TIPURI DE ARGUMENTARE – ARGUMENTAREA NEDEDUCTIVĂ (ANALOGIA)

Introducere

Argumentarea poate fi concepută, după cum se ştie, ca proces logic prin care derivăm o propoziţie nouă (concluzia, teza) dintr-un număr de propoziţii considerate cunoscute (premise, probe, dovezi, temeiuri). Din perspectiva logicii tradiţionale, argumentarea (ca proces de justificare logică/întemeiere a unei propoziţii, numită  teză sau concluzie, prin angajarea altor propoziţii, cu rol de premise) se poate realiza fie în manieră deductivă, fie inductivă: prima este inferenţa care particularizează (coboară de la general la particular), a doua este inferenţa care generalizează (urcă de la particular către general). Aristotel a remarcat această diferenţă: „… noi învăţăm sau prin inducţie, sau prin demonstraţie, cunoaşterea nu poate fi dobândită altfel. Întradevăr, demonstraţia porneşte de la general, inducţia de la particular”. Începând cu perioada modernă, gândirea ştiinţifică a atenuat distincţia clasică stabilită între cele două tipuri de argumentare. Este suficient să ne gândim că logica şi matematica (demersuri predominant deductive) şi ştiinţele naturii (predominant inductive) şi-au dat întâlnire în construcţia unui univers cognitiv de o deosebită complexitate. S-a inventat chiar o a treia specie: transducţia (sau traducţia), raţionament care înaintează de la fapt la fapt, păstrând gradul de generalitate.

În cadrul cercetărilor moderne de factură logico-matematică dihotomia tradiţională inductiv-deductiv s-a menţinut, însă i-au fost atribuite noi şi valoroase valenţe. De pildă, Rudolf Carnap consideră că diferenţa cea mai pregnantă dintre deducţie ţi inducţie rezidă în următoarele aspecte: (a). în cazul deducţiei, dacă premisele sunt adevărate, concluzia nu poate fi falsă. Concluzia este tot atât de sigură ca şi premisele. (b). în cazul inducţiei, adevărul concluziei nu este niciodată sigur. Chiar dacă premisele sunt adevărate, concluzia poate fi falsă. Concluzia posedă numai un anumit grad de probabilitate.

2. Argumentarea nedeductivă prin ANALOGIE

Analogia reprezintă argumentul nedeductiv (inferenţa inductivă) în care, pe baza unor proprietăţi date ca fiind comune unor obiecte, O1 şi O2, se transferă o proprietate nouă a obiectului O1 la obiectul O2.

Analogia mai poate fi gândită ca o inferenţă bazată pe compararea a cel puţin două obiecte, evidenţiindu-se că ele au un număr de trăsături comune; dacă se constată că unul dintre obiecte are o trăsătură suplimentară, se presupune că şi celălalt obiect are această însuşire. Din perspectiva operaţiei logice, inferenţa prin analogie constituie un raţionament tranzitiv, se bazează pe transferarea notei de la un obiect la altul, pe baza relaţiei de asemănare dintre obiectelor.

Analogia este o inferenţă a cărei natură nu este încă bine cunoscută, care pare să nu se încadreze nici în deducţie, nici în inducţie. În inferenţa prin analogie se trece de la unele însuşiri ale unui obiect la alte însuşiri ale aceluiaşi obiect, prin urmare nu se modifică nivelul de generalitate la care ne aflăm. Se poate admite că analogia este o inferenţă de la particular la particular.

Deşi premisele unei analogii pot fi adevărate, concluzia inferenţei poate fi adevărată sau falsă (în funcţie de specificul relaţiei de asemănare, adică de proprietăţile celor două obiecte comparate). Iată de ce concluzia unei analogii este o propoziţie problematică iar inferenţa se numeşte de probabilitate.

Analogiile deţin un rol foarte important în cercetarea ştiinţifică, deoarece ele sugerează ipoteze, presupuneri de teoreme şi legi, care urmează să fie apoi verificate. Numeroase descoperiri ştiinţifice s-au realizat prin intermediul analogiei. De exemplu, Isaac Newton a plecat de la analogia dintre traiectoria unei pietre aruncate şi traiectoria Lunii, Louis de Broglie de la analogia dintre structura luminii şi structura substanţei. Atomul este conceput după modelul sistemului planetar, nucleul atomic după modelul picăturii de apă etc. Cercetarea ştiinţifică modernă foloseşte din ce în ce mai mult şi cu succese încurajatoare procedeul modelării, adică al construirii de modele, de structuri analoage, pe care proprietăţile şi relaţiile obiectului apar mult mai clar, descoperindu-se totodată că fenomene foarte diferite se supun aceloraşi legi.

Analogia se sprijină pe următoarele axiome:

1. Obiectele diferite au însuşiri comune şi însuşiri diferite;

2. Între diferitele însuşiri ale aceluiaşi obiect există relaţii de dependenţă;

3. Raportul dintre asemănarea obiectelor şi apartenenţa notelor se supune principiului raţiunii suficiente.

Schema generală a unei inferenţe prin analogie (1):

             O1 are proprietăţile p1, …, pn

             O2 are proprietăţile p1,…, pn
             O1 posedă şi proprietatea pn+1

Prin urmare, şi obiectul O2 are probabil proprietatea pn+1.

Notă: n = numărul proprietăţii obiectului respectiv; n + l = o proprietate nou analizată.

Schema generală a unei inferenţe prin analogie (2):

            a posedă n

            b seamănă cu a

Deci, b posedă probabil n

Exemplu de analogie (1):

Rasa de câini „ Ciobănesc carpatin ” este o rasă de talie mare, este ataşat de

stăpân şi este bun paznic la oi.

Rasa de câini „ Ciobănesc mioritic ” este o rasă de talie mare, este ataşat de.

stăpân şi este bun paznic la oi.

Rasa de câini „ Ciobănesc carpatin ” are şi proprietatea de a avea un miros bine

dezvoltat.

Prin urmare, probabil că şi rasa de câini„ Ciobănesc mioritic” are un miros bine dezvoltat.

Exemplu de analogie (1):

Adunarea numerelor este comutativă

Înmulţirea numerelor seamănă cu adunarea

Deci, înmulţirea numerelor este probabil comutativă

Observaţii:

  • analogia poate fi concludentă (atunci când trăsăturile comune ale obiectelor între care se realizează analogia sunt suficiente pentru trăsătura pe care o transferăm de la un obiect la celălalt), respectiv neconcludentă (atunci când trăsăturile comune ale obiectelor între care se realizează analogia nu sunt suficiente pentru trăsătura pe care o transferăm de la un obiect la celălalt, transmiterea notelor de la un obiect la celălalt ridicând suspiciuni).
  • pentru ca analogia să fie concludentă, trăsăturile comune ale obiectelor între care se realizează analogia trebuie să fie definitorii, cât mai numeroase, iar diferenţele dintre obiectele respective să fie neesenţiale.
Anunțuri
Această intrare a fost publicată în Logica.

Un comentariu la “TIPURI DE ARGUMENTARE – ARGUMENTAREA NEDEDUCTIVĂ (ANALOGIA)

  1. Chifan Vasile spune:

    Merci mult !!!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s