Omul – un mod de a fi (fiinţare) privilegiat(-ă)…

Deşi problema sensului existenţei a constituit o preocupare centrală în filosofia greacă (vezi articulaţiile teoriei platoniciene a Ideilor, dar mai ales ontologia aristotelică), modernitatea a redirecţionat reflecţiile filosofice către alte orizonturi, provocând dacă nu dispariţia, cel puţin trecerea în plan secund a întrebării cu privire la sensul Fiinţei. În fascinaţia sa extremă pentru ceea-ce-este (gr. to on), Platon (429 – 347 î.Hr.) sfârşeşte într-un dualism ontologic greu de conciliat: lumea sensibilă (kosmos aisthetos), supusă devenirii şi permanentei transformări (de factură heraclitică) şi lumea inteligibilă (kosmos noetos), teritoriul Ideilor imuabile, „Câmpie a Adevărului” (to aletheias pedion) neschimbată şi eternă (de certă inspiraţie parmenidiană). Seducţia pentru Formele pure produce o ruptură de nivel ontologic pe care mentorul Academiei încearcă să o soluţioneze prin introducerea artificiului numit participare (metexis). Vizibil ancorat în terra firma a sensibilităţii discreditate de magistrul său, discipolul infidel Aristotel şi-a fixat ca scop restructurarea domeniului filosofic şi constituirea unei ştiinţe despre fiinţa ca fiinţă (to on he on): filosofia primă (prote philosophia), sau – într-o terminologie atribuită primului său editor – metafizică. În Cartea Gamma a Metafizicii, aflăm că „Există o ştiinţă care examinează ceea-ce-este ca fiind, cât şi tot ce aparţine de acesta în mod intrinsec”[1]. Totodată Stagiritul ne încredinţează că „fiinţa în sine se ia în atâtea înţelesuri, câte feluri de categorii sunt, căci după câte categorii se pot spune, tot atâtea semnificaţii are fiinţa”[2].

S-au succedat secole iar problema fiinţei a alunecat în uitare. Însă secolul al XX-lea a însemnat o resurecţie a acestei problematici, într-o manieră cu totul aparte. Martin Heidegger (1889 – 1976)  îşi propune să readucă în atenţie problema uitată a Fiinţei, despre care autorul monumentalei lucrări Fiinţă şi timp (1927) spune că „a căzut în uitare”. „Pe solul contribuţiilor greceşti la interpretarea Fiinţei, s-a constituit o dogmă care, nu numai că declară întrebarea despre sensul de Fiinţă ca superfluă, dar şi sancţionează omiterea acestei întrebări. În acest fel, ea se împotriveşte oricărei încercări de a o defini. Această noţiune de maximă generalitate, şi de aceea nedefinibilă, nici nu are nevoie de o definiţie. Fiecare o foloseşte tot timpul şi înţelege ce semnificaţii îi dă în funcţie de circumstanţe. Cu aceasta este adus la evidenţa de-la-sine-înţelegerii acel ceva care, ca ascuns, a dus filosofarea antică în nelinişte şi a menţinut-o în ea, astfel încât cine mai întreabă despre aceasta [Fiinţa] va fi acuzat de o încălcare a metodei”[3]. Conceptul de fiinţă (şi aici nu vorbim despre o entitate transcendentă, ci simplul derivat prin substantivizarea verbului a fi) este vehiculat în exces, a devenit chiar ceva de la sine înţeles. Însă frecventa utilizare ne livrează invariabil riscului confuziilor şi erorii. De aceea se impune ca un deziderat o revitalizare a problemei cu privire la „sensul fiinţei”. Există indubitabil o înţelegere comună a fiinţei, întrucât „noi ne mişcăm mereu într-o înţelegere a Fiinţei”[4], ca atunci când spunem despre un obiect oarecare că el este. „Noi nu ştim ce exprimă Fiinţa. Însă deja când întrebăm «ce este Fiinţa?» noi ne situăm într-o înţelegere a lui «este». Nu cunoaştem nici măcar orizontul din care am putea apuca şi fixa sensul. Această înţelegere obişnuită şi vagă a Fiinţei este un factum[5]. Totuşi aceasta trădează o obişnuinţă de limbaj şi atât. Se impune cu necesitate, după filosoful german, o reformulare a interogaţiei cu privire la sensul fiinţei astfel încât să se smulgă problema fiinţei de sub zodia obscurităţii în care a aruncat-o frecventa vehiculare.

Plecând de la ceea ce au înţeles grecii prin fiinţă, Martin Heidegger pune accentul pe relaţia care există între om, ca fiinţare privilegiată şi fiinţa sa, mai precis, asupra modului în care omul înţelege fiinţa. Omul se descoperă pe sine ca o fiinţare în miezul întregii fiinţări. Statutul său privilegiat rezultă din aceea că îşi pune întrebări cu privire la fiinţa sa. El nu este pur şi simplu doar o fiinţare ca oricare alta, ci există într-un mod cu totul special: întrucât este singurul care poate să stabilească o relaţie faţă de sine însuşi, adică poate să se interogheze cu privire la sensul existenţei sale. Ceea ce ne deosebeşte de celelalte fiinţări este tocmai acest privilegiu unic de a ne interoga cu privire la fiinţa noastră, altfel spus, cu privire la sensul existenţei noastre. „Dasein-ul se înţelege pe sine însuşi mereu din existenţa sa, într-o posibilitate a lui însuşi de a fi el însuşi sau de a nu fi el însuşi. Dasein-ul fie că a ales el însuşi această posibilitate, fie că a nimerit în ea, fie că întotdeauna s-a dezvoltat în ea. Existenţa va fi hotărâtă doar de însuşi Dasein-ul respectiv prin asumarea sau omiterea ei”[6].

Ca fiinţare deschisă către fiinţa sa, omul este în măsură să opteze pentru realizarea propriilor posibilităţi sau, dimpotrivă, poate să se abandoneze anonimatului, impersonalului „se” (Das Mann). Omul este atât „fiinţare întru” cât şi „fiinţare laolaltă” cu ceilalţi: lumea (Die Welt) este acel ceva care-l precedă, care este deja prezent şi în funcţie de care se determină fiinţa sa. A gândi Dasein-ul în absenţa alterităţii constituie o imposibilitate de principiu. Aceasta întrucât fenomenul esenţial al existenţei este acela al „fiinţei-în-lume” (In-der-Welt-sein). Existenţa umană este inseparabilă de lume, iar lumea este inseparabilă de existenţa umană. Chiar şi însingurarea deliberată, recluziunea, retragerea, îl presupune deja pe Celălalt, în măsura în care este evitat. Se vehiculează chiar o tiranie, o dictatură a impersonalului „se”, care conduce către dizolvarea individualităţii, condamnare la anonimat.  Ontologia fundamentală heideggeriană se centrează în jurul fiinţării umane privilegiate, aceasta întrucât gândirea fiinţei este inseparabilă de gândirea omului care se gândeşte la fiinţa sa. Modul specific uman,  faptul-de-a-fi-în-lume (facticitatea) se manifestă prin intermediul determinaţiilor de fiinţă, coordonate numite de Heidegger existenţiali:

  • Fiinţarea umană nu este o fiinţare precum celelalte fiinţări (obiecte/lucruri, animale, plante etc.), ci este existenţă, fiinţare privilegiată – persoană;
  • Fiinţarea umană poartă în sine propriile posibilităţi, ea este proiect (der Entwurf) – „are-a-fi”, „trebuie-să-fie”(hat-zu-sein);
  • Fiinţarea umană înseamnă libertate, alegere.

Omul se proiectează pe sine către posibilităţile sale de a fi în lume, de a ex-ista, el nu este, ci poate fi, „are să fie”, „trebuie/este obligat să fie” (hat zu sein). Fiinţa Dasein-ului se naşte din confruntarea permanentă a acestuia cu propriile sale posibilităţi de a fi. Toate celelalte fiinţări doar sunt (adică sunt prezente în chip nemijlocit – obiectele, sau pur şi simplu trăiesc – plantele, animalele, fără a se raporta cognitiv la lume), dar aceste fiinţări nu există. Din confruntarea omului cu propriile sale virtualităţi, acesta ajunge să întreţină cu fiinţa (esenţa) sa un raport privilegiat: preocuparea pentru înţelegerea fiinţei sale. Într-o pură manieră existenţialistă am putea spune că „esenţa fiinţării umane rezidă tocmai în existenţa sa”. Altfel spus, sensul existenţei umane rezultă din însăşi condiţia sa unică, determinată prin existenţiali: faptul-de-a-fi-în-lume (de a conferi sens lucrurilor pe care le prinde în această lume), faptul-de-a-fi-laolaltă-cu (celelalte fiinţări, diferite sau identice), înţelegerea (das Verstehen), libertatea (die Freiheit), proiectul (der Entwurf), grija (die Sorge), faptul-de-a-fi-întru-moarte (de a conştientiza limitele propriului său orizont temporal).

Reactualizate, reflecţiile heideggeriene ne invită să redescoperim sensul fiinţei noastre, într-un context social marcat tot mai profund de gândirea standardizată, contaminaţi tot mai frecvent de cultura de masă, de impersonalul „se” (se spune, se gândeşte…). Soluţia salvatoare în faţa tiraniei şablonului rezidă în posibilitatea situării noastre într-un orizont deschis către întrebările esenţiale, către înţelegerea în orizontul sacralităţii şi nu în ultimul rând către dialogul revelator de fiinţă.

Bibliografie:

  • Aristotel, Metafizica (trad. Andrei Cornea), Editura Humanitas, Bucureşti, 2001
  • Martin Heidegger, Fiinţă şi timp (trad. Dorin Tilinca), Editura Jurnalul literar, Bucureşti, 1994.

[1] Aristotel, Metafizica (trad. Andrei Cornea), Editura Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 129.

[2] ibidem, p. 129

[3] Martin Heidegger, Fiinţă şi timp (trad. Dorin Tilinca), Editura Jurnalul literar, Bucureşti, 1994, p. 25.

[4] Ibidem, p. 28.

[5] Ibidem, p. 28.

[6] Ibidem, pp. 33-34.

Anunțuri
Această intrare a fost publicată în Filosofie.

7 comentarii la “Omul – un mod de a fi (fiinţare) privilegiat(-ă)…

  1. Nichifureac Dorin-Stefan spune:

    D-le Popovici, nu ştiu de ce am avut mereu îndoieli şi nelămuriri cu privire la acest aspect: a exista, a fi, a trăi. După Heidegger, omul există, iar plantele, animalele, trăiesc. În cartea “Mic tratat de viaţă interioară” Frederic Lenoir spune: “A exista este un fapt. A trăi este o artă”. Din această “definiţie” se înţelege că “a trăi” este superior lui “a exista”, dar dacă omul este superior celorlalte fiinţe (plante, animale…) prin simplul fapt că există (de aici şi esenţa fiinţării sale) cum se împacă aceste lucruri cu “adevărul” acestui citat?

    • Bună, Ștefan! Mă bucur că reînnodăm o conversație suspendată de ceva vreme. Cred că suntem în pericol să comitem un abuz de factură hermeneutică (dacă-i pot spune astfel): traducem un limbaj auctorial prin asumarea sau, mai exact, prin raportarea lui la o altă perspectivă (alt autor). Este o evidență întemeiată pe lectura textului heideggerian (în original) faptul că autorul german a lansat în circuitul filosofic un limbaj deconcertant pentru mulți dintre vorbitorii limbii germane (chiar și pentru cei obișnuiți cu reflecția filosofică) și, cu atât mai mult, pentru traducători și interpreți (vezi, în acest sens insatisfacția ce a provocat traduceri și retraduceri în limba română). Heidegger a prelucrat cuvinte din idiomul comun, obișnuit, cotidian, resemnificându-le, traducându-le astfel încât să servească propriului sistem de gândire. De exemplu, substantivizarea verbului //sein//, a fi sau combinarea adverbului de loc //da// cu verbul sus-numit, rezultând //Dasein// (ființa-aici). Cât despre Lenoir, ca filosof ce aparține spațiului cultural francez (și despre care îți mărturisesc că nu îmi este atât de familiar), evident că își asumă propriul limbaj filosofic, atribuind semnificații și sensuri specifice termenilor și enunțurilor sale. Ca lector, trebuie să ai grijă să te situezi într-un limbaj (eventual, să declari asta) și să eviți astfel amestecul, oricât de seducător ar fi. Fiecare filosof este purtătorul unor “adevăruri” la a căror viață paralelă dobândești, prin lectură, privilegiul de a fi martor.

      • Nichifureac Dorin-Stefan spune:

        Aşa este. Se pare că am căzut în capcană.
        La fel cum spunea şi Wittgenstein: “cele mai multe probleme şi propoziţii ale filosofiei se bazează pe faptul că nu înţelegem logica limbajului nostru.”

        Îmi e totul clar acum.
        Vă mulţumesc pentru răspuns, şi mă bucur deopotrivă de acest dialog (chiar dacă e electronic).

        O săptămână cât mai bună!

  2. Karla Richter spune:

    Eul nostru trebuie să se dezbrace neîntrerupt de bătrânețe, să-și scufunde temerile în uitare, dar nu în moarte, ci pentru a se reinventa și regenera. Zăgazurile individualității noastre ne călăuzesc spre nemărginire și totuși, omul este captiv pe de o parte în granițele impuse trupește, spațial și temporal. Jocul vieții ne-ar umple de groază dacă în răstimpuri, nu ne-am întoarce iarăși și iarăși la iubirea Celui veșnic.

    • Mărturiseam recent, la o oră de filosofie, că omul nu-și poate privi “în ochi” propria dispariție fără a aluneca în cea mai cumplită angoasă, spaimă (echivalentă ca intensitate numai cu spaima coșmarurilor). Cu excepția (vitală) a situării în orizontul credinței religioase. Cât de senin poți să rămâi în fața perspectivei propriei morți dacă nu deții balsamul (confortul sufletesc) pe care ți-l oferă credința? E perfect adevărat că ne reinventăm/regenerăm zilnic dar este la fel de adevărat că, printr-o raportare filosofică și/sau religioasă la propria disoluție, devenim mai responsabili față de noi înșine, mai atenți cu fiecare moment ce ne este îngăduit sub soare. Iubirea Celui veșnic este un antidot perfect la toate spaimele noastre.

  3. Karla Richter spune:

    Mulțumesc pentru articol. Este năucitoare perspectiva lui Heidegger tradusă astfel.

    • Cu plăcere! De ce eu sunt eu și nu altcineva? este o întrebare care, la o primă vedere, pare să se înscrie într-un joc gratuit, chiar contraproductiv al minții (ne ține pe loc, într-o încremenire dezarmantă). La un moment dat, în debutul filmului Mr.Nobody, un copil formulează această întrebare alături de multe alte întrebări de o profunzime pe cât de extraordinară, pe atât de descurajantă (un copil pe care îngerul uitării l-a uitat). Este interesant faptul că interogația devine privilegiul copilăriei și, printr-un transfer legitim, al filosofiei (se întâlnesc pe teritoriul curiozității și al spiritului viu, apetent, avid de înțelegere). Omul este ființa care se întreabă, se chestionează pe sine, se iscodește, altfel spus, o ființare-întrebătoare, cum admite Heidegger. Filosoful german are nevoie de un studiu mai atent pentru a-i fi decriptate înțelesurile, sensurile, profunzimile. Cum orice text este răspunsul la o întrebare ce a survenit în mintea unui autor, la un moment dat, ca lector trebuie să întreprinzi o arheologie menită a recupera întrebarea… mai mult decât răspunsul.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s