Povestiri pentru Miruna: Augustin

DSCI5462

Dragă Miruna, mă ajuți să înțeleg ceea ce este cu adevărat important atunci când, preocupat să devin un dascăl bun, uit să fiu părinte… Atunci când te agăți de brațul meu sau pur și simplu te arunci pe genunchii mei și-mi spui: „să ne jucăm, tati!”, reușești să îmi redai șansa de a mă conecta la bucuriile esențiale. Mărturisesc deloc mândru că uneori ratez această șansă… Sau când îngenunchezi în colțișorul tău și începi să te rogi iar eu întrerup orice activitate și mă alătur ție, îmi reamintești că în fiecare om se naște la un moment dat nevoia apropierii de Înalt. Cu tine redescopăr simplitatea privirii îndreptate către Dumnezeu, ocazia dialogului sincer, curat, lipsit de complicații, cu transcendența (te și văd cum mă întrebi, parcă, „ce-i aia trans-ce-zeță?…”). Unii oameni tânjesc după apropierea Lui prin lăcașuri sfinte, alții speră să-l descopere în interiorul lor, sub forma unei reîntâlniri cu un învățător uitat, rătăcit printre gânduri și amintiri. Unii trebuie să vadă pentru a crede, alții trebuie să creadă pentru a vedea. Îți voi vorbi acum despre cineva care a ajuns să creadă că doar iubind și nu mergând ai șansa de a ajunge la El. Ți-am spus de multe ori că trebuie să preferăm adevărul însă am uitat sau poate că am evitat să-ți spun cum se poate ajunge la el. Nici măcar nu sunt sigur dacă omului îi este dată șansa de a (sur-)prinde adevărul. Dar știu că, pentru cel despre care vreau să-ți vorbesc, adevărul poate fi găsit numai dacă mintea primește binecuvântarea luminii divine. Dumnezeu și adevărul împart aceeași lăcaș: sufletul omului. Iar lucrurile care-l înconjoară pe om sunt semne ce ascund, nu de puține ori, adevăruri și revelații interioare. Dacă ar fi de față, Augustin probabil că ți-ar spune: „De vrei să-L cunoști, oprește-te pentru o clipă, retrage-te din tumultul acestei lumi, coboară în interiorul tău, ascunde-te în tine însuți măcar din când în când…” În copilărie și adolescență s-a străduit să-i citească pe oamenii înțelepți și pe cei care stăpâneau meșteșugul cuvântului. În școlile vremii erau predate artele așa-zis liberale: gramatica, retorica, filosofia, dialectica, muzica, astronomia, aritmetica. A căutat să-și astâmpăre setea neobosită și subtilă de cunoaștere prin mai multe orașe: Tagaste, Cartagina, Roma… Ți-l poți imagina pierdut în mulțimile pestrițe care-i însoțeau pe gladiatori spre arenă, pe magicieni și ghicitori în stele sau în măruntaiele păsărilor, observându-le freamătul, iscodindu-i, precum altădată Socrate. Sau, dacă îți provoci mai mult imaginația, îl poți găsi printre cei care formau procesiunile religioase procreștine… Pentru o vreme, tinerețea și naivitatea lui l-au făcut să admită că lumea s-a născut din jocul binelui și al răului, din lupta luminii cu întunericul, și i-a urmat pe cei care răspândeau astfel de învățături (manihei). Apoi i-a cunoscut pe cei care nu credeau în nimeni și-n nimic (sceptici) și a devenit pentru o vreme unul dintre ei. Însă în tot acest timp, Dumnezeu a stat ascuns, adăpostit în adâncimi de suflet, pentru ca în cele din urmă să urce spre lumină. Cum l-a găsit? Vei afla din Confesiunile lui că, șezând în grădină cu un foarte bun prieten, a ajuns la urechea lui glasul curat al unui copil ce i-a spus: „Ia și citește!” A deschis apoi la întâmplare Cartea Sfântă iar ochii i-au căzut pe îndemnul la o viață curată, simplă, cumpătată. Și atunci a început să-L iubească… Pentru un timp și-a câștigat traiul învățându-i pe ceilalți să vorbească îngrijit și corect apoi, după ce și-a pierdut mama, de la care a dobândit pietatea și devotamentul, a hotărât să se retragă la Tagaste în liniștea oferită de meditație și rugăciune. Și-a pierdut mai apoi și fiul, pe inspiratul Adeodatus, însă, întărit de credință, nu a mai resimțit durerea unei pierderi definitive, ci mai curând tristețea pe care o resimți când pierzi pe cineva din vedere pentru o vreme. Mai târziu, la 74 de ani, a plecat să-și reîntâlnească mama și fiul, după ce a încercat să salveze cât mai multe suflete, ca preot și apoi ca episcop. Nădăjduiesc să te pot ajuta cândva să-l cunoști prin ceea ce a scris. Dar, până atunci, să nu uiți: în fiecare om, în acel abis profund numit de unii suflet, de alții inimă, un Zeu așteaptă să-l cunoști…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s