Despre DACĂ și DAR… două conjuncții cu valoare existențială…

Am descoperit recent un articol pe care l-am scris acum ceva vreme… rămâne ca lectorul să aprecieze (in-)actualitatea lui…

Dacă dacă și dar ar fi bomboane și alune, am trăi numai în sărbătoare.

(John C. Maxwell, Realizează-te deplin)[1]

 Îmi propun în cele ce urmează, să vorbesc despre două conjuncții care dobândesc, în contextul social actual, chiar și fără acceptarea noastră conștientă, o valoare existențială deosebită. Voi încerca, în măsura priceperii și a timpului de care dispun, să vă conving de veridicitatea acestei asumpții. Iar dacă exercițiul meu reflexiv se va dovedi nereușit voi avea cel puțin satisfacția unei întreprinderi îndrăznețe.

Orice persoană care a frecventat cu relativă seriozitate cursurile gimnaziale știe că, din punct de vedere gramatical, conjuncțiile sunt instrumente sintactice, care fac legătura între structuri propoziționale mai mult sau mai puțin complexe. Dar este o conjuncție coordonatoare, în sensul că realizează o legătură între două subunități propoziționale sau între două enunțuri situate pe același plan, adică independente una de cealaltă. Conjuncția dacă reprezintă o conjuncție subordonatoare, în sensul că face legătura dintre două propoziții dintre care una este dependentă de cealaltă, adică, într-un limbaj ceva mai fidel spiritului gramatical, între o propoziție secundară (subordonată) și propoziția pe care aceasta o determină.[2] Îmi voi suspenda acest sumar intermezzo gramatical din dorința de a nu abuza de răbdarea cititorului, dar și din nevoia implicită de a nu risca unele inadvertențe produse printr-o asumare de la sine înțeleasă a acestei aritmetici a vorbirii, cum poate fi numită gramatica.

Conjuncțiile despre care am ales să vorbesc au un impact deosebit asupra existenței umane, în sensul că pot fi percepute ca simptome pentru un mod particular de raportare a omului la cele trei dimensiuni consacrate ale temporalității: trecut, prezent și viitor. Dacă și dar instituie în miezul acestor trei dimensiuni o discreditare a prezentului, în sensul că seduc și confiscă ființa umană[3] aruncând-o fie spre trecutul mort, fie spre viitorul care stă să se nască. Înșelarea a cărei victimă suntem se realizează cu o voluptoasă perversitate în două direcții: suntem aruncați în trecut, provocați să alunecăm în nostalgie, în obsesia unui paradis pierdut și niciodată recuperabil. Totodată suntem livrați viitorului (dar nu sub forma unei proiecții sau viziuni menite a întreține eforturile noastre actuale, ci sub forma unui refuz sau a unei dezarmări în fața prezentului). Și una și cealaltă sunt în măsură să ne blocheze inițiativele, să ne „înghețe” într-un imobilism deopotrivă dizolvant pentru trup, dar mai ales pentru suflet. Anchilozarea trupului, deși are efecte dezastruoase cuantificabile, cu mult mai periculoasă mi se pare invocarea în acest context a ceea ce aș putea numi o anchilozare a sufletului. Atât dar, cât și dacă au acest privilegiu morbid de a fi, în anumite contexte determinate, groparii propriilor noastre realizări. Și aceasta prin simplul fapt că introduc, printr-un artificiu derutant, în limbaj dar mai ales în conduită, ezitarea, amânarea, refuzul: dar nu astăzi…, dar nu acum…, dacă nu-mi iese…, dacă e greu…, dacă voi eșua… Este o modalitate prin care ni se reamintește parcă zădărnicia eforturilor noastre, sisifica încleștare, absurdul dorinței noastre de a pune lucrurile în mișcare.

Să ne aplecăm cu puțin mai multă stăruință, fie şi pentru câteva momente, asupra celor două particule lexicale:

Conjuncția dacă ne transpune într-un ipotetic scenariu în care ne cramponăm de scuze pentru a evita sau amâna o inițiativă, o confruntare, o activitate. Dacă aș avea timp… spunem adesea, fără a ne pune problema unei gestiuni eficiente a timpului; Dacă aș avea bani…, recunoaștem frecvent, fără a ne fixa drept obiectiv o mai bună administrare a propriilor venituri; Dacă aș fi iubit… constatăm cu durere, fără a recunoaște în propriul for interior că suntem iubiți numai în măsura în care suntem dispuși să oferim iubire, că primim numai ceea ce oferim[4]. Iar replicile din această familie numeroasă a capitulării pot, din păcate, continua…

Cât despre conjuncția dar, aceasta deține o și mai rafinată perversitate, întrucât se joacă cu propriile noastre speranțe, ne lasă să demarăm un efort, o acțiune și apoi ne zdrobește entuziasmul cu seducția neputinței: Aș face asta (încredere incipientă în propriul potențial) dar … (urmează scuza, motivul in-acțiunii). Există o filosofie asiatică a non-acțiunii pe care, dacă memoria nu mă trădează, chinezii din vremuri imemoriale o numeau wu-wei.) Chiar dacă risc să deturnez un sens de la adevărata lui valoare, voi spune totuși că dar este conjuncția inacțiunii.

Este posibilă o terapie? Avem șansa unei reabilitări lexicale, dar mai ales o reabilitare de factură ontologică? Putem transforma dar-ul într-un dar al dialogului și spiritului toleranței… ceva în genul: îți înțeleg problema, dificultatea, dar se cuvine să încercăm o soluție amiabilă… sau poate mă înșel, poate ai dreptate, dar împreună avem șansa apropierii de adevăr…[5]Răspunsul meu este categoric unul afirmativ! Nici nu aș putea spune altceva, având în vedere că sunt un împătimit al optimismului și gândirii pozitive. Însă pentru aceasta se cuvine să ne asumăm cu temeritate un exercițiu de chirurgie intelectuală menit a ne elibera de dominația malignă a acestor particule: dacă și dar… Incizia, totodată ex-cizia (în sensul de smulgere către în-afară, ieșire din propria imobilitate), ne poate reda bucuria de a trăi, ne poate restabili echilibrul interior, perturbat de aceste excese temporale. Excizia lor ne poate face să redescoperim propriul potențial, propriile talente și să le punem în act înainte ca ele să devină o istorie personală a ratării sau un cimitir al propriilor inițiative dejucate. Suntem oare dispuși să devenim voluntar și conștient subiecții unor astfel de virtuozități chirurgicale? Dacă nu voi fi rănit, poate… Dar dacă totuși voi fi?…


[1] John C. Maxwell, Realizează-te pe deplin, Editura Curtea Veche, București, pp. 50-51.

[2]Ștefania Popescu, Gramatică Practică a Limbii Române, Editura Lider, București, 1997, pp. 382-394.

[3]dacă admitem punctul de vedere heideggerian, conform căruia ființarea numită om poate fi definită printr-o expresie sumară, anumeființa-aici (germ. Dasein), atunci îndrăznim să susținem că, în situația celor două conjuncții, avem de-a face cu o deposedare a ființei umane de acest prezent, de acest hic est nunc, de osmulgere a omului de sub amprenta prezentului, fapt care îi conferă statutultragic al unei trăiri inautentice.

[4]deloc întâmplător, textul biblic ne spune că cine dă, lui își dă, sau cum ne mărturisește și titlul unei lucrări al unui împătimit de sfințenie, Nicolae Steinhardt, dăruind vei dobândi.

[5]parafrază la spusa celebră a lui Karl Raimund Popper, unul dintre teoreticienii de marcă ai democrației și spiritului liberal, adept al dezbaterii democratice menite a facilita accesul la soluția cea mai apropiată de adevăr.

Anunțuri
Această intrare a fost publicată în Meditatii.

8 comentarii la “Despre DACĂ și DAR… două conjuncții cu valoare existențială…

  1. Bogdan Horodinca spune:

    Interesanta si puterea lui „dar” de a anihila tot ce e in fata lui. Exemplele pe care le dati sunt cu sensul cel mai raspindit in societatea noatra, acela de a ne auto-sabota si de a ne nega sansele de a reusi.

    Interesant este ca pe parcursul articolului (foarte frumos scris!) folositi de mai multe ori „dar” si „daca”. Dar sunt luminoase, fructe coapte si tentante, imbietoare si provocatoare. E ca si cum am vedea mucegaiul ca pe penicilina cind altul il vede o oribilitate. A fost nevoie insa de un temerar si un non-conformist sa se uite mai adinc in putreziciune pentru a rezulta un DAR 🙂 medical DARuit omenirii.

    Dar si Daca au insa si o mare putere: „Este greu DAR stiu ca poti sa o faci, ai mai facut-o si eu am incredere in tine”. Nu putem extirpa cuvinte si nici sensuri, asa cum nu putem renunta la cutite pentru motivul ca unii au ajuns la inchisoare folosindu-le. Trebuie sa aducem aminte insa oamenilor (si mai ales copiilor) de sensurile pozitive, constructive si modelatoare. Trebuie sa vada cuvintele ca pe niste arme de ascutire a inteligentei, spiritului si creativitatii.

    Realitatea un e realitatea. Realitatea e o interpretare prin viziunea noastra a ceea ce ne inconjoara.

    „Afara ploua”.

    Domnisoara care voia sa plece in oras cu prietenele in rochita cea noua, cu platforme incomode dar, de!, la moda, cu ghearele (pardon, unghiile de 7 centimetri) facute dupa cea mai noua moda pe bani grei (nu mai vorbesc de timp pierdut ca asta chiar nu mai intereseaza pe nimeni), cu o coafura betonata (alti bani! – iar nu mai zic de timp), cu un machiaj de nu ii vezi pielea si nici nu ii mai poti aprecia virsta, cu poseta pe brat si inevitabilul telefon cit un A5, OBLIGATORIU tinut in mina sa se vada ca e aifon100S (deci, sa ne intelegem, fata are valoare!) – ea va zice „Imi e ruinata intilnirea! Va trebui sa imi fac un „selfi” sa il pun pe feisbuc sa ma vada toata lumea ce valoroasa sunt!”

    In acelasi timp, un om simplu pe care ai putea sa il asculti ore intregi, imbracat simplu si modest in toate cele, va spune: „Ce buna e ploaia asta. Pamintul si aerul aveau nevoie de ea. Sunt multumit de asa o zi.”

    Realitatea nu exista. Noi o construim in fiecare clipa. Fiecare pe a lui. Si ii molipsim si pe vecini.

    Partea cruda e ca exista creatori de realitate profesionisti care ii „ajuta” pe cei care nu si-o pot crea singuri. Cei saraci cu duhul se uita la orice le poate suplini lipsa de judecata. Si „imprumuta” de oriunde concluzii gata mestecate de altul – pentru ca uneori capul are rolul doar de a face sa nu ne ploua in git. Asa ca Maruta, Stirile, Observatorul, ziarele, Mireasa pentru tontul meu, Soacra poama acra, acces di(n)rect vin cu ele gata puse pe tava. Si mai rau ca o concluzie gresita data de cineva pe ici pe colo e obiceiul de a nu gindi.

    Subiectul e lung si ar mai include si adoptarea „valorilor” grupului in care un tinar vrea sa aiba acces: sa avem un limbaj obscen, sa ii vorbim de rau pe altii si pe profi …

    Puterea lui DAR poate fi un dar miraculos cind incepi sa o vezi!

    Dar asta in alt episod!

    • Ar fi o naivitate să neglijez forța pozitivă, constructivă, modelatoare (așa cum spuneți) a conjuncțiilor „dar” și „dacă” pe care o semnalați cu atâta tact și inspirație. Deși riscă să pară o disculpare tardivă ineficientă, îndrăznesc să spun că rândurile mele sunt, dacă vreți, o poziționare radicală, o alunecare deliberată in extremis (situată în vecinătatea erorii de tip „pantă alunecoasă”), menită a dezvălui un fapt specific reflecției critice: orice aspect din realitatea înconjurătoare sau din lumea interioară poate constitui obiectul unei ajustări semantice. Altfel spus, lucrurile care ne sunt atât de familiare pot fi descoperite, dacă dorim cu adevărat asta, într-o lumină nefamiliară, menită a ne dinamiza gândirea, a ne disloca din perimetrul obișnuitului. Cât despre considerațiile pe care le faceți cu privire la realitate (în concept atât de vehiculat, disputat în literatura filosofică și atât de încărcat cu semnificații), îmi amintesc de vorbele lui Friedrich Nietzsche, cel care spunea la un moment dat că „nu există fapte, ci doar interpretări”. Cu riscul unui relativism care poate să pară deconcertant, voi susține că oamenii văd doar ceea ce poate să înțeleagă, de unde și consecința următoare: a vorbi despre o (unică, singură, absolută) realitate este cel mult o comoditate mentală, dacă nu chiar un reducționism naiv și contraproductiv, generator de fanatisme. Există tot atâtea realități câte persoane se raportează la situațiile sau stările de fapt pe care le experimentează…

      • Bogdan Horodinca spune:

        „a vorbi despre o (unică, singură, absolută) realitate este cel mult o comoditate mentală, dacă nu chiar un reducționism naiv și contraproductiv” .. Ce ne facem si cum deschidem ochii celor care s-ar uita nauciti la discutia noastra despre uite-nu-e-realitatea ? Ca sunt cel putin 95% (asta cu optimism 🙂 )? Si aici tin seama si de cei care cred ca realitatea e RealitateaTV …

        Cind te uiti in jur si iti dai seama ca scoala ne invata atitea lucruri pe care ne straduim sa le uitam cit mai repede sau, prin natura procesului de invatare fortata, le uitam .. pur si simplu si nu ne invata de valorile pe care le avem in noi, te intrebi: acolo sus, unde sunt decidentii care stabilesc traseul de invatare a materiilor .. acolo sunt numai materialisti?

        Autori importanti pe care eu abia acum ii descopar incerc deja sa ii „pasez” copiilor mei .. si simt ca acolo e importanta maxima. Si cu stupoare constat ca la materia optionala aleasa de clasa a 7a in care e baiatul meu, „Dezvoltare personala”, cu un manual foarte fain despre scopuri, formulari esentiale pentru propria dezvoltare, despre auto-programare si un inceput de NLP .. profesoara a venit de 2-3 ori la ora tot anul pina acum. Si cu prilejul acesata imi (re)aduc aminte ca am zis ca ma duc la scoala sa intreb „de ce” …

        Apreciez foarte mult ceea ce scrieti si mi-ar placea sa ne cunoastem si personal. Desi am senzatia ca ne-am mai intilnit, totusi …

      • Cu siguranță că vă amintiți de acel efect interesant din fizică, despre care s-au scris cărți, s-au produs filme și despre care am îndrăznit să scriu și eu cândva într-o revistă, transpunându-l la nivelul gesturilor și acțiunilor umane aparent nesemnificative: „efectul fluture”. Am convingerea că gesturile, în cazul nostru cuvintele, dar mai ales faptele noastre (dacă sunt în acord cu gândurile și cuvintele), oricât de mărunte ar părea în comparație cu oceanul imens de dezinteres sau viață trăită sub spectrul insignifianței, atunci când se unesc pot declanșa efecte cu un impact deloc neglijabil. Da, admit ceea ce spuneți: școala oferă tot mai puțin din ceea ce este necesar unui copil în conturarea parcursului său armonios din perspectivă cognitivă (intelectuală), estetică și, mai ales, morală. Cu riscul de a fi anacronic, admit că lumea greacă a oferit posterității un concept pe care l-am redescoperit cu plăcută și totodată dureroasă surprindere pe un perete în grădinița unde îmi las copilul zilnic pentru câteva ore: „kalokagathia”, cuvânt în care își dau întâlnire atât de frumos binele și frumosul, ca ideal educativ/formativ. De unde ambivalența pe care am resimțit-o la vederea acestui concept? Pentru că, pe de-o parte, am descoperit că termenul nu a fost îngropat definitiv, pe de altă parte, am convingerea că se uită intenționat ce înseamnă să educi în spiritul acestor valori fundamentale, iar în locul lor, preferăm din motive variate să ne pierdem în accesoriu și irelevanță. Opțional în zona dezvoltării personale la clasa a VII-a? Îndrăzneț, uimitor, mai mult decât necesar. Însă îmi permit un scurt raționament (oricât de eliptic): dacă ție, ca profesor, îți lipsește interesul, îți poți găsi salvarea poate în abilitatea de a-l mima, de a-l schița măcar… Dacă însă îți lipsește entuziasmul, pasiunea, combustibilul acela miraculos ce te smulge dimineața din pat și te proiectează spre aventura fiecărei zile, mă întreb cum poți să te prefaci că-l deții?… Pasiunea nu poate fi mimată decât cu riscul alunecării în ridicol, dacă nu chiar în penibil. Poți pune într-un motor apă și să te prefaci că totul este în regulă, că tocmai ai alimentat și nădăjduiești să demarezi în trombă? Nu contest faptul că elevii noștri au nevoie de lecții, de informații, de cultură, dar consider că mai au nevoie de ceva esențial în devenirea lor: de stări de spirit favorabile dezvoltării, de entuziasm („en”-„în interior”, „theos”-„zeu/divinitate”), de atitudine, de înțelegere, atenție la nevoile lor și dialog sincer. Vă mulțumesc pentru răgazul pe care vi-l oferiți citind aceste rânduri și îmi doresc, la fel ca și dumneavoastră, să ne vedem cât mai curând.

  2. Leoveanu Claudiu spune:

    Frumos nuanțată problema și-n același timp și îndreptarea spre rezolvarea ei. Recent am vorbit cu o persoană despre subiectul acesta (conjuncțiile dar/dacă), dar nu despre sensul lor negativ, ci despre creativitatea ascunsă din spatele lor. Îmi vine acum în minte, o replică dintr-un film foarte recent apărut, The Book Thief, în care Max îi spune Lisei: Cuvintele sunt viață, Lisa… Cred că aceste două conjuncții intră în alcătuirea uneia dintre cele mai puternice întrebări (pe care o consider asul din mânecă al curioșilor) și anume: Dar, ce ar fi dacă….? Tind să afirm că aceasta ar putea fi întrebarea care stă la baza filosofiei, fiind imboldul ce-ți propulsează imaginația spre cele mai înalte culmi.

    • Am auzit de curând despre acest film, trebuie să-l caut… Cât despre cuvânt, inutil aproape să vorbim despre puterea lui generatoare (Logosul creștin zidește ex nihilo o lume…). Admir spiritul oratorilor de altădată, al celor care stăpâneau meșteșugul cuvântului, reușind să îmbrace atât de inspirat substanța gândirii. Admir culturile străvechi (hindusă, chineză…) care erau culturi ale logosului rostit, al învățăturii transmise direct, nemijlocit de la Magistru către Discipol. Oare să aibă dreptate Platon când admite că scrisul a fost inventat pentru a ne justifica uitarea?… Ce-ar fi dacă am uita măcar pentru o zi să scriem?…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s