Despre confirmare, apreciere și posibilitatea de a obține succesul…

Încep considerațiile de față cu un enunț mai puțin surprinzător dar în măsură să genereze încă destule controverse: fiecare om tânjește după apreciere, recunoaștere, după confirmarea din partea semenilor, mai ales a acelora pe care-i consideră importanți, cărora le conferă încredere. Cred că nevoia de a ne fi confirmată valoarea, de a ne fi întărite comportamentele dezirabile prin răspunsuri optime, adecvate, crește, se dezvoltă o dată cu noi și ajunge să se înrădăcineze în structurile noastre de profunzime, condiționându-ne evoluția. În cazul în care se întâmplă să nu descoperim această confirmare, există șansa deloc neglijabilă de a căuta subterfugii, soluții compensatorii, strategii de eschivă mai mult sau mai puțin eficiente în planul dezvoltării sufletești. Copilul are nevoie de confirmarea adultului, elevul are nevoie de confirmarea profesorului, soția sau, după caz, soțul are nevoie de confirmarea partenerului de viață. John Dewey, un psiholog remarcabil, considera că dorința de a fi important reprezintă una din nevoile fundamentale ale omului. Aprecierea celorlalți, confirmarea dobândită pe merit din partea lor, fortifică sentimentul importanței personale. Tânjim după replicile care ne dau puterea de a continua, de a evolua, de a înainta cu tărie pe traiectoria vieții cu aceeași naturalețe cu care privim din când în când indicatorul de combustibil pentru a ne asigura șansa accederii la următorul popas de realimentare. Aprecierea celorlalți, reflectarea valorii noastre în replicile lor sincere ne asigură combustibilul psihic.

Fidel spiritului polemic, lansez lectorului o provocare la reflecție sub forma câtorva interogații: oare această nevoie de a fi validat nu este cumva în esență expresia unei oarecare nesiguranțe, neîncrederi, originate în copilăria timpurie? (cred că psihanaliștii ar fi în măsură să facă mai multă lumină în acest caz). Sau poate că validarea reprezintă mai curând marca unui veritabil barometru comportamental, expresia propriilor realizări și împliniri memorabile… Tind să cred că problemele care survin pe unul dintre palierele esențiale ale vieții (componenta familială) pot să-și găsească explicația și eventuala soluționare o dată cu înțelegerea nevoii de a fi apreciat. Există situații, deloc puține, în care unul dintre cei doi parteneri caută să se replieze în sfera profesională ca reacție compensatorie la dificultățile pe care le experimentează în plan familial. Mă întreb: oare în acest caz funcționează legea compensației? Sau este mai degrabă un subterfugiu palid, un remediu provizoriu, un antidot cu slabe șanse de reușită? În ce mă privește, admit cu dificultate să vorbesc despre succes în plan profesional atunci când una dintre celelalte componente ale vieții este neglijată sau, mai rău, ignorată deliberat. Câtă consistență mai poate avea reușita profesională dacă prețul plătit este restrângerea sau chiar renunțarea la bucuriile familiale, spirituale?… Este ca și cum ai încerca să centrezi o roată de bicicletă strângând câteva spițe, conferindu-le robustețe, dar ignorându-le, cu sau fără intenție, pe cele slăbite, vulnerabile. Deși s-au formulat numeroase definiții, îndrăznesc să spun că succesul reprezintă nimic altceva decât o problemă de echilibru. Evoluezi optim din perspectivă profesională numai dacă regăsești căldura și aprecierea unui mediu familial armonios, dacă descoperi cu încântare, la capătul unei zile de muncă, odihna, confortul, refugiul într-o conversație cu celălalt, bucuria unei priviri sau șoapta care-ți spune: Cât de mult mă bucur să te revăd!… Te simți mai împlinit, mai încrezător în forțele proprii, capabil de realizări memorabile în aceeași măsură în care resimți iubirea celuilalt, în aceeași măsură în care dăruiești și primești apreciere. Există riscul semnificativ ca partenerii de viață, pradă obișnuințelor și unui anumit automatism relațional, să uite să-și dăruiască apreciere, neglijând astfel resurse vitale pentru creștea reciprocă. Atunci când unul dintre ingredientele ce hrănesc relația, ce conferă forță și frumusețe iubirii, recunoașterea reciprocă, începe să fie mai mult râvnit decât exprimat, cuplul intră într-un declin care poate, fără prea mare dificultate, să genereze o ruptură ireparabilă. Într-un astfel de context nefavorabil, nu-ți rămâne decât să identifici resorturile vulnerabile, să localizezi punctele nevralgice de pe harta afectivă și să te străduiești să repari fără întârziere ceea ce poate fi refăcut, sperând că nu este totul vătămat ireparabil. Trebuie însă să fii dispus să angajezi suficientă energie și deschidere față de celălalt: fibrele rănite sau rupte se vindecă greu! Cu riscul de mă repeta: recunoașterea aduce în viața fiecăruia dintre noi încrederea și determinarea de a merge mai departe, de a te înălța mai sus, de a vrea mai mult, de a tinde către mai bine. Însă pentru a progresa, trebuie să fii dispus să admiți ceea ce nu funcționează și să îți dorești cu încrâncenare să schimbi acele aspecte. O atitudine păguboasă, chiar catastrofală, este aceea de a crede că ești în regulă cu ceea ce însemni la un moment dat, că reprezinți apogeul a tot ceea ce poți ajunge, poți fi sau deveni. A admite că nu ai nimic de schimbat la persoana ta, că ești perfect în regulă și că doar ceilalți ar trebui să se schimbe neîntârziat, este simptomul unei naivități sau, mai mult, al unei perspective decalibrate asupra propriului sine.

Există oare rivali ai confirmării, ai recunoașterii? Voi formula un răspuns iar evaluarea lui o las la discreția cititorului: critica este una dintre otrăvurile perfide ce atrofiază simțul valorii proprii și suprimă efectele aprecierii. Am în vedere aici critica întreprinsă cu cinism, critica demolatoare. Nu există om care să nu deteste visceral critica înțepătoare, dojana, admonestarea, insulta, ridiculizarea. Toate acestea sunt toxice pentru progresul nostru spiritual, cognitiv sau de orice altă natură. Iată de ce găsesc că este mai mult decât oportun să înlocuiești critica și avalanșa de resentimentele pe care le generează cu întăriri pozitive ale comportamentelor celor din jurul tău. Poate că pe termen scurt critica aspră, reproșul caustic scăpat printre dinți, reușește să modifice o conduită însă o transformă, ceva mai târziu, într-o succesiune devastatoare de comportamente reactive, resentimentare. Absența confirmării poate genera nesiguranță, frustrare, derută sau, în cel mai rău caz, atrofierea sinelui și, în cele din urmă, moarte sufletească. Este foarte important să îți alegi cu grijă și responsabilitate modul în care decizi să obții confirmarea celorlalți: prin fraudă, înșelătorie, presiune, sau, dimpotrivă, prin adoptarea unei atitudini de a servi celorlalți, de a te pune în slujba lor. Nu este deloc un secret faptul că, pentru a câștiga aprecierea și atenția celorlalți, suntem dispuși să realizăm lucruri uimitoare sau, dimpotrivă, gesturi și acțiuni detestabile. Aprecierea hrănește relația dintre copil și părinte, dintre partenerii de viață, dintre conducător și cel condus, dintre lider și cei care aleg să-l urmeze. Însă nu orice apreciere, ci aceea sinceră, izvorâtă din inimă. În schimb, lingușirea, măgulirea, flatarea – cuvinte care sunt tot atâtea practici din breviarul generos de strategii meschine ale spiritelor înguste, interesate doar să obțină ceea ce vor cu orice preț. Măgulirea, fortificarea vanității este o bancnotă falsă strecurată în buzunarele celor flămânzi după laude. Mai devreme sau mai târziu lingușitorii sunt deconspirați iar frauda lor îi expune disprețului. Spiritele mici sunt victima sigură a propriei lor meschinării. Sinceritatea, onestitatea reprezintă testul optim prin care avem șansa de a remarca diferența dintre apreciere și lingușire. Lingușirea este o laudă ieftină, fără acoperire în capital sufletesc, când îi spui celuilalt doar ceea ce vrea să audă, sfidând adevăr, valoare, decență.

Îți lansez, dragă cititorule, către finalul acestor rânduri, propunerea pe care mi-o adresez și mie însumi: ca în fiecare zi să dăruiești celorlalți aprecieri sincere, în cuvinte simple, firești, ferite de abundență sau artificii lingvistice sterile. Nădăjduiesc să așezăm împreună pietre importante în templul încrederii de sine a celorlalți, totodată îmi exprim speranța că îi vom împuternici pe cei dragi să înfăptuiască lucruri cu adevărat remarcabile. Vom sădi în sufletul copiilor noștri semințe ce vor crește în adâncuri, și, atunci când va veni timpul lor, vor rodi inteligență și caracter într-un mod cu adevărat uimitor și admirabil. Să nu uităm să-i spunem celui de lângă noi cât este de frumos, de bun, cât este de minunat ceea ce realizează, pentru că aprecierile noastre vor fortifica și mai mult fibrele care ne îngemănează sufletele. Scânteia recunoașterii sincere a celuilalt este în măsură să aprindă până la incandescență flacăra prieteniei și a iubirii. Printr-o alchimie neștiută, aprecierile pe care le vom dărui se vor întoarce la noi, oglindindu-ne și dăruindu-ne la rândul lor o forță extraordinară. Și îmi mai asum convingerea că astfel vor începe să apară neîntârziat în viața noastră experiențe și situații neprețuite pe care le vom putea plasa fără regrete sub semnul miracolului și al binecuvântării divine.

P.S. scriind aceste rânduri mi-am amintit că am vizionat cândva un film pe care acum îl recomand cordial cititorului (chiar și celui care l-a mai văzut, în vederea unei resemnificări):

http://www.youtube.com/watch?v=j-DxDnK6tMA

Anunțuri
Această intrare a fost publicată în Meditatii.

6 comentarii la “Despre confirmare, apreciere și posibilitatea de a obține succesul…

  1. karla spune:

    Eu cred ca intelegerea mesajului meu a fost error, am profitat de pasajul despre recunostinta, si am corelat cu acele persoane care sunt ca un chimval azurzitor de vorbe. Urmaresc acest blog si respect ceea ce faceti, aceasta dedicare pentru semeni, tocmai pentru ca simt ca ati trecut prin locurile despre care vorbiti, poate spatial poate temporal. Citesc Jurnalul fericirii, la recomandarea unei prietene din Romania, imi este greu sa fiu fluenta in gandire si poate de aceea am fost malentendido. Am sa caut si cartea ce ati mentionat in mesajul anterior si astept cu interes articolele viitoare.

    • Cred, Karla, că și mesajul meu a fost înțeles cu o oarecare aproximație iar pentru asta îmi asum fără rezerve culpa. Iată cum, la un moment dat, cuvântul se vădește a fi un mijloc imperfect de comunicare iar mediul virtual nu face decât să poarte confuziile dintr-un loc în altul. Sau, cum ar admite clasicii semioticii, între semnificant (cuvânt, expresie) și semnificat (înțeles, mesaj) intervine o ruptură datorată faptului că între gând și rostire nu există, după cum știi, o corespondență univocă. Viața m-a purtat și mă poartă încă prin multe situații ce au devenit și devin pentru mine tot atâtea experiențe valoroase pe care simt nevoia să le împărtășesc. Îți mulțumesc pentru faptul că alegi să „guști” din aceste experiențe de viață, să urmărești lucrurile pe care le scriu și să îmi oferi periodic un feedback valoros.

  2. Karla spune:

    Va recomand si eu un film, http://www.youtube.com/watch?v=SolGBZ2f6L0
    ca o relectura a dorului de a fi altceva, sau de a fi apreciat de altul/alții, nu la nivel de simbol, sau intelect, ci coborând în sfera materialului, a concretului, cu accent spre determinare.

    • Îți mulțumesc mult pentru recomandarea făcută, Karla. Mesajul filmului este cu adevărat emoționant! Îmi vorbește despre cât de important este să fii recunoscător pentru lucrurile pe care le ai (și câte motive nu avem zilnic pentru această recunoștință, pentru a mulțumi Cerului pentru că suntem cu adevărat binecuvântați: sănătate, familie, prieteni…). În cazul copilului sărac, cred că puțini dintre noi ar reuși să vadă în condiția lui un motiv pentru a te simți binecuvântat, însă binecuvântarea devine vizibilă în momentul în care realizezi, prin contrast, ceea ce câștigă și ceea ce pierde: o pereche de pantofi noi, atât de doriți, plătiți cu incapacitatea de a se mișca. Am aflat astăzi la un seminar de dezvoltare personală, printre multe adevăruri esențiale vehiculate cu talent și convingere, că a fi recunoscător este o calitate pentru a te dezvolta în toate compartimentele vieții, am aflat că dobândești cu atât mai mult cu cât ești dispus să fii recunoscător pentru ceea ce dobândești…

      • Karla spune:

        Am descoperit la un seminar tot de dezvoltare personală, parcus la București, un citat al unui preot ortodox, Ilie Cleopa, ”că acel care dă sfaturi fără a vorbi experiențial și crede că rezolvă astfel problema ”aproapelui” este ca un râu desenat pe perete.
        În aceeași măsură acest citat și articolul de mai sus, mă determină să vorbesc despre recunoștință și roadele ei, ca și pilda celor 10 leproși. Mă reîntorc constant la Biblie, pentru că acolo am găsit adevărurile esențiale și ”Adevărul fără plural”, adică Dumnezeu. Exponențial simțim și resimtim ingratitudinea cotidiana.

      • Scriu numai în măsura în care ceea ce scriu reprezintă pentru mine consecința unor experiențe de viață trăite și transfigurate în text. Nu îmi propun să rezolv în vreun fel problema „aproapelui” (el este singurul cel mai în măsură să-și gestioneze problemele…). Îmi propun cel mult să ofer celuilalt șansa de a gândi asupra unor situații pe care și el le-ar putea întâlni sau experimenta, cu sau fără voia lui. Cred că enunțul părintelui Cleopa (al cărui context în care a fost formulat îmi este străin) poate fi interpretat și în cheia unei distincții controversate: aceea dintre eficacitatea duhovnicului în raport cu aceea a consilierului psihologic sau a terapeutului, o distincție asupra căreia nu intenționez să mă pronunț în acest context. Mă rezum doar la a spune că și unul și celălalt oferă sfaturi, recomandări în momente-cheie sau situații de criză, fiecare având însă la dispoziție un instrumentar specific (religios respectiv laic). Cât despre recunoștință, intenționez să abordez subiectul într-un articol viitor întrucât o consider cheia progresului personal. Ca să închei într-o notă teologică (inspirat de referințele tale), îmi amintesc scrierea părintelui Steinhardt, un om al credinței atât de încercat de rigorile timpului său, care lăsa moștenire o suită de predici sub un titlu sugestiv, „Dăruind, vei dobândi”. Da, consider că dobândești doar în măsura în care ești dispus să dăruiești. De pildă, dacă dăruiești valoare celorlalți, tu însuți dobândești valoare, dacă ești dispus să-i ajuți pe ceilalți să descopere ceea ce îi bucură, ceea ce îi face fericiți, tu însuți dobândești șansa accederii la fericire.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s