Să experimentezi întunericul…

Întâi trebuie să cunoști bine întunericul ca să poți aprecia lumina” (Madeline L’Engle)

Există oameni care la un moment dat, cu sau fără voia lor, devin protagoniștii unor călătorii prin infern, oameni care ajung să resimtă într-un mod dureros și copleșitor seducția întunericului. Pe parcursul unor astfel de descinderi în abisul propriilor frământări, ființa lor devine obiectul cutremurării. Echilibrul interior este amenințat de disoluție sau, dimpotrivă, dobândește resurse care-l fortifică și-l îmbogățesc semnificativ. Cert este faptul că la capătul unor astfel de experiențe situate pe marginea dezolării, omul dobândește șansa de a se descoperi pe sine mai puternic, mai bun, mai înțelegător, altfel spus, dobândește șansa reîntâlnirii cu el însuși. La capătul unor astfel de experiențe, omul poate să rostească formula izbăvitoare Et in Inferno ego!… și am supraviețuit…

Se spune că vârfurile munților, crestele abrupte și inaccesibile reprezintă surse autentice de inspirație însă cred că mai importante decât acestea sunt văile adânci, prăpăstiile, cele care ajung să-l maturizeze pe cel care le traversează cu temeritate. Viața nu înseamnă nici pe departe o succesiune de clipe aurite, fericite, în care simți în ceafă respirația caldă a divinului, ca o mângăiere de părinte. Mai curând, grația și generozitatea lui Dumnezeu se strecoară printre neliniștile omului, printre clipele lui de confuzie și derută dizolvantă, precum apa printre pietrele unui râu de munte. Fericirea ajunge să fie savurată intens doar pe ruinele propriilor neputințe, căderi, experiențe-limită… Contrastul ajunge să potențeze fericirea, să o lumineze, așa cum tonurile intense, pregnante transferă ceva din încărcătura lor celor palide, vagi, estompate.

Indiferent de binecuvântările ce se revarsă în torente asupra ta sau de întunericul ce ajunge să te locuiască, trebuie să fii dispus să trăiești totul la intensități maximale, să strivești clipa în palme cu pasiune, însuflețire și entuziasm, dar mai ales, să nu uiți ce înseamnă să trăiești frumos. Momentele de încercări și clipele de întuneric pot fi, în cele din urmă, tot atâtea călătorii inițiatice de-a lungul cărora te fortifici sufletește, astfel încât să poți continua, să te ridici și să mergi mai departe. Peregrinările prin labirint, rătăcirile, adăstările, căderile, toate au rostul lor: îți pun la încercare limitele, te ajută să privești dincolo de ceea ce ești, să scrutezi cine și ce poți deveni. Vremurile grele sunt creuzetul în care se pregătesc în taină, neștiute de nimeni, cele mai frumoase experiențe de viață, cele mai prolifice perioade de dezvoltare. Totul este să înveți din căderile tale, să nu renunți, să nu abandonezi, să refuzi capitularea. Totul este să știi că, deși ești pus la pământ pentru o vreme, lovit și îngenuncheat, nu ești condamnat sau zdrobit iremediabil. Cele mai întunecate nopți lasă locul celor mai frumoase zile. Iar la capătul unei perioade în care nu ai întâlnit decât pământul zvântat de frământări și ai gustat cenușa neputinței, atunci când ajungi în cele din urmă să-ți înalți privirea, vei constata că albastrul cerului este cu mult mai albastru. Și-atunci vei ajunge poate să-ți spui că, în tot acest timp, Cerul nu te-a uitat, ci doar s-a ascuns de privirea ta pentru o vreme precum un loc de refugiu și calm s-a pierdut pentru o vreme într-o furtună. Să ai curajul de a traversa fiecare deșert pe care viața ți-l va pune în cale fără să te lași înghițit de nisipuri!