Ce este pragmatismul? (fragmente de text)

„Metoda pragmatică este, înainte de toate, o metodă care permite rezolvarea controverselor metafizice care ar putea rămâne altfel interminabile. Lumea este una sau multiplă? Se admite fatalitatea sau libertatea? Există materie sau spirit? […] dezbaterile rămân mereu deschise. […] metoda pragmatică înseamnă a încerca să interpreteze fiecare concepţie în funcţie de consecinţele sale practice. Iată deci cum se pune problema: dacă o anumită concepţie ar fi adevărată, şi nu alta, care ar fi diferenţa ce ar rezulta de aici în mod practic, pentru un om? Dacă nici o diferenţă practică nu ar putea fi depistată, se va considera că ambele alternative sunt acceptate în acelaşi timp şi că orice discuţie ulterioară ar fi deşartă. Pentru ca o controversă să fie serioasă, trebuie să se poată indica precis care consecinţă practică îi este în mod necesar alăturată astfel încât să fie considerată singura adevărată”(din vol. Pragmatismul, Ed. Timpul, Iaşi, 2000, p.38 – 39).

„Acest cuvânt [pragmatismul], la fel ca şi „practic”, provine din cuvântul grecesc pragma care înseamnă acţiune. În 1878, acest cuvânt a fost utilizat pentru prima dată în filosofie de Charles Peirce. În articolul intitulat Cum să ne clarificăm ideile, după ce a remarcat că de fapt, credinţele ne sunt reguli pentru acţiune, Peirce spunea că, pentru a dezvolta conţinutul unei idei, este suficient să i se determine manifestarea proprie; pentru noi doar aceasta îi determină semnificaţia. […] pentru a obţine o claritate perfectă în ideile relative la un obiect, trebuie să luăm în considerare numai efectele de ordin practic pe care le socotim susceptibile de a cuprinde doar impresiile pe care trebuie să le dobândim, doar reacţiile în faţa cărora trebuie să fim pregătiţi”(39).

„Este uimitor să observi câte controverse filosofice sunt golite de semnificaţie din clipa când le este căutată o consecinţă concretă. […] Datoria filosofiei ar trebui să fie descoperirea a ceea ce va fi diferit pentru dumneavoastră şi pentru mine, într-un moment precis al vieţii noastre, după cum va fi adoptată o anumită ordine a universului”(40 – 41).

„Atitudinea pe care o reprezintă pragmatismul este de mult timp cunoscută, căci este atitudinea empiriştilor; dar, mi se pare, o reprezintă sub o formă mult mai radicală ce ridică mai puţine probleme decât formele utilizate până în prezent de empirism. Pragmatismul întoarce spatele, o dată pentru totdeauna, la mulţimea de habitudini inveterate filosofilor de profesie. Se detaşează de abstracţie, de tot ceea ce face gândirea neadecvată – soluţii verbale, raţionamente aprioric greşite, sisteme închise – de tot ceea ce este un aşa-zis absolut sau are o origine falsă, pentru a se îndrepta spre gândirea concretă şi adecvată, spre fapte, spre acţiunea eficace. Pragmatismul se distinge şi de trăsăturile care determină empirismul curent, precum şi de temperamentul raţionalist. Aerul de superioritate, natura cu toate posibilităţile pe care le găzduieşte, toate acestea semnifică pragmatismul care reacţionează împotriva dogmei, împotriva teoriilor artificiale, împotriva falsului ce pare a avea un caracter teleologic, pe care credem că-l observăm în adevăr”(41).

„[…] pragmatismul nu îngăduie nici o soluţie particulară. Nu este decât o metodă. Dar triumful universal înregistrat de această metodă îl reprezintă schimbarea considerabilă în modalitatea în care se manifestă temperamentul în cadrul filosofiei”(41).

„De obicei, metafizica a practicat o metodă rudimentară în cercetările sale. […] dar dacă aţi urma, dimpotrivă, metoda pragmatică? […] trebuie să evidenţiaţi valoarea în bani gheaţă a fiecărui cuvânt; trebuie să-i atribuiţi o funcţie în câmpul experienţei voastre. Astfel, îl considerăm mai mult decât o soluţie, un program pentru o nouă obligaţie de îndeplinit; şi, mai mult chiar, îl considerăm o reliefare a diferitelor moduri în care este posibil să se manifeste realităţile existente”(42).

„[…] prin pragmatism, o teorie devine un instrument de cercetare, în locul unui răspuns la o enigmă sau al unei încetări a oricărei căutări. Ea ne foloseşte nu pentru a ne odihni, ci pentru a înainta şi ne permite, la timpul oportun, refacerea lumii. Toate teoriile noastre erau stereotipe; pragmatismul le oferă supleţea ce nu au avut-o vreodată şi le pune în mişcare”(42).

„[Pragmatismul] nu are dogme, iar întreaga sa doctrină se reduce, în primul rând, la metoda sa. Cum a afirmat foarte inspirat tânărul pragmatist italian Papini, pragmatismul ocupă în mijlocul teoriilor noastre poziţia unui coridor, într-un hotel. Numeroase camere dau în coridor. În prima întâlnim un om elaborând un tratat despre ateism; în cea de alături, o persoană rugându-se în genunchi pentru a dobândi credinţă şi curaj; în a treia, un chimist; în următoarea, un filosof redactându-şi sistemul de metafizică idealistă; în acelaşi timp, în a cincea cameră, un individ încearcă să demonstreze imposibilitatea metafizicii. Totuşi, fiecare din aceşti oameni folosesc coridorul; toţi trebuie să-l utilizeze pentru a reintra în cameră, apoi pentru a ieşi”(43).

„Pentru moment, metoda pragmatică rezidă într-o atitudine, o orientare; în ciuda oricărei teorii particulare. Şi această orientare, această atitudine, constă în întoarcerea privirilor noastre de la tot ce reprezintă lucru prim, principiu prim, categorie, necesitate presupusă, spre lucrurile ultime, spre rezultate, consecinţe, fapte”(43).

„Pragmatismul se simte incomod departe de fapte, în timp ce raţionalismul se simte bine doar în prezenţa abstracţiunilor. […] pragmatistul se ataşează strâns de fapte, de realitatea concretă; studiază atent adevărul, după cazuri particulare pe care le generalizează apoi. Pentru el, adevărul devine un nume generic, rezumând ideile diferite, dar cu o valoare practică definită, care sunt în experienţă. Pentru raţionalist, adevărul rămâne o pură abstracţie; este suficient să îi pronunţăm numele pentru a ne închina în faţa lui! În timp ce pragmatistul vrea să demonstreze detaliat anume de ce trebuie să-i purtăm respect adevărului, raţionalistul nu ştie nici măcar să recunoască datele concrete din care provine abstracţiunea sa!”(49).

Dacă se constată că ideile teologice au valoare pentru viaţa concretă, ele vor fi considerate adevărate de pragmatism, în sensul că sunt utile într-o anumită măsură; pentru pragmatism, valoarea pe care o au dincolo de această măsură va depinde de raporturile lor cu alte adevăruri ce trebuie, de asemeni, să se manifeste ca atare”(52).

„[…] tot ce vă pot spune, pentru moment, este că adevărul se integrează în bine sau că adevărul este un bine de un anume tip şi nu o categorie dincolo de bine cum se considera de obicei. […] Cuvântul „adevărat” desemnează tot ceea ce este bun sub forma unei credinţe şi, în plus, bun pentru raţiuni diferite, susceptibile de a fi specificate. Dacă veţi admite că în ideile adevărate nu există nimic bun pentru viaţă, că posesia acestor idei este un dezavantaj pozitiv şi că ideile false sunt singurele profitabile, atunci veţi fi obligaţi să acceptaţi că acţiunea adevărului, conceput ca lucru divin şi preţios şi că noţiunea de căutare obligatorie a acestuia n-ar fi putut să se dezvolte sau să devină o dogmă. Într-o lume astfel organizată, datoria noastră ar fi, mai degrabă, să fugim de adevăr. […] O definiţie cât mai potrivită a adevărului ar fi: «ceea ce poate fi pentru noi cel mai bine de crezut»”(53).

„Nu veţi găsi în pragmatism nici o prejudecată, nici o dogmă obstructivă, nici o axiomă inflexibilă cu privire la dovezile care ar putea fi admise. El este cum nu se poate mai binevoitor, nu va respinge dinainte nici o ipoteză şi va lua în consideraţie orice afirmaţie”(55).

„Pragmatismul lărgeşte câmpul de cercetare, al cărui obiect e Dumnezeu. Raţionalismul nu înţelege să iasă din cadrul logicii, să părăsească empiricul. Empirismul se bazează doar pe simţurile externe. Pragmatismul acceptă totul; acceptă logica şi simţurile şi consimte să ţină seama de experienţele cele mai umile, cele mai particulare. Va accepta şi experienţele mistice, dacă acestea pot avea consecinţe practice. Şi va accepta prezenţa lui Dumnezeu chiar în mijlocul mizeriei din fenomenele particulare, dacă se demonstrează că dumnezeu se poate întâlni aici!”(55).

„În calitate de criteriu al adevărului probabil, pragmatismul adoptă ceea ce împlineşte cel mai bine datoria de a ne dirija în viaţă, ceea ce se adaugă tuturor elementelor din existenţa noastră şi se adaptează ansamblului de exigenţe ale experienţei, fără ca vreuna să fie sacrificată”(55).

Câteva reflecţii privind filosofia kantiană…

Kant a apărut într-un moment critic pentru filosofie. După cum în antichitate Socrate şi-a formulat cugetarea sa din nevoia de a da o directivă spiritului decepţionat de diferitele sisteme filosofice care se contraziceau şi se combăteau, tot aşa, Kant apare în momentul când raţionalismul şi empirismul produseseră o dezorientare în spirite, ducând filosofia într-un adevărat impas. Până la Kant predominaseră în filosofia cunoaşterii şi în metafizică două curente: raţionalismul şi empirismul.

Raţionalismul, reprezentat de Descartes, Spinoza, Malebranche, Leibniz, susţinea că originea cunoaşterii noastre e raţiunea, că lumea întreagă e bazată pe ceva raţional, că omul are ca esenţă raţiunea.

Raţionalismul pleca de la concepte apriorice, pe care le considera ca fiind absolut valabile şi chiar reale, cum sunt conceptul substanţei si cel al cauzalităţii.

În felul acesta, raţionaliştii raţionalizau experienţa. Aceşti filosofi citaţi, pentru că nu se îndoiau de posibilitatea cunoaşterii suprasensibile, raţionale, apriorice, prezentau un raţionalism dogmatic. Acesta era primul curent.

Cu totul opus era, înainte de Kant, empirismul, reprezentat mai ales de Francis Bacon, Thomas Hobbes, John Locke, David Hume, care susţineau că nu există cunoştinţe decât în experienţă, negând existenţa cunoaşterii apriorice.

Empirismul acestora era un fel de scepticism, care tăgăduia existenţa lui Dumnezeu, nemurirea sufletului şi se apropia chiar, la unii filosofi (Hobbes), de materialism. Între aceste două curente oscilau toate teoriile filosofice în momentul când apare cugetarea kantiană. Kant rupe cu trecutul, fără a fi însă cu totul în afara sa, căci în filosofia lui găsim o tendinţă comună cu. raţionalismul şi empirismul, anume de a pune concepţia metafizică despre lume în dependenţă de cunoaşterea omenească. Dar în timp ce raţionalismul şi empirismul admiteau şi ceva iraţional, ceva subiectiv, care ar determina cunoaşterea, Kant pleacă de la cunoaşterea obiectivă, de la faptele de cunoaştere, şi arată regulile după care cunoaştem. Kant este astfel în acelaşi timp un revoluţionar şi un continuator al gândirii anterioare; este un revoluţionar, căci dă lovituri de moarte raţionalismului şi empirismului, şi este un continuator, pentru că împrumută de la ele tendinţa de explicare a lumii prin cunoaştere. Kant loveşte în raţionalism, întrebându-se cum e posibilă o cunoaştere pur raţională a lumii. Cum să spună ceva a priori, independent de orice experienţă, despre un obiect deosebit de sine? La această problemă nu puteau răspunde raţionaliştii. Tot aşa, Kant loveşte şi în empirism, punându-şi întrebarea: „Cum se naşte experienţa?”. Cum poate ceva exterior – obiectul – să treacă în subiect? Aceasta era dificultatea de care se lovea empirismul. Kant înlătură aceste greutăţi ale curentelor de gândire anterioare, afirmând că cunoaşterea omenească este rezultatul cooperării experienţei cu raţiunea sau, mai bine zis, al sensibilităţii cu raţiunea.

Problema cunoaşterii

Înainte de apariţia filosofiei kantiene, teoria cunoaşterii, care în mod ştiinţific
începe cu Locke, se preocupă cu problema dacă este posibilă cunoaşterea. Acesta era
punctul central al tuturor cercetărilor. Kant însă schimbă cu totul problema, căci el nu
se întreabă dacă este posibilă cunoaşterea; de posibilitatea acesteia nu se îndoieşte, ci
se ocupă de problema: cum e posibilă cunoaşterea. Înainte de Kant teoria cunoaşterii
era sub stăpânirea, sub predominarea metafizicii. Kant separă teoria cunoaşterii de
metafizică, deosebind cercetările asupra naturii şi universului de cele asupra construc­ţiei şi principiului cunoaşterii. Filosofia anterioară lui studia mai ales transcendentul,
ceea ce e dincolo de experienţă şi nu se poate cunoaşte. Kant însă cercetează ceea ce
e în experienţă şi la baza experienţei. Filosofia mai veche sau tăgăduia puterea de
cunoaştere a experienţei, sau admitea experienţa drept ceva absolut, de-a gata făcut,
independent de raţiune. Kant însă nu crede orbeşte în experienţă, nici nu o dispre­ţuieşte, ci arată cum se cunoaşte chiar experienţa. De aceea, problema cunoaşterii, în
filosofia lui Kant, e totuna cu problema experienţei. În felul acesta, Kant subordonează chiar metafizica faţă de teoria cunoaşterii. Kant pune un nou ideal de cunoaştere,
deosebit de acela al raţionalismului şi al empirismului anterioare. Acest ideal constă,
după Kant: 1) în ducerea mai departe a cunoaşterii; 2) în siguranţa cunoaşterii. Idealul pe care trebuie să-l urmărească cercetarea cunoaşterii este să arate
condiţiile în care o cunoştinţă nouă reprezintă un progres faţă de cunoştinţele
anterioare şi, în al doilea rând, condiţiile în care putem avea cunoştinţe sigure. Prima
cerinţă a unui ideal de cunoaştere se realizează prin judecăţile sintetice. A doua
cerinţă – siguranţa, valabilitatea absolută, generală şi necesară – se realizează însă
prin judecăţile apriorice, căci numai ceea ce este derivat din raţiune, independent de
experienţă, poate avea pretenţia de valabilitate generală. În realizarea acestui ideal al
cunoaşterii, formulat de Kant, se ivesc dificultăţi. Astfel, el susţine că numai prin
judecăţile sintetice se poate duce mai departe cunoaşterea, se poate realiza prima condiţie a idealului, căci numai în astfel de judecăţi avem o unire între două
reprezentări deosebite – în judecăţi analitice, subiectul este cuprins în predicat sau
invers. Dar judecăţile sintetice sunt rezultate din experienţă şi, în cazul acesta ele nu
pot avea siguranţă, necesitate absolută şi valabilitate universală. Aceasta în ceea ce
priveşte prima condiţie a idealului de cunoaştere.

Referitor la siguranţa şi valabilitatea cunoaşterii, Kant susţine că aceste caractere nu pot fi date de judecăţi a posteriori, care sunt subiective şi variabile după indivizi, ci numai de judecăţile a priori, independente de experienţă. In cazul acesta însă, asemenea valoare nu pot avea decât judecăţile analitice. Astfel, prima parte a idealului cunoaşterii se realizează prin judecăţi sintetice, iar a doua prin judecăţi analitice. Dar în modul acesta nu se poate realiza în mod complet şi total idealul cunoaşterii formulat de Kant; de aceea, problema care s-a impus cugetării kantiene a fost găsirea unui fel de judecăţi care să fie sintetice, totodată să aibă şi valabilitate absolută. Din această trebuinţă a formulat Kant posibilitatea unor judecăţi sintetice a priori. De aceea problema fundamentală în teoria cunoaşterii a lui Kant este: cum sunt posibile judecăţile sintetice a priori ?

Ştiinţă adevărată este aceea care poate da adevăruri absolut valabile, care se serveşte deci de judecăţi sintetice apriori. O astfel de ştiinţă este matematica, în care avem judecăţi cu valabilitate absolută, de natură sintetică. Putem avea însă, în alte ştiinţe, adevăruri confirmate pe cale experimentală, deci judecăţi sintetice a posteriori.

Dacă adevărurile matematice sunt evidente şi dacă adevărurile din ştiinţele naturii
se pot confirma prin experienţă, caracterul ştiinţific al acestor două discipline teoretice
se impune spiritului nostru. Problema pe care şi-o pune Kant este însă următoarea:
în metafizică judecăţile nu sunt nici evidente, ca în matematică, nici confirmate prin experienţă, ca în ştiinţele naturii. Atunci, cum este posibilă metafizica drept ştiinţă?

Problema posibilităţii judecăţilor sintetice a priori este totuna cu problema po­sibilităţii metafizicii ca ştiinţă. Punându-şi însă această problemă a ştiinţei metafizice,
Kant a înţeles metafizica nu în înţelesul de ştiinţă a cunoaşterii lucrurilor
exterioare şi transcendente, ci în cel de ştiinţă a cunoaşterii fenomenelor ce cad sub
simţuri, a imanentului. Filosofia kantiană întreagă, de altminteri, nu se ocupă, ca
filosofia anterioară, de constituţia şi de esenţa lumii, ci de posibilitatea cunoaşterii şi
a experienţei. De aceea, metafizica lui Kant este o metafizică a cunoaşterii.

Cum explică I. Kant alcătuirea cunoaşterii?

Înaintea lui, cunoaşterea era explicată în două moduri. Raţionaliştii o justificau prin raţiune, prin idei înnăscute, independent de orice datum sensibil. Astfel, Descartes reducea cunoaşterea omenească la o sumă de idei înnăscute, din care derivă apoi treptat toate judecăţile şi toate adevărurile. Mai departe, Leibniz, de asemenea, consideră ca tip de cunoaştere adevărată numai pe aceea care derivă din raţiune, numind cunoaştere confuză tot ceea ce rezultă din experienţă, iar Spinoza numea cunoaşterea deductivă fără nici un element empiric scientia intuitiva.

Raţionalismul în genere e concretizat în următoarele trei idei:

  1. Cunoaşterea nu presupune nici un raport cu lucrurile exterioare, ea e produsul
    numai al activităţii spiritului nostru, care creează adevărul.
  2. Adevărul, fiind independent de experienţă, urmează că noi putem cunoaşte şi
    ceea ce nu e perceptibil, ceea ce nu e dat simţurilor. În felul acesta, raţiunea cunoaşte
    esenţa lucrurilor, nemurirea, divinitatea, fără a mai rămâne nici un mister, nici un lucru
    în sine incognoscibil.

3. Dacă raţiunea este principiul cunoaşterii şi al lumii, atunci lumea în sine este iraţională. Cu toate aceste afirmaţii optimiste, raţionalismul nu poate explica existenţa răului şi nici cum poate raţiunea să prindă adevărul lucrurilor deosebite de dânsa.

Opus acestui curent este empirismul, care afirmă dependenţa cunoaşterii de experienţă, de datele simţurilor. După empirism, experienţa este singurul mijloc de cunoaştere. Dacă raţionalismul afirmă posibilitatea cunoaşterii transcendentului, empirismul este înclinat să nege posibilitatea transcendentului şi a absolutului, căci dacă nu-l cunoaştem, este ca şi cum nu ar exista pentru noi. John Locke şi David Hume sunt reprezentanţii de seamă ai empirismului. Ei reprezintă în istoria filosofiei treptele premergătoare criticismului. Locke pune pentru prima oară problema originii, siguranţei şi sferei cunoaşterii, nepreocupându-se aşa de mult de existenţa exterioară. După Locke, cunoaşterea are două izvoare, senzația și reflecţia, cea din urmă nefiind altceva decât o prelucrare a senzaţiilor. Hume completează ideea lui Locke, arătând că întreaga cunoaştere este rezultatul unui proces de asociaţie a impresiilor legate succesiv sau cauzal între ele. Totul rezultă din experienţă. Chiar conceptele care par a nu avea nimic empiric sunt produse ale repetiţiei şi obişnuinţei noastre empirice. Empirismul este însă o fază pregătitoare a criticismului kantian, căci Locke şi Hume sunt aceia care au arătat că numai raţiunea nu poate spune nimic a priori despre lucruri, iar prin concepţia lor empiristă au evidenţiat imposibilitatea în care se aflau ei de a răspunde la problema: cum trece ceva de la obiectele exterioare în subiect, dând naştere cunoaşterii ? Kant ia câte ceva de la raţionalismul şi de la empirismul anterioare. Astfel, de la raţionalism ia tendinţa de a pune concepţia despre lume în dependenţă de valoarea mijloacelor de cunoaştere. Spre deosebire însă de raţionalism, filosofia kantiană se întemeiază pe un teren obiectiv, căci pleacă de la cunoaştere, se ocupă de mijloacele de cunoaştere, nu de absolut şi transcendent. Prin urmare, Kant cercetează principiile experienţei, ceea ce nu făceau raţionaliştii, pentru că ei considerau aceste principii ca absolut valabile. Tot de la raţionalişti Kant preia ideea că există cunoştinţe generale şi necesare care nu rezultă din experienţă; dar, spre deosebire de raţionalism, Kant face din aceste cunoştinţe numai nişte mijloace ale experienţei, nişte forme ale spiritului prin care se alcătuieşte experienţa. „Ele sunt condiţiile în care un obiect în genere poate fi obiect al experienţei”, cum spunea Georg Simmel.

De asemenea, Kant ia şi din filosofia empiristă unele elemente, căci el susţine, ca şi empirismul, că adevărata cunoaştere e numai în experienţă; dar, spre deosebire de empirism, Kant nu reduce experienţa numai la un rezultat al simţurilor, ci face din ea un produs al colaborării simţurilor cu intelectul. În modul acesta, Kant ia o atitudine critică faţă de raţionalism.

Filosofia criticistă arată condiţiile cunoaşterii şi ale experienţei, care nu pot fi ele însele cunoscute, ci trebuie să fie ceva anterior cunoştinţelor, de vreme ce ele sunt numai nişte condiţii premergătoare acestora. Din cauza acestei tendinţe a filosofiei kantiene de a arăta condiţiile posibilităţii oricărei cunoaşteri, Hegel i-a obiectat lui Kant că vrea să, cerceteze posibilitatea cunoaşterii înainte de a cunoaşte, întocmai cum ai vrea să înoţi înainte de a fi în apă. I s-ar putea răspunde lui Hegel că nu e vorba de a învăţa să înoţi, ci de a explica înotul, că filosofia kantiană caută să explice cunoaşterea prin puterea de cunoaştere a spiritului nostru. Kant cercetează în opera sa aceste puteri de cunoaştere ale minţii, precum şi condiţiile prin care putem cunoaşte. Prin urmare, Kant uneşte în criticismul său empirismul cu raţionalismul, căci dacă raţionalismul afirmă că cunoaşterea se naşte fără experienţă şi trece dincolo de experienţă, dacă empirismul susţine că orice cunoaştere se naşte din experienţă şi e limitată numai la experienţă, criticismul crede că orice cunoaştere începe cu experienţa, dar nu se reduce numai la experienţă. După Kant, orice cunoaştere are două izvoare: 1) sensibilitatea, care dă intuiţii, reprezentări nemijlocite despre lucruri; 2) intelectul, care, dă noţiuni. Cunoaşterea este astfel produsul colaborării sensibilităţii cu intelectul; ca şi Aristotel, Kant deosebeşte la orice cunoaştere o materie şi o formă. Materia cunoaşterii o alcătuiesc senzaţiile multiple, variabile de la individ la individ, subiective. Materia cunoaşterii este dată de sensibilitatea individului afectat de excitaţii externe; organele primesc aceste excitaţii, care, prin transformări, dau naştere produselor spirituale numite senzaţii, materia cunoaşterii. Astfel, sensibilitatea apare, în filosofia kantiană, ca o facultate pasivă a spiritului, ca o putere de receptivitate. Această materie sensibilă, alcătuită din senzaţii haotice, necoordonate, capătă însă o formă, o unitate şi un caracter de obiectivitate. Ele sunt raportate la lucruri exterioare prin intervenţia unor concepte, a unor noţiuni intelectuale derivate din intelect.

Astfel, sensibilitatea dă conţinutul cunoaşterii şi al experienţei, iar intelectul forma. Nu există materie a cunoaşterii fără formă, căci nu există nici o senzaţie care să nu fie în timp şi în spaţiu şi care să nu fie raportată la un obiect, precum nu există nici formă, nici concepte intelectuale fără o materie sensibilă. Cunoaşterea este rezultatul unei colaborări active între aceste două facultăţi: sensibilitatea şi intelectul. În filosofia kantiană, cunoaşterea este produsul unei activităţi, al unei sinteze, al unei prelucrări succesive şi necontenite a materiei sensibile.

O istorisire interesantă…

„Răsfoindu-mi” documentele, am descoperit o povestire pe care o găsesc provocatoare, oricât de copilăroasă ar părea (într-o primă instanţă). Este o invitaţie la reflecţie şi dialog despre modul în care ne percem (imaginea de sine) şi totodată despre ceea ce întâlnim în jurul nostru atunci când suntem „setaţi” pe o atitudine pozitivă, optimistă sau, dimpotrivă, pe una „ostilă”:

„Cu mult timp în urmă, într-un sătuc, se găsea un loc cunoscut drept “Casa celor 1000 de oglinzi”. Un căţeluş mititel, vesel din fire, aflând de acest loc, s-a hotărât să-l viziteze. Când a ajuns, sarea fericit pe scări şi a intrat în casă. S-a uitat pe hol cu urechiuşele ridicate, dând din coadă. Spre marea sa surpriză, s-a trezit privind la alţi 1000 de căţeluşi fericiţi, care dădeau din coada ca si el. A zâmbit, si a primit înapoi 1000 de zâmbete, la fel de calde si prietenoase. Când a plecat, s-a gândit: “Este un loc minunat. Mă voi întoarce să-l vizitez!” În acelaşi sat, alt câine, care nu era la fel de fericit ca primul, s-a hotărât şi el să viziteze casa. A urcat cu greu scările, cu coada între picioare, şi capul lăsat. Când a văzut 1000 de câini neprietenoşi uitându-se la el, s-a speriat şi s-a zbârlit pe spate, mârâind. Când ceilalţi 1000 de câini au început şi ei să mârâie, a fugit speriat. O dată ieşit afară, s-a gândit: “E un loc îngrozitor, nu mă mai întorc acolo niciodată”. Toate chipurile sunt oglinzi. Ce fel de reflexie vezi pe chipurile celor pe care-i întâlneşti?”

Kant – referinţe critice… (Jeanne Hersch)

„Kant a spus despre Hume că l-a trezit din somnul dogmatic. Ce era acest ‹‹somn dogmatic››? Kant era oarecum închis în sistemul vast, coerent, sigur, construit de Leibniz – într-o filosofie care cuprinde o cunoaştere atât de bogată şi de riguros organizată încât este posibil să te mulţumeşti cu ea şi să trăieşti în limitele ei. ‹‹Somnul dogmatic›› este contrariul atitudinii critice. Kant trăia mulţumit, ferit de îndoieli critice, în interiorul unei doctrine solide. Hume, în schimb, punând în discuţie cunoaşterea însăşi, interogându-se asupra conceptului de cauzalitate, l-a trezit pe Kant din somnul său dogmatic. Dar, dacă s-a trezit, nu înseamnă că gândirea lui Hume i-a dat satisfacţie; dimpotrivă, nu-l mulţumea defel. Hume a pus problema cauzalităţii, dar a rezolvat-o de o manieră inacceptabilă pentru Kant. Este tocmai ceea ce l-a trezit – printr-un proces foarte caracteristic pentru filosofie. Kant se miră. Se miră în faţa faptului că ştiinţa, în genere, poate să existe; că există în fapt o cunoaştere necesară şi universală.
El avea cea mai vie admiraţie pentru Hume. Or, potrivit acestuia, cauzalitatea nu se sprijină decât pe obişnuinţă. Ataşat de certitudinea şi evidenţa matematicii, unde nu este loc pentru nicio îndoială, Kant nu se poate mulţumi cu o atare explicaţie: obişnuinţa nu poate funda nici un fel de certitudine. Hume a avut marele merit de a pune problema fundamentului cauzalităţii, într-o vreme când fizica se întemeia pe determinism. În zilele noastre, cauzalitatea a pierdut ceva din importanţa exclusivă pe care o avea pentru fizica din secolul al XVIII-lea, pentru care constituia o exigenţă absolută şi hotărâtoare. Kant îşi spune, aşadar, că nu este cu putinţă să fundezi o ştiinţă care se doreşte sigură pe ceva atât de nesigur ca obişnuinţa. El nu se întreabă dacă fizica există sau dacă ştiinţa există. O asemenea întrebare s-ar fi putut pune, poate, în secolele precedente. Dar în epoca lui Newton nu mai este posibil să se pună la îndoială realitatea ştiinţei, a fizicii: ea există, e un fapt. Şi e integral fundată pe principiul de cauzalitate. Dacă deci cauzalitatea s-ar sprijini doar pe ceva atât de aleatoriu ca obişnuinţa, n-ar exista ştiinţă adevărată. Or, există o asemenea ştiinţă. De unde, întrebarea pusă de Kant: ‹‹Cum este în genere posibilă ştiinţa?››. Acesta este punctul de plecare, cu osebire caracteristic la Kant, dar relativ frecvent şi la alţii, al căutării filosofice – punct de plecare legitim: se pleacă de la ceva ce există, şi după aceea se trece la condiţiile care trebuie să fie îndeplinite, de vreme ce acel ceva există. În domeniul gândirii, în special, în domeniul intelectual, avem dreptul să spunem: de vreme ce gândesc aceasta, condiţiile care fac posibil un atare gând trebuie cu necesitate să fie îndeplinite. Aşadar, Kant pune întrebarea: ‹‹Cum este în genere posibilă ştiinţa?›› – înţelegând prin ştiinţă, alături de matematică, în principal fizica. Ne aflăm în perioada când matematica, până atunci modelul şi idealul oricărei ştiinţe, este depăşită de fizică. astfel, atunci când Kant se întreabă cum este posibilă ştiinţa, în realitate el caută pentru fizică un fundament capabil să-i dea, prin instanţa gândirii, o legitimitate şi o certitudine egale cu cele care până atunci aparţinuseră matematicii. Cum să se procedeze? Kant spune: dacă se caută fundamentul certitudinii, fără de care nu există adevăr ştiinţific real, trebuie ca acesta să fie necesar şi universal. Dacă vrem să găsim pentru fizică un fundament care să ne permită să-i considerăm descoperirile ca fiind necesare şi universale, nu trebuie să-l căutăm de partea experienţei, întrucât experienţa nu poate oferi niciodată ceva care să fie necesar şi universal. Chiar dacă am făcut de o mie de ori aceeaşi experienţă cu acelaşi rezultat, ea s-ar putea desfăşura şi altfel. Sub unghiul experienţei, este întotdeauna logic posibil ca lucrurile care, de regulă, în mod obişnuit se petrec într-un anumit fel să se petreacă o dată altfel. În consecinţă, o experienţă nu poate funda o certitudine care să corespundă certitudinii matematice: ar trebui, pentru aceasta, ca ea să nu fie a posteriori. Trebuie deci să găsim un fundament a priori, un fundament în însăşi facultatea de cunoaştere, în ceea ce spiritul aduce cu sine din momentul în care intră în acţiune şi care este deci mereu deja implicat din momentul în care există gândire. De ce enunţurile matematice sunt necesare şi universale? De ce sunt ele pentru noi atât de sigure încât nu ne îndoim că ar continua să fie valabile chiar dacă ne-am afla pe o altă planetă, sau acum o mie de ani, sau peste o mie de ani? Pentru că aceste enunţuri, în calitate de condiţii ale gândirii, aparţin spiritului. Ele sunt a priori. Matematica este o ştiinţă pură.” (Jeanne Hersch, Mirarea filosofică, trad. Drăgan Vasile, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p.165-167).

Problema adevărului – consideraţii prealabile…

“Cercetarea adevărului este deci eliberarea, în ultimă instanţă autoeliberarea omului din prizonieratul iluziei… Cercetarea adevărului este un act de emancipare, de iluminare. În acest sens, cercetarea adevărului este indisolubil legată de datoria de autodefinire a omului.” (Otto Friedrich Bollnow, Das Doppelgesicht der Wahrheit, 1975)

Ce este adevărul? Este o naivitate să crezi că problema clarificării semnificaţiei acestui concept filosofic îndelung dezbătut ar fi o întreprindere facilă sau lipsită de riscuri. Stau mărturie în acest sens numeroasele abordări şi perspective angajate în câmpul reflecţiei filosofice, numeroasele polemici şi dispute aprinse angajate în soluţionarea lui. Atunci când îmi propun să analizez conceptul în cauză gândirea mea se opreşte aproape fără intenţie la întrebarea pe care cândva Pilat din Pont i-a adresat-o lui Hristos: „Ce este adevărul?”. Consider că răspunsul pe care Hristos l-a formulat constituie cel mai profund din câte puteau fi enunţate vreodată. Bănuiţi care a fost acel răspuns? Ei bine, răspunsul Său a fost… tăcerea. Poate că de aceea uneori, în limbajul cotidian, apare poate expresia „şi tăcerea este un răspuns”. Deşi Hristos a tăcut, totuşi a formulat cel mai expresiv răspuns, care a deschis calea unei pluralităţi deconcertante de răspunsuri. Cum am putea interpreta tăcerea sa, fără a ne asuma orgoliul unei prealabile pregătiri teologice? Într-o primă accepţie (referitoare la emiţător/sursă), tăcerea Lui ne arată că adevărul nu poate fi rostit (este incomunicabil), ţine de un inefabil care se cere mai curând descoperit prin revelare (Dumnezeu coboară în aceeaşi măsură în care acceptăm provocarea de a urca spre El). Altă accepţie (referitoare la receptor/destinatar) ar fi aceea că adevărul nu este accesibil oricui, ci numai aceluia care are „urechea” (un simţ aparte) suficient de exersată (purificată) pentru a-l surprinde. Mă opresc aici cu consideraţiile mele, ce pot cu uşurinţă aluneca dacă nu în zona blasfemiei, cel puţin pot să-mi atragă reproşul ereziei.

Să trecem din registrul teologic în cel filosofic şi să admitem ab initio că problema adevărului se desparte în cel puţin două direcţii de cercetare: problema naturii (esenţei) adevărului şi aceea a criteriilor care ne permit să diferenţiem între opiniile sau cunoştinţele adevărate şi cele false (când deţinem adevărul). În primul caz ne propunem să formulăm o definiţie rezonabilă a adevărului, în cel de-al doilea, să precizăm criteriile care ne permit să recunoaştem enunţurile adevărate. „Criteriile adevărului doresc deci să indice condiţiile de verificare de care depinde posibilitatea ca enunţul ››este adevărat‹‹ să fie aplicabil unei anumite afirmaţii; aceste criterii caută, prin urmare, o aplicare corectă a termenului. O definiţie a adevărului ar trebui să explice premisele unei asemenea aplicări.” (Maria Fürst, Jürgen Trinks, Manual de Filozofie, trad.la Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p.67)

Istorisiri care te inspiră…

În cartea Harta Succesului, tradusă de A. Marin la Editura Amaltea (Bucureşti, 2006), unul dintre autorii de psihologie motivaţională pe care-i admir foarte mult, John C. Maxwell, redă o istorioară pe care o găsesc atât de inspiratoare încât simt că trebuie să o împărtăşesc. O poveste-experiment succint formulată însă atât de tonifiantă şi „hrănitoare” pentru spirit încât nu trebuie ascunsă sau ţinută doar pentru cel care o descoperă. Iată povestea:

„Acum câţiva ani a fost făcut un experiment într-o şcoală din zona golfului San Francisco. Un director de şcoală a chemat trei profesori şi le-a spus: „Pentru că voi trei sunteţi cei mai buni din sistem şi aveţi cea mai bogată experienţă, v-am selectat un număr de 90 de elevi cu un coeficient de inteligenţă ridicat. Vă vom lăsa pe voi să-i îndrumaţi în următorul an şcolar în ritmul lor şi vom vedea cât de mult pot învăţa.

Cei trei membri ai corpului profesoral, elevii şi părinţii lor au considerat că este o idee bună. Toţi s-au bucurat, în mod special, de acel an şcolar. Până la sfârşitul anului şcolii, elevii acumulaseră de la 20% la 30% mai mult decât ceilalţi studenţi din întreaga zonă a golfului San Francisco.

La sfârşitul anului, directorul i-a chemat la el pe cei trei profesori şi le-a spus: „Trebuie să vă fac o mărturisire. Nu aţi avut 90 dintre cei mai remarcabili elevi din punct de vedere intelectual. Ei erau elevi obişnuiţi. Am luat la întâmplare 90 de elevi din sistem şi vi i-am dat vouă.”

Cum era şi firesc, profesorii au concluzionat că priceperea lor pedagogică excepţională trebuie să fie responsabilă de progresul deosebit al studenţilor.

„Mai am să vă fac o mărturisire”, a spus directorul. „Nu sunteţi profesorii cei mai înzestraţi. Numele voastre au fost primele trei trase la sorţi dintr-o pălărie.”

Citind aceste rânduri, mă întreb: oare ce-i trebuie unui om pentru a atinge performanţa într-un domeniu, pentru a-şi împlini menirea? Îi trebuie inteligenţă, memorie bună, imaginaţie, creativitate, talent? Fireşte! Însă mai mult decât toate acestea şi decât multe altele pe care le-am trecut involuntar sub tăcere, îi trebuie atitudinea potrivită, determinarea, convingerea că poate realiza ceva cu adevărat excepţional. Există momente în care mărturisesc unora dintre elevi faptul că algoritmul care m-a însoţit în perioada studenţiei a fost unul dezarmant de simplu, dar deopotrivă copleşitor de eficace: SĂ AI ÎNCREDERE ÎN TINE ŞI CREDINŢĂ ÎN DUMNEZEU. Chiar şi atunci când nu reuşeam să parcurg toată materia la o disciplină sau alta, dar făceam tot ce îmi stă în putere să angajez întreaga mea energie sufletească, entuziasmul (en-Theos = Zeul din interior) în ceea ce citeam, tranformam în fişe de lectură şi de studiu, conspectam, schematizam, reconfiguram în propriul idiom, ei bine, Cineva îmi era aproape.

Ceea ce vreau să spun nu este o poveste inventată, ci este un fapt trăit, o experienţă de viaţă care m-a fortificat şi m-a convins de un adevăr: puterea gândirii pozitive depăşeşte cu mult orice obstacol, impediment sau neajuns al gândirii. Înaintea oricărei sesiuni de examene obişnuiam să experimentez un complex copleşitor de impresii: de la curiozitate copilărească, la conştiinţa celui care admite socratic că nu ştie nimic, de la nevoia de a face cât mai repede dovada propriei seriozităţi, la ezitarea navigatorului care ştie că sunt încă multe teritorii neexplorate sau terra incognita. De data asta, reuşisem să învăţ vreo nouă din cele treisprezece cursuri extrem de bogate în conţinut (la o materie despre care admiteam că nu era în topul favoritelor mele, întrucât nu rezona prea bine cu preocupările mele ceva mai îmbibate speculativ: politologia). Totuşi, îmi completasem în sala de lectură a bibliotecii, pe parcursul întregului semestru, însemnările de la curs cu alte ore de lectură şi studiu individual. Paginile pe care le consemnasem audiind prelegerile respectabilului domn profesor erau acum, la final de etapă, dublate sau triplate ca întindere. Pe margini se găseau însemnări personale, reflecţii, tot felul de semne care indicau o anexă, o completare, o fişă… Făcusem ca finalul fiecărui curs să fie însoţit de câte o reprezentare grafică, schematică, un citat din cartea menţionată de profesor, o paralelă cu gândirea altui autor etc. Toate acestea, credeam eu, erau menite a-mi facilita privirea de ansamblu şi totodată accesul în adâncimea textelor, pe scurt, eram convins că încercasem tot ce îmi stătea în putere să conving că nu eram un student oarecare, nimerit întâmplător la o facultate care pentru unii era semnul cert al ratării: Filosofie… Acum, mă îndreptam spre Universitate şi îmi exersam ca de obicei formula mentală care mă energiza, îmi dădea un tonus pozitiv, în timp ce agitaţia din Copou se prelingea prin faţa ochilor mei fără a mă atinge… Şi totuşi, pentru scurte momente, îndoiala faţă de un mult aşteptat succes îmi dădea târcoale, ameninţându-mi siguranţa şi încrederea… Am ajunsla Universitate, am evitat ca de obicei „pompierii”, adică acei colegi care nu aveau alte replici mai inspirate decât „e supărat Maestrul astăzi…”, „îi pică pe foarte mulţi studenţi…”, „subiectele sunt extrem de dificile…”, „nu ştiu nimic…” şi alte replici menite a demola entuziasmul şi a sabota o potenţială realizare. După câteva minute de conversaţie cu colegii mei „piromani” (încrezători şi optimişti), uşa la amfiteatrul „Titu Miorescu” (II 8) s-a deschis iar eu m-am găsit faţă în faţă cu destinul. Am luat un bilet de pe catedră şi m-am aşezat cuminte în bancă, cu mişcări controlate şi o respiraţie care tindea să-mi trădeze freamătul interior. Primul subiect era exact ce-mi doream, o paralelă între ideologii politice cu ilustrări pe autorii studiaţi. Însă al doilea subiect se găsea printre cele patru lecţii pe care gestiunea mai puţin eficientă a timpului meu de studiu mă făcuse să le trec la rubrica „Va urma”… Mi-am stăpânit vibraţia stiloului, care-mi juca inconştient în mâini, am inspirat profund, am rostit în forul meu interior formula motivaţională şi am început să scriu pe ciornă… După câteva momente, în forul meu interior s-a făcut linişte, un calm de ocean îngheţat..Când am fost invitat să vorbesc, eram determinat precum un muzician care-şi ţine partitura atât de convingător pentru că ştie că după aceasta nu i se va permite să mai interpreteze vreodată. Mă apropiam de sfârşitul primului subiect şi mă pregăteam să-l improvizez pe al doilea, când profesorul m-a întrerupt: „Mulţumim, domnule student, m-aţi convins deja că luaţi lucrurile în serios. Daţi-mi carnetul…”

Bucurie…

Nimic nu poate depăşi satisfacţia pe care o resimţi ca dascăl atunci când unul dintre învăţăceii tăi ajunge să câştige o luptă cu ezitările, cu nesiguranţa, indecizia, oboseala sau dezarmarea. Trăieşti în astfel de momente ceea ce grecii din vechime situau sub un termen atât de inspirat, „kairos”, adică momentul oportun, privilegiat al împlinirii personale, acel punct în care simţi că schimbarea în bine este mai mult decât o simplă virtualitate. Dacă adevărata şcoală este aceea în care nu se „dau” lecţii, nu se trasmit doar simple conţinuturi, ci se dăruiesc stări de spirit, trăiri pătrunse de entuziasm, gânduri sincere şi atitudini corecte, atunci sunt mândru (cu riscul sfidării asumate a virtuţii moderaţiei) că pot să-mi aduc contribuţia la miracolul numit „paideia”. Ce poate fi mai frumos, mai bun şi mai înălţător decât să constaţi că eşti parte dintr-o matematică a succesului cuiva, că îţi aduci modestul sprijin la devenirea unui Om? Sunt mai mult decât încântat de faptul că am şansa de a activa în unii dintre tinerii mei discipoli (îndrăznesc să-i numesc astfel pe cei ce au răbdarea de a-mi asculta nedumeririle,mirările şi interogaţiile de la orele de curs şi, mai ales, de a intra în jocul fascinant al gândirii) sentimentul propriei lor valori, chiar şi atunci când circumstanţele par să le saboteze încrederea în progres şi dezvoltare personală. Lecţia pe care rezultatul tău, Iulia, îmi oferă oportunitatea să o învăţ este aceea că atitudinea pe care o adopţi faţă de evenimente îţi poate depăşi chiar şi cele mai nebănuite capacităţi sau înzestrări. Aşa cum îmi transmit autorii pe care-i frecventez cu neastâmpăr copilăresc în ultima vreme, „atitudinea înseamnă altitudine”. Poţi ajunge oriunde îţi doreşti atunci când ai un vis sau o viziune şi totodată deţii atitudinea potrivită pentru a face din aceste două ingrediente reţeta sigură a propriului succes. Felicitările mele sincere, Iulia C.!!! Inteligenţa, talentul, energia, optimismul şi curajul de a-ţi asuma o oportunitate au decis deja că eşti cel mai potrivit candidat la ierarhia oamenilor care aleg să îşi trăiască propriul destin. „Lumea unui om ce nu vede este mărginită de limitele atingerii sale; Lumea unui om ignorant, de limitele cunoaşterii sale; Lumea unui om extraordinar, de limitele viziunii sale” (E. Paul Hovey). Îţi dedic aceste gânduri cu sinceritatea celui convins că are în faţa sa o persoană care şi-a înţeles misiunea, care ştie că prezenţa ei sub soare nu este deloc doar un simptom al hazardului. Sunt tot mai convins în ultima vreme că există ceva în care merită să crezi şi care îţi poate transforma viaţa dintr-o simplă rătăcire într-o călătorie nepreţuită. Îmi dau seama că nu există misiune mai nobilă pentru un dascăl decât aceea de oferi o busolă (morală) tinerilor pe care-i întâlneşte, busolă menită a le facilita acestora accesul la propria devenire. Profesorul oferă doar o unealtă de orientare, însă itinerariul şi direcţia se conturează numai din determinarea navigatorului.