Alfabetul iubirii se deprinde în copilărie…

Mai presus de toate, învață-mă părinte drag cum să iubesc iar viața mă va învăța cu siguranță toate celelalte…

Notă preliminară: debutul scrierii textului de mai jos s-a făcut la o oră destul de matinală – patru și cincisprezece minute –, după doar câteva ore de somn, încât găsesc oportun să solicit cititorului îngăduință pentru eventualele neajunsuri ce țin de formă sau de conținut.

În orice relație de iubire, fiecare dintre cei implicați angajează, chiar și fără să conștientizeze acest lucru, propria istorie afectivă, un summum de experiențe existențiale (în special infantile) care-i pot facilita dezvoltarea relației sau, dimpotrivă, pot duce la disoluția ei irevocabilă. Virtual, deținem în configurația noastră interioară, în subteranele umbrite ale personalității, semințele reacțiilor afective, a atitudinilor și comportamentelor noastre de mai târziu. Iar aceste semințe pe care le purtăm în fondul nostru intim rodesc iubirile noastre viitoare. Din ce se constituie acest depozit subteran? Din impresiile formate în copilăria timpurie și întipărite prin complicitatea reacțiilor părinților noștri unul față de celălalt. Atenția pe care aceștia și-o dăruiesc, cuvintele frumoase și bucuriile simple pe care și le exprimă, pasiunea reciprocă manifestată decent sau, dimpotrivă, neajunsurile, lipsurile, reproșurile, căderile la care suntem părtași fără voie ne pregătesc propriul viitor emoțional. Cu riscul de a fi suspectat de fatalism, consider că suntem, ca adulți, condiționați într-o manieră semnificativă să existăm într-o relație tocmai prin modurile de conviețuire întâlnite la părinții noștri. Iubirea lor, preferințele și aversiunile lor, respectul și grija pe care și-o arată în prezența noastră, toate acestea ne schițează treptat fizionomia afectivă cu care vom ajunge mai târziu să evoluăm în propria relație. Toată această succesiune de quid pro quo-uri pe care le trăiesc părinții se proiectează asupra personalității copilului, schițându-i astfel profilul raportării la iubirile pe care le va experimenta ca adult. Lansez cititorului în acest loc sintagma de alfabet al emoțiilor, despre care consider că se formează și se dezvoltă sub influența breviarului comportamental, gestual și fizionomic al părinților. Calitățile și, din păcate, defectele părinților, modalitățile prin care aceștia concep să-și împărtășească dragostea, cuvintele și tăcerile lor se grefează pentru totdeauna în sufletul copilului. De acolo, din profunzimi nebănuite, urcă permanent către lumina conștiinței, și-i modifică peisajul comportamental precum aluviunile purtate de torentele unui fluviu ieșit din matcă lovesc cu furie și modifică malurile estuarelor.

Îmi pun adesea întrebarea firească: oare când se naște cu adevărat în om iubirea pentru celălalt? Atunci când îl întâlnești pentru prima dată? Răspunsul este altul: înveți să-l iubești pe celălalt încă de atunci când, copil fiind, îți privești părinții cum își îndreaptă cu grijă, cu atenție, cu respect sufletele unul spre celălalt, atunci când îi vezi că împart clipe autentice de comuniune și intimitate psihică, când îi asculți râzând împreună, cântând împreună, rezonând afectiv la diferitele împrejurări ale vieții, când îi vezi cum traversează cu seninătate și curățenie interioară asprimile și dificultățile vieții, când îi vezi cum își declară onest, deschis, fără emfază iubirea reciprocă. Iată de ce cred fără rezerve că învățăm să-l iubim pe celălalt o dată cu aurora conștiinței noastre de copil. Nicio iubire nu se naște subit, ci ea crește odată cu noi și ajunge să se actualizeze la un moment dat, să devină vizibilă, primind astfel garanția evidenței. Deși la un moment dat întâlnim un om pe care ajungem să-l iubim (spun că ajungem să-l iubim tocmai pentru a anticipa o distincție între vârstele sau etapele iubirii pe care o voi aborda ulterior), înclin să cred că învățăm să-l iubim cu mult înainte de a-l cunoaște. Purtăm cu noi un orizont vast de așteptări, de speranțe, un capital de încredere virtuală pe care ni-l consolidăm în anii copilăriei. Virtuțile și neajunsurile relației trăite de părinți se strecoară, independent de voința copiilor, în meandrele propriilor relații afective de mai târziu, precum apa își găsește calea printre spărturile malurilor încă neconsolidate. Iată de ce unii oameni intră într-o relație fără să dețină capitalul afectiv atât de prețios și astfel ajung să adopte cel puțin două atitudini: pe de-o parte, se străduiesc să descopere din mers, după lansare, regulile navigației emoționale și trudesc să-și configureze propriul alfabet afectiv capabil să-i poarte către o relație matură, împlinită. Pe de altă parte, caută cu disperare să-și ascundă sau, eventual, să-și ajusteze propriile diformități afective iar dacă nu reușesc asistă dezarmați la dezagregarea relațiilor, incapabili să recunoască faptul că sunt incapabili să iubească, să acorde atenție și totodată să primească iubire. Mă număr printre cei care, datorită unor circumstanțe asupra cărora nu vreau să stăruiesc aici, nu au dobândit în copilăria lor premisele unei așa-zise competențe afective. Mi-au rămas extrem de puține impresii întipărite în memorie despre articulațiile relației dintre părinții mei, mai ales că retragerea din lume a unuia dintre aceștia a survenit destul de devreme pentru devenirea mea. Am încercat însă atât cât a fost posibil să compensez această lipsă în periplul meu existențial, prin angajări emoționale plenare, prin trăirea febrilă a unei succesiuni de relații afective mai mult sau mai puțin durabile. Nu îndrăznesc să-mi asum astăzi autoritatea celui ce oferă sfaturi sau recomandări despre cum ar trebui să-ți trăiești iubirea, sunt mult prea departe de imaginea unui Socrate meșteșugar în arta iubirii. Mai mult, dacă cineva m-ar întreba ce reprezintă pentru mine iubirea, probabil că aș fi tentat să-i răspund că nu sunt deloc sigur că am reușit să aflu, dar că mă număr printre cei care sunt dispuși să învețe în fiecare zi. Și i-aș mai spune că pot doar bănui ce înseamnă iubirea: ea este dorința împărtășită pentru frumusețe, pentru adevăr și pentru bine. Cred că fiecare om traversează după propria pricepere mai multe vârste sau epoci ale acestui sentiment: copilăria iubirii, marcată de curiozitate, nevoia arzătoare de a ți-l apropia pe celălalt, de a-l descoperi, totodată epoca dorinței, a exaltării, a atracției pe care cel îndrăgostit o resimte aproape fatal față de obiectul iubirii lui. Înflăcărarea ce însoțește această vârstă, electricitatea ei magică este, nu de puține ori, oarbă. Copilăria iubirii devine astfel etapa freneziei în care se alunecă ușor în tentația idealizării celuilalt, a falsificării deliberate a identității lui. Ajungi, altfel spus, să proiectezi imaginar asupra celuilalt un set de calități ce frizează perfecțiunea și care te blochează într-un scenariu fantasmagoric. O dată cu împrăștierea fantasmelor există riscul deloc nesemnificativ ca iubirea să intre în declin și chiar să apună. Urmează epoca tinereții, a consolidării atașamentului, în care iubirea se înscrie pe traiectoria valorilor comune, a principiilor de viață împărtășite, a convingerilor și idealurilor, cei doi ajungând să experimenteze nevoia completării și a perfecționării reciproce. Epoca maturității (la care îndrăznesc să spun că ajung probabil foarte puțini oameni) este perioada echilibrului deplin, a stabilității, iubirea dobândind în această etapă un fel de certificat de competență afectivă, prin aceea că trece frumos și demn testele tuturor încercărilor.

Determinismul familial poate produce în structura de personalitate a copilului mutații profunde, cu reverberații dramatice irecuperabile, îl poate pregăti pentru relația (sau relațiile) de mai târziu sau, dimpotrivă, îl poate mutila din punct de vedere emoțional, expediindu-l în universul atât de complex al interacțiunilor umane cu serioase avarii sufletești care, mai devreme sau mai târziu, ajung să genereze o abundență de efecte devastatoare.

Îndrăznesc să afirm că privirea interioară atentă, retrospectiva mentală este în măsură să ofere repere importante în înțelegerea modului în care ne manifestăm în iubire. Sondarea propriului trecut oferă oportunitatea unor revelații uimitoare cu privire la gesturile și comportamentele noastre actuale. Dacă ar fi să întreprindem o investigație atentă și sinceră similară unui exercițiu de arheologie, am descoperi în propriul sit interior vestigii și artefacte ce ne pot oferi o mai bună înțelegere a prezentului nostru afectiv. Am asista astfel la descoperiri deloc surprinzătoare: poate că nu dăruim flori iubitei (dar ne propunem să învățăm acest lucru) pentru că nu ne-am văzut niciodată în copilărie tatăl dăruindu-i flori mamei. Poate că ne este greu, dacă nu chiar imposibil, să ne exprimăm abundența trăirilor pe care le resimțim față de celălalt din simplul motiv că în copilăria noastră ne-am confruntat cu „muțenia” afectivă a părinților. Poate că preferăm să înlocuim vorbele, cuvintele mari, cu gesturile de tandrețe sau ne vine destul de greu să le formulăm și să le exprimăm pentru că nu am avut șansa de a le întâlni și eventual imita sau oglindi. Oricât de încercați actori am fi și oricât de mult am dori să ascundem aceste filoane adânc îngropate în cotloanele misterioase ale eului nostru, mai devreme sau mai târziu trebuie să deschidem ecluzele pentru a da la iveală ceea ce se găsește dincolo de pelicula aparent liniștită a conștiinței. Dacă nu reacționăm mereu așa cum ar trebui, nu cred că este vorba neapărat despre un analfabetism afectiv, ci pur și simplu despre consecința unei succesiuni de evenimente trăite sau la care am asistat și care ne-au modelat interioritatea. Iată de ce este bine să fim înțelegători cu cei care trudesc să învețe să rescrie corect literele și mai ales spiritul ce compune cuvântul numit IUBIRE. Deși îmi place să spun că gramatica iubirii nu are decât un singur timp: prezentul, totuși bunul simț mă obligă să admit că acest timp este condiționat, printr-un mănunchi de fibre nevăzute, de resorturi vitale, este legat indisolubil de zorii devenirii noastre ca oameni. Sufletul unui copil este precum o oglindă în care se răsfrâng sufletele celor care îl cresc sau au grijă de el. Dacă imaginea din oglindă ajunge să se deformeze este pentru că în ea s-au reflectat conflicte, certuri, dispute, reproșuri sau inadecvări mai mult sau mai puțin justificate. Și mai interesant este faptul că această oglindă are capacitatea de a înmagazina ceea ce surprinde și de a se transforma în sediul unor reflectări ulterioare. Îmi amintesc că în casa bunicilor mei, în a căror grijă m-am aflat pentru o însemnată perioadă, se găsea o oglindă uriașă, încadrată într-o broderie de lemn întunecat, marcată din loc în loc de mușcăturile flămânde ale insectelor. Eram fascinat de această oglindă pentru că timpul reușise să-i modifice argintul din spatele sticlei și să-l patineze în așa fel încât atunci când reușeam, cocoțat pe un scaun, să mă privesc, aveam impresia că văd un alt chip, cu mult schimbat, chipul adultului ce aveam să devin. Tot astfel și oglinda pe care o purtăm fiecare în noi: poate dărui celorlalți o copilărie marcată de bucurii sau, dimpotrivă, poate oferi o imagine schimonosită de suferințe, de răni ce au crestat urme adânci în carnea sufletului și, de acolo, neștiute de nimeni, controlează fiecare pas în direcția celuilalt.

Ca părinte poți dărui copilului tău un set de instrumente afective valoroase, atribute esențiale menite a-i facilita calea spre consolidarea unei relații reușite, spre împlinirea emoțională. Din păcate ai puterea în aceeași măsură de a-i sabota, conștient sau inconștient, drumul către inima și înțelegerea celălalt. Copil fiind, poți să ajungi să te înscrii, datorită acestor experiențe afective trăite prematur, pe orbita interacțiunii firești cu celălalt sau, din păcate, poți să rătăcești într-un spațiu gol, lipsit de repere emoționale, căutând cu disperare oportunitatea unui refugiu salvator. În lipsa înzestrării cu noțiunile elementare ale alfabetului afectiv riști să cazi pradă confuziei, dezolării, să te descoperi permanent sfâșiat de o îndoială mistuitoare cu privire la propria aptitudine de a iubi. Traversezi acut neliniști și ezitări, nesiguranțe mistuitoare referitoare la propria capacitate de a iubi, la propria înzestrare de a dărui iubire și de a resimți la rândul tău acest sentiment.

În culisele copilăriei noastre se fabrică rolurile afective pe care ajungem să le jucăm mai târziu cu mai multă sau mai puțină pricepere. Acolo ne sunt pregătite costumele, recuzita, acolo se șlefuiesc detaliile, se sugerează gestica potrivită, sunt schițate replicile, cuvintele și tăcerile… Dacă avem curajul să pătrundem dincolo de cortină, în anatomia pregătirii piesei numite existență, descoperim de ce viața noastră afectivă se înscrie fie pe traiectoria împlinirii fie pe aceea dureroasă a ratării. Deși din aceste resorturi de profunzime nu se vede mare lucru, precum din plasele pescarilor nu se văd decât bucățile de plută ce le susțin, totuși ele pot purta gândul și simțirea noastră către adâncimile tulburi ale conștiinței sau către apele liniștite și senine ale bunăstării interioare.

 

Această intrare a fost publicată în Meditatii.

2 comentarii la “Alfabetul iubirii se deprinde în copilărie…

  1. Karla spune:

    Sunt copleșită de temele pe care le abordați, și modalitatea de a transpune în cuvinte ceea ce aveți ca trăire față de subiectul respectiv. Am avut neșansa să nu am amândoi părinții ca modele sau matrici existențiale, pe unul din ei îl vedeam o dată pe lună și pot afirma că nu știu sensul tuturor literelor ce concep alfabetul iubirii, dar l-am descoperit ulterior în credință.

    • Mulțumesc mult pentru cuvinte, Karla! Apreciez sincer remarcile pe care le faci. Când scriu, mă străduiesc să transpun în cuvinte potrivite ceea ce trăiesc, experimentez, ceea ce simt la un moment dat. Totodată, scriind, încerc să dobândesc șansa de a mă înțelege, de a descoperi propriile resorturi comportamentale, de a-mi înțelege reacțiile la ceea ce mi se întâmplă…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s