Natura – un dascăl uitat?

„O, omule! Oricare ar fi ţinutul în care te-ai născut, oricare ţi-ar fi părerile, ascultă! Iată-ţi istoria, aşa cum am crezut că o citesc, nu în Cărţile semenilor tăi, care sunt mincinoase, ci în Natură, care nu minte niciodată. Tot ceea ce va veni de la ea va fi adevărat: nu va exista neadevăr decât în ceea ce voi fi pus de la mine însumi fără să vreau. Vremurile despre care vorbesc sunt foarte îndepărtate: Ce mult te-ai schimbat faţă de cel care erai odinioară!”  (Jean Jacques Rousseau, Discurs asupra originii inegalităţii dintre oameni).

Atunci când apetenţa cognitivă, atitudinea constructivă, curiozitatea, interesul onest pentru lumea înconjurătoare (macrocosm) se combină în mod armonios cu lipsa de prejudecăţi, rezistenţa la ignoranţă şi idei preconcepute, parcursul educativ al unei persoane dobândeşte un profit intelectual nepreţuit. Omul dispus să se dezvolte, să progreseze, să crească sufleteşte, începe de la un timp să sesizeze multitudinea de oportunităţi sau situaţii de învăţare prezente în jurul său, descoperă interogaţii care-l angajează în mod plenar, şi care sunt, în ultimă instanţă, pretextele unor meditaţii ce-i transfigurează fiinţa. Numai în măsura în care îşi revendică statutul privilegiat de ego cogitans, omul conştientizează că fiecare lucru din jurul său are un scop pe care trebuie să-l descopere şi să-l asume ca finalitate educativă. Dintr-o astfel de perspectivă, textul întruchipat de natură devine pentru cel preocupat de propria desăvârşire pretextul unei deveniri autentice. Este aproape un loc comun să susţii că natura a constituit dintotdeauna un dascăl sau un învăţător, şi unul dintre cei mai convingători. Provocarea zilelor noastre este însă alta: mai suntem dispuşi să-i urmărim cu atenţia cuvenită lecţiile?

Când au adoptat reflecţia filosofică drept mod de explicare a lumii, primii gânditori greci de la începutul secolului al VI-lea î.Hr., s-au străduit să identifice principiile ce stau la baza naturii (physis), pe care le numeau archai (singular: arche): apa, focul, aerul, pământul. A urmat căderea gândirii din cer pe pământ, prin cotitura operată de Socrate către perimetrul interiorităţii naturii umane şi a reflecţiei de factură morală. Evul Mediu a înlocuit studiul naturii cu un cu totul alt fel de natură: aceea divină, în paralel cu o discreditare a naturii umane, mai ales a corporalităţii. Resuscitat în epoca Umanismului şi  a Renaşterii, interesul pentru marea carte a naturii a devenit obiectul predilect al eforturilor cognitive întreprinse de omul modern. Noua imagine asupra lumii s-a fundamentat pe idealul exactităţii specific matematicii, totodată pe experiment şi observaţie, ca instrumente predilecte ale ştiinţelor naturii. Iluminismul a lansat în circuitul reflecţiei filosofice tema „naturii-mamă”, putere tutelară şi protectoare, „prietenă” de încredere a omului. Prin romantici, natura a devenit un leitmotiv literar consacrat care continuă, la secole distanţă, să fascineze spiritele însetate de cunoaştere. Astăzi natura constituie un aspect important al discursului public şi, într-o proporţie ceva mai modestă, un reper al practicii sociale.

Cercetaşii reprezintă o organizaţie de tineret recunoscută la nivel mondial, o familie numeroasă ce însumează milioane de membri şi care oferă naturii statutul privilegiat şi binemeritat de dascăl prin excelenţă. Cum? Prin simplul motiv că o mare parte dintre activităţile cercetăşeşti, poate cele mai multe, se desfăşoară într-un cadru natural adecvat. În mijlocul naturii se produc ieşirile – scurte dar pline de învăţături întreprinderi, hike-urile – itinerarii de o zi sau două –, camp-urile – sau într-un limbaj „profan”, taberele – Jamboreea, cea mai mare sărbătoare cercetăşească. În esenţă, nu ar fi posibilă existenţa spiritului cercetăşesc fără un cadru natural adecvat care să funcţioneze ca pretext al unor întâlniri admirabile. Ne propunem, în cele ce urmează, să conturăm câteva dintre lecţiile prin care natura oferă omului beneficii educative inestimabile. Sau, într-o altă formulare, susţinem că natura constituie deopotrivă cadrul ideal pentru regizarea unor scenarii didactice de neuitat, cât şi protagonistul unui demers educativ cu totul şi cu totul aparte.

În primul rând, în natură înveţi să-ţi cunoşti propriile limite, atât fizice, cât şi sufleteşti, îţi descoperi eul, te reîntâlneşti cu tine însuţi, printr-un ocol, succint sau prelungit prin exterioritate. Cunoaşterea de sine este, într-un fel, „filtrată” de mediul înconjurător, astfel încât, la capătul itinerariului exterior, ai şansa de a-ţi revela interioritatea, fortificată, convingătoare, sigură. Chiar şi aproximative, îmi revin în minte, în acest loc, cuvintele Maestrului dela Păltinişcare admitea cu sinceritate că, atunci când întâmpini o dificultate, o problemă, trebuie să urci un deal sau un munte. Voinţa de a înfrunta înălţimile, dincolo de solicitarea evidentă a resurselor fizice de care dispui, te ajută să-ţi accepţi vulnerabilitatea, limitele, dar mai ales îţi dă puterea de a-ţi împinge cât mai departe frontierele propriilor neputinţe, pentru a găsi soluţia izbăvitoare. Numai în faţa spectacolului grandios al naturii, trăieşti ceea ce psihologii numesc ambivalenţă afectivă: te simţi atât insignifiant, nesemnificativ, copleşit, cât şi stăpân, învingător, cuceritor al unui spaţiu care-şi refuză capitularea, cedând doar în faţa celor temerari şi puternici.

O altă lecţie importantă pe care ţi-o oferă natura, dincolo de privilegiul cunoaşterii de sine, este lecţia conştiinţei şi responsabilităţii civice, a compasiunii şi voinţei de a-i ajuta pe ceilalţi: alături de unul sau mai mulţi tovarăşi de drum, conştientizezi că viaţa ta îţi aparţine ţie în aceeaşi măsură în care aparţine şi celorlalţi. Umăr lângă umăr, printre eforturi care îţi taie respiraţia, constaţi că trebuie să fii GATA ORICÂND să-l ajuţi pe celălalt, să-i întinzi un braţ ferm, să-l întâmpini fără rezerve cu încurajări şi vorbe care-l zidesc. Suprema ta datorie, obligaţia ta de conştiinţă devine în astfel de împrejurări faptul de a-l sprijini pe aproapele tău printr-un gând tradus în cuvânt sincer, izvorât din inimă. Natura nu iartă deloc manifestările egoiste, care, mai devreme sau mai târziu, se întorc cu tăria unei lovituri de bumerang! În orice călătorie în mijlocul naturii, planificată îndelung sau rezultată dintr-un entuziasm spontan, trebuie să fii dispus să oferi fără a aştepta nimic în schimb, fără a revendica nimic, doar cu încrederea nedeclarată că şi celălalt, în circumstanţe similare, ar fi dispus să facă la fel pentru tine. Iată de ce, în natură se leagă prietenii care transcend însăşi viaţa, amiciţii care sfidează timpul şi devenirea, deşi sunt zămislite în doar câteva zile de peregrinări şi tot atâtea nopţi forjate în lumina dură a focului de tabără.

A treia lecţie, cu siguranţă nu ultima, pe care natura o oferă celui dispus să înveţe este aceea a responsabilităţii şi respectului cuvenit faţă de mediu, din această perspectivă natura fiind consacrată ca veritabilă „alma mater” sau, în traducerea gândului latinesc, o „mamă hrănitoare”. Chiar şi atunci când eşti echipat cu un instrumentar rudimentar de cultură ecologică, chiar şi fără să fii un expert, constaţi că locurile pe care le întâlneşti au nevoie de grija şi atenţia ta. Pentru că nu de puţine ori cinismul şi nepăsarea lasă amprente adânci în fizionomia de un farmec inegalabil a munţilor, văilor, dealurilor sau câmpiilor nesfârşite. Îţi doreşti atunci să poţi opera o incizie în fibra profundă a semenilor tăi, pentru a localiza ţesuturile compromise, şi în urma unui exerciţiu miraculos de ecologie interioară, să restaurezi omul în fresca respectului faţă de mediul pe care-l populează. În astfel de momente, amestec bizar de frustrare şi dispreţ, îţi adresezi întrebări esenţiale despre resorturile nepăsării şi cinismului, despre indolenţa ce îmbracă forma grotescă a unui atac orchestrat furibund la adresa templului naturii. În astfel de momente, încerci să te salvezi în credinţa sau măcar în nostalgia unui paradis pierdut dar care poate fi, dacă nu regăsit, cel puţin reconstruit din ruine. Îţi vine în minte gândul consolator că Supremul Arhitect a dăruit cândva creaturii Sale mediul pentru ca acesta din urmă să-l îngrijească şi să-l stăpânească în mod responsabil. Îţi spui că poate nu este prea târziu ca această casă a lumii, templu magnific al dumnezeirii, să redevină ceea ce a fost cândva: un pretext pentru ca omul să-şi cerceteze înţelesurile şi rostul în lume, un context în care omul să-şi revendice statutul demn, un text căruia omul, ca lector atent, să-i admire măreţia şi frumuseţea. Să ne fi îndepărtat oare, ca specie, atât de mult de logica naturală, firească a scenariului divin?

Cu siguranţă că lecţiile pe care ni le oferă natura sunt mult mai multe decât ar putea să cuprindă o modestă încercare precum aceea concretizată în rândurile de mai sus. Dincolo de succinta evocare a trei dintre nenumăratele beneficii educative oferite de mediul înconjurător, spaţiul de faţă ne-a oferit oportunitatea de a lansa o provocare reflexivă, de a invita lectorul la meditaţie responsabilă, dar mai ales la angajare şi cooperare în scenariul didactic ce poartă semnătura marelui dascăl: Natura. Rămâne ca fiecare dintre noi să decidă onest, în forul propriei conştiinţe, în ce măsură acceptă să rezoneze cu logosul (încă) viu al unei naturi care, oricât de prăpăstios ar suna, pare să-şi îngâne cântecul de lebădă. Putem doar să sperăm că, dincolo de scenariul propriilor frământări cotidiene, mai avem răgazul să descoperim resursele interioare menite a ne resuscita respectul sincer pentru natură.

Această intrare a fost publicată în Meditatii.

3 comentarii la “Natura – un dascăl uitat?

  1. Chifan Vasile spune:

    Scuzaţi greşelile de redactere

  2. Chifan Vasile spune:

    ” Natura reîncepe mereu aceleaşi lucruri,anii, zilele, ceasurile; aşa se crează un fel de infinit” B. PASCEAL, Cugetări
    Dcă omul nu ar renunţa la tot ce este rău şi ar persevera în a-l săvârşii, astăzi nu am mai existe ca specie.
    Însă omul are un maire dar primit de la DUMNEZEU, acela de a se judeca pe sine în alegeri, astfel lumea a reuşit să evolueze, nu să se autodistrugă. Mai are un hop de depăşit, acela al egoismului personal şi naţional, şi atunci când vom reâncepe a lucra în folosul umanităţii în ansamblul său nu vor mai exista înegalităţi, şi tot felul de neajunsuri.

  3. Chifan Vasile spune:

    „Natura pedepseşte orice neglijere a prudenţei” ne spune R. W. EMERSON, Eseuri: Prudenţa, 173. Acest aspect este evidenţiat de defrişările excesive, atunci când vin perioadele ploioase, deoarece nu ţinum cont de puterea de absorbţie a unui copac. Sau spre exemplu de protecţia oferită de lizierele de copaci care, astăzi nu mai sunt , atunci când vine viscolul. Şi exemplele pot continua cu tot ce ne oferă natura dar, vă las pe voi să le găsiţi şi să faceţi ceva, nu doar să constataţi. Eu am început deja să accţionez plantând copaci, voi ce gânduri aveţi?.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s