Să mă încăpățânez să fiu fericit?…

Am descoperit astăzi într-o carte a lui Christophe Andre – Seninătatea. 25 de povestiri despre echilibrul interior, tradusă la Editura Trei (București, 2013) – o expresie care m-a livrat perplexității: „încăpățânarea de a fi fericit”. Pentru că mi s-a părut a fi mai mult decât provocatoare, am decis să o preiau și să o transform în pretextul unor reflecții succinte despre fericire. Sunt conștient de riscul unei astfel de întreprinderi: ce aș putea spune despre un concept atât de vehiculat astfel încât să nu alunec în capcana locului comun? Deși termenul „fericire” dispune la nivelul simțului comun de o ambiguitate logică și ontologică dezarmantă, fiind de aceea obiectul a numeroase controverse, îndrăznesc în cele ce urmează să formulez câteva considerații. Nu înainte însă de a lansa câteva provocări la lectură: prima aparține unui lector de celebra Universitate Harvard, pe nume Tal Ben-Shahar, care deține, începând din 2002, un curs de psihologie pozitivă numit pur și simplu Fii Fericit, curs devenit o carte de succes tradusă la editura Curtea Veche, în 2009. A doua provocare, ce înscrie fericirea în registrul neuropsihologiei, îl are ca autor pe Stephan Klein, doctor în biofizică, iar cartea se intitulează Formula Fericirii, fiind tradusă la editura Humanitas în anul 2006. Cât despre cei dedicați gândului filosofic, vă recomand paginile spirituale și pline de eleganță ale lui Bertrand Russell, reunite în volumul În căutarea fericirii, tradus în 2011 la aceeași editură prestigioasă. Sunt convins că lista poate cu siguranță să primească din partea cititorilor titluri noi și provocatoare… Totuși doresc să dau tributul cuvenit unui clasic al filosofiei iar motivul pentru care o fac este acela că gândurile lui m-au ajutat să-mi construiesc propria viziune despre fericire. Vă invit să plonjăm abrupt în problematica unui termen controversat, nu singuri însă, ci însoțiți de spectrul lui Aristotel. Ar fi lipsit de prudență din partea mea să vă promit că prin lectura prezentelor rânduri veți învăța ce este fericirea. Ar fi chiar de-a dreptul nebunie să vă promit că, asumând recomandările următoare, vă veți conecta definitiv și irevocabil la sursele fericirii. Totuși, vă pot promite ceva: percepția voastră despre fericire are șansa de a se îmbogăți, de a dobândi complexitate și profunzime dacă aveți răbdarea și, mai ales, curiozitatea de a vă întoarce la înțelepciunea clasicilor.

Care sunt condițiile de posibilitate a fericirii? Altfel spus, ce trebuie să faci pentru a fi fericit? În Etica Nicomahică, lucrare pe care o dețin în biblioteca personală, într-o traducere de Traian Brăileanu, publicată la editura Antet, în 2007, Aristotel ne învață că, pentru a fi fericit, trebuie să îndeplinești trei condiții.

În primul rând, trebuie să te afli mereu în acțiune, mereu în mișcare, mereu pe drum, să cauți, să te zbați sau, cu o formulare pătrunsă de miez teologic, să te ostenești. „Starea de fericire” devine astfel o simplă expresie pentru că, în realitate, fericirea înseamnă activitate, luptă, străduință perpetuă. În acest sens, devin perfect inteligibile expresiile aristotelice precum „viață activă”, „activitatea sufletului”, „făptuire”, „scopul final a toată acțiunea”, „viață plină”.

În al doilea rând, trebuie să-ți exersezi pe cât posibil rațiunea, gândirea, judecata, să te străduiești să crești, să te dezvolți din punct de vedere cognitiv sau intelectual. O astfel de condiție sustrage irevocabil fericirea din perimetrul ignoranței, al prostiei, o eliberează din captivitatea celor care aleg să trăiască într-o dulce (pentru ei) dar dizolvantă (pentru ceilalți) auto-suficiență. Deși o să pară brutal sau cinic, îndrăznesc totuși să declar: ignorantul, prostul nu poate fi fericit! Cunoașterea, învățătura, exercițiul, „școlirea și străduința îngrijită”, „destoinicia sufletului” reprezintă deopotrivă o condiție necesară a fericirii!

În al treilea rând, trebuie să-ți cultivi permanent integritatea, caracterul, „frumusețea morală”, să transformi conduita etică în obișnuință, să trăiești conform cu virtutea, să râvnești la acel „suflet nobil și înalt”. Bruta, mitocanul, fiara lipsită de maniere nu poate dobândi privilegiul accederii la fericire! Deși în rivalitate cu hedonismul, totuși Aristotel admite o plăcere a binelui moral, a virtuții: „acțiunile potrivite cu virtutea trebuie să fie în sine pline de plăcere”. Cel care săvârșește fapte bune, drepte, potrivite cu virtutea, care urmărește cu perseverență desăvârșirea are șansa de a se considera fericit.

Ce ne mai spune Aristotel despre fericire? Ne spune că ea nu poate fi rodul hazardului, al întâmplării sau al evenimentelor mai mult sau mai puțin fortuite. Fericirea este în schimb o facultate sufletească desăvârșită, mai mult, o obligație morală, o necesitate, un angajament permanent față de tine însuți. Îmi amintesc de un gând care spune că odată ce accepți să te înscrii în aventura ascendentă a cunoașterii, nu mai poți fi niciodată singur, ești însoțit de spiritele celor pe care ajungi să-i cunoști. În esență, FORMULA FERICIRII se rezumă, conform cu cele rostite mai sus, la conjuncția dintre ACȚIUNE, CUNOAȘTERE și VIRTUTE (CALITATE sau TRĂSĂTURĂ INTELECTUALĂ ȘI MORALĂ ADMIRABILĂ). Vrei să fii fericit? Acționează, caută să (te) cunoști și, mai ales, dezvoltă-ți caracterul!

P.S.: Nu este o noutate să admiți că scopul tuturor străduințelor noastre se îndreaptă către dobândirea fericirii. Mă surprinde însă de multe ori, când întreb la orele de filosofie ce înseamnă pentru X sau Y fericirea, faptul că răspunsurile nu includ aproape niciodată altă persoană decât pe aceea a respondentului, cel mult indirect („să am o familie fericită”, „să am prieteni buni” etc.). De ce mi se pare surprinzător? Ca și cum rețeta fericirii reprezintă provocarea personală a fiecărui individ, o exigență sau un obiectiv ce-i exclude a priori pe ceilalți. Ce-ar fi dacă ne-am trezi în fiecare dimineață și ne-am lansa o provocare personală: astăzi mă încăpățânez să fac pe cineva fericit! Oare ce-ar fi?…

Anunțuri
Această intrare a fost publicată în Meditatii.

10 comentarii la “Să mă încăpățânez să fiu fericit?…

  1. Leoveanu Claudiu spune:

    Vă salut ! Din întâmplare am dat de blog-ul dumneavoastră. Și mă bucur c-am făcut-o pentru că se aproprie foarte mult de credințele mele. Probabil voi deveni foarte activ prin comentarii, pentru că sunt niște invitații la reflecție extraordinare. Iar citindu-vă postarea, m-ați ispitit să intru-n discuție. De foarte mult timp îmi place să fiu radical. Să caut esențele. Detaliile sunt evidente, iar noi ca oameni cred că suntem blestemați să fim orbiți de ele. Sau poate doar avem plăcerea de a ne complica… Fericirea. Îndrăzneț subiect…Pornesc prin a spune ceva. Toți căutăm fericirea, și puțini o găsim. Am tot reflectat, la ce înseamnă să fii cu adevărat fericit… Și-am ajuns la o concluzie. Fericirea-i ceva foarte obiectiv. Nu prea sunt de acord cu declarația că prostul nu poate fi fericit. De asemenea, am ajuns și la concluzia că nu există oameni proști, ci doar indiferenți. Însă a te naște cu un retard, e cu totul altă poveste. Conform definiției prostului, a fi lipsit de inteligență nu-ți scade deloc posibilitatea de a fi fericit, din punctul meu de vedere. Consider că un om prost, poate fi fericit ( sunt complet de acord cu dvs că nu va ajunge niciodată la stadiul fericirii unui om care deține cele 3 caracteristici pe care le-ați înșirat ) prin întâmplări, deoarece există fenomenul serendipității, efectul grației. Nu vă cunosc poziția în legătură cu divinitatea, deci poate aveți cu totul alte considerente. Să revin pentru că deja, comentariul a depășit lungimea pe care mi-am propus-o. Va suna paradoxal, dar ca să fii fericit, nu trebuie să cauți fericirea. De ce ? Pentru că, esența nu este fericirea. Ea este un efect. Trebuie căutată cauza. Puteți spune acum că, fericirea fiind obiectivă, există cauze multiple. Posibil… Însă concluzia la care am ajuns este că eu văd o singură cauză primordială… Care este iubirea. Deci pentru a fi fericit, trebuie mai întâi să iubești. Cum recunoștem iubirea ? Cum să iubim ? Ce este iubirea ? Nu pot răspunde. Am propria-mi definiție, care evident e subiectivă. Însă chiar dacă nu poate fi definită, toți am trăit sentimentul cel puțin o dată. Mă opresc momentan, oarecum lăsând toată treaba asta suspendată. E un subiect atât de vag încât atunci când reflectez sau scriu pe seama lui, pot simți relativitatea timpului despre care vorbea Einstein. O zi bună !

    • Mulțumesc pentru lectura articolului și pentru observațiile formulate. Voi intra ex abrupto în subiect: am conștientizat chiar în momentul în care am scris enunțul meu (cu privire la accesul blocat al proștilor la fericire) că acesta riscă să genereze polemici. De ce? Pentru că am adoptat un ton radical, termenul „prost” necesitând o minimă clarificare. Da, accept substituirea propusă: „prost” cu „indiferent”, cu condiția recunoașterii unei duble indiferențe: o dată, față de tot ceea ce înseamnă lumea exterioară, a doua, față de propriul univers interior. Deși există articole, studii, eseuri (mai mult sau mai puțin convingătoare) în acest sens, îndrăznesc o resemnificare a termenului: prostul reprezintă pentru mine tipul inadecvatului, al acelui om care manifestă incapacitatea funciară a racordării atât la lumea din jur (dacă ar fi în măsură de această branșare ar face dovada funcției sale adaptative, pe care, de pildă, Jean Piaget, o includea cândva în definiția inteligenței), cât și la lumea proprie (nu e capabil să se înțeleagă, și aici am în vedere unul dintre tipurile de inteligență descrise de Howard Gardner, anume: inteligența intrapersonală). Pe scurt, prostul pare să fie mereu în contratimp sau în contradicție atât cu lumea cât și cu sinele, de unde și aerul insolit, chiar exotic (amuzant într-o oarecare măsură) pe care îl inspiră. Admit că un om, să-i spunem, mai puțin înzestrat (și nu vorbesc aici despre cel suferind de un retard) are posibilitatea de a fi fericit, însă te întreb: ce rămâne din fericire în absența conștientizării ei? Da! Fericirea este consecința sau efectul angajării omului într-o activitate (intelectuală, estetică sau morală) care îi este proprie doar lui… Iubirea, munca, devotamentul față de o cauză nobilă, contribuția la bunul mers al lumii și încă multe altele pot fi cauze ale fericirii…

      • Leoveanu Claudiu spune:

        Sunt total de acord cu dubla indiferență. Cred că oamenii ar trebui să înțeleagă că nu căutarea fericirii e și garanția ei. Mai degrabă ar trebui să ne concentrăm pe propria noastră cauză, cauză care va determina fericirea în mod absolut. Ceea ce mi se pare interesant, este că azi m-am întrebat dacă universul poate exista, atâta timp cât nu există nici o conștiință care să-l observe. Coincidența… mi se pare unul dintre cele mai sublime moduri de semnalare a unui fapt ascuns, pe care viața ni-l poate dărui. O zi bună !

      • Problema pe care o ridici reprezintă o provocare clasică în gnoseologie și ontologie: pe de-o parte, relația dintre subiectul cognitiv și obiectul cogniției, dintre om și lume, pe de altă parte, aceea dintre aparență și realitate, dintre fenomen și esență. Poate că îți este familiară gluma în măsură să ne livreze paradoxului atunci când o analizăm cu armele logicii: „dacă un copac se prăbușește în pădure și nimeni nu asistă la căderea lui, există, cade el sau nu?”. Cred că unul dintre meritele remarcabile ale mecanicii cuantice este acela că a dizolvat (cu ajutorul unui complicat instrumentar axiomatic, a unui limbaj formalizat dezarmant) granițele dintre subiect și obiect, dintre observator și lucrul observat, deși în artă, în filosofie, separația a fost de mult diluată (mă gândesc aici, de pildă, la fenomenologia receptării estetice). Kant a reușit să o spună într-un mod remarcabil: lumea experienței reprezintă un compositum între ceea ce ajunge la mine (subiectul cunoscător) prin instrumentele sensibilității (simțuri), controlate de intuiții spațio-temporale și ceea ce intelectul prelucrează (separă, leagă, compară) cu ajutorul categoriilor (conceptelor) lui. La limită, lumea nu există (independentă de observator), ci mai curând se arată, apare unei conștiințe intenționale (orientate către ea)…

      • Leoveanu Claudiu spune:

        Este o graniță foarte fină între aparență și realitate. Cred că ar fi o dezbatere interesantă. Încep printr-o introducere, oarecum… Atât timp cât iluziile (perceptiile deformate) există, nu putem discuta despre o realitate, pentru că nu știm care este, cu toate că rațiunea (spiritul,intelectul) tinde să corecteze. În psihologie, percepția, în ciuda deformărilor care intervin pe parcurs, tinde să fie o reflectare corespunzătoare și corectă a fenomenelor din realitate (dar dacă doar tinde ?). Există și o serie de argumente cu privire că ele se produc din cauza mai multor factori: vârstă, activitatea profesională, contextul socio-cultural, apariția în condiții strict determinate etc. Dar parcă ceva mă face să fiu sceptic. Mă gândesc aici la Descartes, prin demonstrația lui cu bățul în apă, că simțurile ne oferă informații false, iar spiritul corectează. Iar o dată ce prin simțuri se produce procesul cognitiv (este un fapt absolut demonstrat, fără nici un simț activ: văz, auz, miros, gust, tactil, nu am putea cunoaște), datele senzoriale detectate pot fi înșelătoare. Deci, percepțiile noastre pot fi din start false, deoarece însăși datele senzoriale procesate pot fi false. Cu toate că rațiunea corectează, de unde putem (prin intelect) să ne dăm seama, dacă toate informațiile furnizate de simțuri sunt adevărate ? De asemenea, cu toate că experiența noastră despre lume pare a fi stabilă și continuă, toate aceste informații sunt de fapt niște iluzii produse de creier. Lumea este pentru noi stabilă deoarece creierul o organizează așa (reduce informația ce ajunge la el, pentru a nu fi bombardat și a deveni ineficient). Iar această idee o întăresc tot mai mult liderii spirituali care ne îndeamnă să ne concentrăm atenția spre noi înșine. Pentru mine rămâne încă nerezolvată întrebarea: Este realitatea până la urmă o iluzie ?

  2. Karla spune:

    Imi place sa cred ca a fericirea nu este o stare, un fapt sau o gand de neatins sau nepatruns, ea este o virtute castigata si nu daruita, cautata si adesea gasita sau un meloptic dor inefabil de ceea ce vreau sa devin.
    Am citit in Jurnalul fericirii al lui Nicu Steinhard despre Ideea fericirii gasita prin credința insuflată de a II-a poruncă, Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți.

    • Karla spune:

      ”Fericirea este o cale si nu o destination.” Surprinzător acest mesaj găsit pe o cutie de cereale cu cacao. Se pare că toți încearcă a găsi fericirea, chiar și generic.

      • Ceea ce îmi spui (fericirea drept călătorie și nu destinație) îmi amintește de filmul ”În căutarea fericirii”, în care Will Smith reușește să facă un rol remarcabil (comparabil cu rolul lui din „7 Pounds”). Căutarea fericirii nu garantează în niciun fel posesia ei, iar acesta este un adevăr probat. Însă se poate admite că poți să-ți găsești fericirea în însăși suita de căutări… Important este, ca și în studiul filosofiei (cum admite Noica în „Jurnal filosofic”, să pleci la drum…

  3. Ovidiu spune:

    Draga domnule Popovici,

    Eu va citesc articolele cand si cum apuc, de exemplu dimineata, pe autobuz spre serviciu sau in scurta pauza de dupa masa de pranz, si nu doresc altceva decat sa va multumesc pentru stimulare si sa va rog sa continuati a scrie. Vizavi de articolul despre fericire, vreau sa precizez doar cat e de interesant sa descoperi (impropriu spus) singur, prin prisma experientelor si deductiei, precepte sustinute de ganditori precum Aristotel.

    • Stimate domn, mă bucur să constat că textele pe care le postez (destul de puține, e drept, datorită timpului scurt pe care reușesc să-l aloc scrisului) constituie pentru dumneavoastră o sursă de inspirație sau, ca să vă citez, de stimulare. Ca profesor de științe sociale, am convingerea că, dincolo de conținuturile predate (nu întotdeauna agreabile) sau de competențele pe care trebuie să le formez (conform noilor didactici), trebuie să încerc să provoc, să incit, să activez interesul pentru cunoaștere, pentru cultură. Clasicii literaturii filosofice reprezintă pentru mine o sursă de inspirație permanentă pe care încerc, pe măsura priceperii mele, să o transmit (prezint) și celorlalți… Acum câțiva ani (nu mulți), când am gândit acest blog, l-am conceput ca un instrument de comunicare sau mai curând ca un spațiu al dialogului cu elevii mei (un fel de topos situat dincolo de spațiul formal al sălii de clasă). Mi-am spus astunci, și o susțin și astăzi, că plecând de la ideile altora, avem șansa să generăm propriile noastre idei și reflecții despre o temă sau alta. Vă mulțumesc că ați ales să deveniți parte din lucrurile care mă preocupă și pe care, din când în când, decid să le postez…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s