuneric este jocul de culise al succesului de astăzi. Nu ştiu cât aţi înţeles din tot ce am spus, eu am pornit de la articolul dumneavoastră, deci, nu ştiu nici cât am înţeles eu din ceea ce aţi scris!

    • Miluţa, găsesc interesant, provocator şi oarecum riscant modul în care jonglezi cu cuvintele (se vede că te exersezi în arta dezbaterilor). Din ceea ce am reuşit să înţeleg, eşti dezamăgită de binele rămas la nivel de intenţie, de omul care cunoaşte binele dar nu îl practică, dar mai ales de răul camuflat sub intenţiile bune. Se spune (şi cred că o ştii) că însăşi iadul este pavat cu cele mai bune intenţii… Subscriu la dezamăgirea ta! Totuşi înclin să cred că a ceda răului pentru că este calea mai eficientă sau facilă către succes este un demers periculos: îţi ameninţă respectul pe care ţi-l datorezi ca om. Eşti dispusă să faci orice pentru a avea succes? Să calci peste orice principii, peste orice valori? Detest ca şi tine prefăcătoria din spaţiul moralităţii (a purta masca binelui) şi o găsesc ca fiind o atitudine josnică. Totuşi, ar trebui practicată rezistenţa la rău sau mai curând capitularea?

      • Este cu adevărat remarcabil faptul că am supravieţuit până acum ca specie! Cu atâta urăţenie, pe care o punem pe tocuri, îi dăm forme şi ne mândrim punând-o pe afişe; cu atâta răutate şi egoism de ”subanimal”, căci e mult numindu-ne ”subspecie”. Am auzit de curând că Dumnezeu a construit lumea din iubire, ştiu că Dumnezeu e iubirea, dar ştiu la fel de bine că paradisul nu se coboară pe pământ, doar iadul nu are pretenţii. De ce răul nu cere sârguinţă? De ce binele este atât de pretenţios? De ce sunt oamenii atât de neputincioşi? Nu vreau să mă înţelegeţi greşit, sunt acel tip de creatură care preferă să cerşească doar ca să rămână intactă, dar care se scârbeşte la orice lumină puternică venită de la un lanţ de aur de nu ştiu câte Karate.
        Vă dău dreptate, este necesară ”călătoria” însoţită de moralitate, însă, vă întreb de ce binele provoacă numai durere, iar răul este noul bine?

      • Îndrăznesc să spun că deziluzia pe care o resimți este cât se poate de justificată însă o găsesc totuși nefirească în etapa de dezvoltare în care te găsești, Miluța. Ai nevoie să crești, să evoluezi ca OM de calitate, ca persoană de încredere, admirabilă, excepțională, însă nu trebuie să înflorești din dezamăgiri și decepții, precum florile frumoase cresc pe morminte uitate de timp. Înarmează-te zilnic împotriva josniciei, rezistă-i răului prin credința în bine, administrează-ți vaccinul anti-nesimțire prin cultură, educație, bun-simț…

  2. Foarte frumos. Cu respect, Alexandra Vartolomei

  3. Karla Richter spune:

    Nu reușesc să înțeleg de unde vă inspirați în aceste teme actuale, dar vizualizând articolul am recitit cartea lui Theodor W. Adorno :Minima Moralia: Reflexionen aus dem Leben beschädigten. Se pare că a trăi eminamente ca un om bun, ghidat de principii și valori ce nu se deteriorează, nu este perceput de toți la fel, și asta doare cel mai mult, pentru că acest instrument ”cuvântul ” transmis de cine trebuie într-un anume context și receptat de cine nu trebuie poate distruge. Am terminat Jurnalul fericirii, care s-a pliat mănușă pe conceptele principiile mele. Pot afirma că este o carte care ”Rămâne” și în suflet și în mental. Vă recomand ”Diavolul este politic corect” a lui Savastie Baștovoi ce are ca motto niște citate ale lui Bertrand Russell.

    Am pornit de la ”în inima și în mintea semenului nostru ajunge în cele din urmă doar mesajul despre cine suntem cu adevărat, despre ceea ce se găsește în templul nostru interior, și m-am reîntors la Shakespeare ce spune :”Știm cine suntem, dar nu știm ce putem fi” și eu nu cred că oamenii pot afla vreodată cu adevărat caracterul, personalitatea, temperamentul și ceea ce sunt semenii.

    • Mă inspiră lecturile pe care le parcurg, conversaţiile pe care le port cu oamenii deosebiţi care îmi pătrund în viaţă, trăirile pe care le resimt… Aloc zilnic câteva minute unor exerciţii de reflecţie şi, de ce nu, de seninătate, de obicei seara, târziu, când frământările zilei se sting precum ecourile… În acele minute experimentez, cum ar spune filosoful francez Henri Bergson, durata pură, acel timp ce dobândeşte autenticitate, profunzime. Cred că este esenţial să încercăm să ne păstrăm compasul, busola morală, în condiţiile derutei axiologice care marchează acut timpul nostru. Pe Adorno şi pe ceilalţi reprezentanţi de seamă ai Şcolii de la Frankfurt (Habermas, Marcuse ş.a.) i-am descoperit cândva, la Berlin, ca bursier la Humboldt Universitaet. Tânăr fiind, e greu să nu aderi la critica pe care aceştia o întreprind cu eleganţă şi convingere la adresa societăţii alienate, chiar dacă fundamentele psihanalitice şi marxiste ce transpar în ceea ce aceşti oameni remarcabili susţin nu se potrivesc întotdeauna fără cusur. Cred că Jurnalul Fericirii nu este doar o carte, este o bibliotecă, un summum extraordinar de referinţe inspirate la multe alte cărţi, trimiteri, invitaţii, provocări la lectură… Am purtat cu mine pe perioada stagiului militar un carneţel plin de citate frumoase extrase din acest Jurnal, cuvinte care mă ajutau să trec mai uşor peste rigorile vieţii cazone. Mai mult, faptul că am slujit sub arme la Sighetul Marmaţiei mi-a permis să ajung la Rohia (lângă Târgu Lăpuş), colţul acela fabulos de rai, în care părintele Steinhardt şi-a găsit, în cele din urmă, odihna. Cartea lui Savatie Bastovoi, un teolog-filosof de excepţie, mi-a trecut doar prin mâini, un elev o citea într-o excursie şi am avut cu el o discuţie la capătul căreia m-a provocat să o caut într-unul din itinerariile mele (lec)turistice viitoare. Am citit însă de acelaşi autor Între Freud şi Hristos, o carte-eveniment.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s