Metode de cercetare inductivă (2)

Inducţia ştiinţifică îşi propune să determine dacă aspectele repetabile constatate au sau nu un caracter necesar. În acest scop, cercetarea ştiinţifică recurge la OBSERVAŢII SISTEMATICE (utilizaând o aparatură din ce în ce mai sofisticată), la EXPERIMENT (provocarea controlată a unui fenomen, în condiţii prestabilite) şi la modelare teoretică, în măsură să confere inducţiilor ştiinţifice un grad sporit de probabilitate.

Metodele de cercetare inductivă au în vedere RAPORTUL DE CAUZALITATE = relaţie existentă între două fenomene A şi B, astfel încât a face să se producă existenţa lui B. Fenomenul A se numeşte cauză iar fenomenul B se numeşte efect.

De exemplu: încălzirea metalelor determină (provoacă) dilatarea lor, deci încălzirea metalelor este cauza dilatării lor.

Teoria ştiinţifică defineşte un concept pur de cauzalitate, în care sunt eliminaţi factorii neesenţiali şi accidentali, fiind postulat PRINCIPIUL ECHIVALENŢEI CAUZEI CU EFECTUL. Consecinţele acestui principiu sunt (în planul idealizării):

(a). ori de câte ori apare cauza, apare şi efectul; dispare cauza, dispare şi efectul;

(b). în orice împrejurare apare cauza, apare şi efectul (dependenţa cauzei de circumstanţe);

(c). dacă se schimbă cantitativ cauza, se schimbă cantitativ şi efectul;

(d). dacă diferă efectele, diferă şi cauzele, fiecărui efect îi corespunde o cauză unică;

(e). la efecte asemănătoare, corespund cauze asemănătoare.

În realitate, fenomenele concrete sunt produse de acţiunea conjugată a mai multor cauze. Plecând de la exemplul dat, deşi încălzirea este cauza dilatării metalelor, totuşi fenomenul dilatării depinde de structura atomică şi moleculară a fiecărui metal, de puritatea substanţei, de presiune, de particularităţi ale mediului etc.

1. METODA CONCORDANŢEI se bazează pe însuşirea relaţiei cauzale ideale: dacă este prezentă cauza, este prezent şi efectul (adveniente causa, advenit effectus).

Această metodă se conformează unui principiu pe care John Stuart Mill îl formulează astfel:

„Dacă două sau mai multe cazuri în care se produce fenomenul au o singură circumstanţă comună, acea unică circumstanţă prin care toate cazurile concordă este cauza (sau efectul) fenomenului dat”.

Exemplu: ori de câte ori plouă observăm şi prezenţa norilor, de unde se poate induce ideea că norii produc ploaia. Aceasta este totuşi o concluzie plauzibilă, în parte adevărată. Concluzia nu este certă, pentru că nu ori de câte ori sunt nori pe cer se întâmplă să şi plouă. Norii sunt în acest caz doar o condiţie necesară, dar nu şi suficientă pentru producerea ploii.

Exemplu: dacă vrem să descoperim cauza senzaţiei de sunet : examinăm cazuri variate de producere a sunetului de clopot, coardă, trompetă, tobă, voce, lemn lovit etc. Ceea ce este prezent în fiecare caz în parte este vibraţia unui corp.

Cauza unui fenomen este acea situaţie care se repetă de fiecare dată când se manifestă fenomenul (care este prezentă de fiecare dată când este prezent şi fenomenul, indiferent de variaţia celorlalte îmrejurări).

În condiţii ideale, metoda concordanţei cere cazurilor examinate să se deosebească în toate privinţele, în afară de una.

Pluralitatea cauzelor poate face nesigură metoda concordanţei. Acelaşi efect poate fi declanşat de mai multe cauze.

De exemplu: durerile de cap pot fi provocate de sforţarea ochilor, indigestie, stare de febrilitate etc.

Metoda este valoroasă mai mult negativ: ceea ce nu se repetă (nu este comun), nu poate fi cauză, eliminându-se antecedenţii fără valoare.

2. METODA DIFERENŢEI – se compară două cazuri: unul în care fenomenul este prezent şi altul în care fenomenul este absent; atunci şi cauza trebuie să apară şi să dispară.

Această metodă se opune metodei concordanţei. Acolo se cereau cazuri diferite cu o singură circumstanţă comună, aici se cer cazuri comune cu o singură diferenţă între ele: să dispară sau să apară un fenomen. Ceea ce este diferit apare prin contrast cu ceea ce este asemănător.

De exemplu: Cercetăm rolul glandei tiroide la adulţi (căutăm deci efectele): cazuri examinate: aceeaşi persoană înainte şi după extirparea glandei; efectul: apare depresiunea nervoasă.

Antecedentul care, prin apariţia sau dispariţia lui, în împrejurări neschimbate, face să apară sau să dispară fenomenul, este cauza (efectul) fenomenului.

Metoda diferenţei cere cazurilor examinate să se asemene în toate privinţele, mai puţin în una singură – situaţie care este destul de dificil de realizat în practică. Acest lucru este posibil în experiment: unde se poate face astfel încât să apară sau să dispară un singur factor.

Metoda diferenţei este folosită mai ales pentru aflarea efectelor, deoarece în experiemente acţionăm asupra cauzelor: le declanşăm sau le facem să dispară, pentru a vedea astfel dacă apare sau nu efectul.

Exemplu: în medicină, în agrotehnică se stabilesc astfel efectele unor substanţe asupra organismelor sau a plantelor.

Metoda diferenţei are aplicaţii judiciare: dacă prezenţa la locul şi în momentul comiterii infracţiunii este un indiciu – poate fi făptuitorul infracţiunii (METODA CONCORDANŢEI), în schimb, absenţa de la locul infracţiunii în momentul comiterii constituie un alibi: este sigur că nu este făptuitorul infracţiunii.

3. METODA VARIAŢIILOR CONCOMITENTE – sunt comparate cazurile în care fenoemnul variază cantitativ, creşte sau descreşte; atunci şi cauza (efectul) lui trebuie să varieze la fel.

Trebuie să determinăm perechi de fenomene care să crească şi să descrească împreună, ceea ce este mai uşor decât a stabili prezenţa sau absenţa concomitentă a fenomenelor.

Exemplu: efectul încălzirii corpurilor este dilatarea. Când temperatura creşte, dimensiunile se măresc; cân temperatura descreşte, dimensiunile se micşorează.

Metoda variaţiilor concomitente este un caz particular al metodei concordanţei: şi aici operăm cu prezenţa fenomenelor (totuşi concluzia obţinută în acest caz are un grad de probabilitate mult mai crescut).

Avantaj: metoda variaţiilor concomitente oferă un indiciu clar şi distinctiv pentru recunoaşterea fenomenelor legate cauzal = CRITERIUL VARIAŢIEI, uşor observabil.

Exemple: Cu ajutorul acestei metode s-a aflat cauza mareelor = atracţia Lunii, cauza furtunilor magnetice = activitatea solară, cu perioadă de 11 ani etc.

Metoda se aplică cu succes în domeniul fenomenelor psihice şi sociale, unde metoda diferenţei se aplică mai greu.

4. METODA RĂMĂŞIŢELOR/A REZIDUURILOR – un caz particular al metodei concordanţei: efectul fiind prezent şi cauza trebuie să fie prezentă.

Metoda se sprijină tot pe concordanţa fenomenelor, pe prezenţa concomitentă a cauzei cu efectul. Dar noua cauză nu este observată, ci dedusă.

Exemplu: din perturbaţiile mişcării lui Uranus pe orbită, s-a dedus existenţa lui Neptun; la fel existenţa lui Pluton din perturbaţiile lui Neptun.

Exemplu: din faptul că azotul extras din aer avea o densitate superioară azotului extras din compuşii săi, s-a dedus că azotul din aer conţine un alt gaz mai greu, care este argonul.

Anunțuri
Această intrare a fost publicată în Logica.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s