Problema cunoaşterii în filosofia modernă – câteva elemente de epistemologie clasică…

În epoca modernă apar primele semne ale unei noi filosofii, una centrată pe problema cunoaşterii[1], altfel spus, după o expresie consacrată de Nicolai Hartmann, se instituie gnoseologismul modern. Încă din perioada Renaşterii (secolele al XIV-lea şi al XVI-lea) gândirea filosofică începuse situarea sub semnul optimismului epistemologic, în sensul unei încrederi nemăsurate în posibilităţile omului de a obţine cunoaşterea. Renascentiştii îşi propuneau să smulgă cugetarea de sub autoritatea dogmelor şi a Scripturii. „Raţiunea eliberată în timpul Renaşterii imaginează aşadar: noi scheme de gândire, noi întrebări, noi metode. Ea închipuie ipoteze inedite şi elaborează modele noi”.[2] Dacă filosofia medievală[3] făcea apel înainte de orice la textele tradiţiei, în perioada Renaşterii se acceptă cel mult autoritatea raţiunii. Are loc o deplasare de accent: de la problema fiinţei ca fiinţă[4] (principiu ontologic fundamental ridicat la rang de cinste de Aristotel) la cunoaşterea fiinţei – altfel spus, de la ce se cunoaşte, la cum se cunoaşte (cea mai potrivită metodă a cunoaşterii). Între optimismul epistemologic specific filosofiei moderne şi ideile liberalismului se pot stabili corelaţii valoroase: au încurajat nonconformismul, libertatea gândirii, su promovat individualismul (opus spiritului gregar, gândirii comune), au cultivat convingerea că omul se poate elibera numai prin cunoaştere, au constituit fundamentul luptei împotriva constrângerilor, i-au făcut pe oameni să se simtă răspunzători pentru ei înşişi, au exercitat nevoia ameliorării condiţiei umane.

În perioada modernă, drumul către certitudine, către o cunoaştere sigură, certă, trece în mod necesar prin raţiune[5]. Datorită exactităţii operaţiilor şi a valabilităţii incontestabile a axiomelor şi postulatelor ei, matematica este asumată ca model metodic par excellance. Raţionalismul va încerca să extragă cunoaşterea, în manieră deductivă, doar din raţiune, din principii prime ce nu pot fi puse sub semnul îndoielii. Cunoaşterea sau experienţa senzorială, apelul la simţuri, vor fi considerate inadecvate pentru a garanta certitudinea. Rene Descartes, Baruch Spinoza[6], G.W. Leibniz, figuri proeminente ale raţionalismului clasic[7], asumă ca model matematica şi vor să construiască o filosofie matematizată, o viziune matematică asupra lumii. Filosofia trebuie să servească şi ca teologie raţională, adică să argumenteze probleme mai delicate precum existenţa lui Dumnezeu, nemurirea sufletului, începutul sau sfârşitul universului ş.a. Raţionalisţii suspectează empirismul, cel de-al doilea curent dominant în filosofia modernă,  de sentimente profane, considerându-l ca fiind drumul sigur către materialism şi ateism. Acesta este unul dintre motivele care îl vor determina pe Karl R. Popper să afirme că „raţionalismul şi empirismul au apărut ca şi curente religioase”.

Rene Descartes (1596-1650) şi-a întemeiat filosofia pe principiul „veracitas Dei”: adevărul este manifest, ceea ce apare clar şi distinct ca adevăr nu poate să nu fie adevărat. Dacă adevărul nu se dezvăluie singur, subiectul cunoscător are şansa de a-l dezvălui. Când stă în faţa noastră avem puterea de a-l vedea, de a-l deosebi de fals. Ştiinţa şi tehnologia modernă datorează mult acestui optimism epistemologic. În Discurs asupra metodei (1537), o veritabilă autobiografie spirituală, Descartes formulează regulile de îndrumarea raţiunii pentru a ajunge la adevăr:

(a). regula clarităţii – să ne ferim de grabă şi de pre-judecare, să nu ţinem seama decât de ceea ce ni se înfăţişează clar şi distinct, fără a avea vreun prilej de îndoială; să renunţăm la orice presupoziţie sau prejudecată luată ca nemijlocit adevărată şi să trecem prin filtrul raţiunii toate cunoştinţele; să plecăm de la gândire pentru a ajunge la ceva ferm, la un „început pur” (cum îl numeşte Hegel);

(b). regula analizei – să „despicăm” orice problemă în elemente simple; (c). regula sintezei – să plecăm de la simplu pentru a reconstrui complexul analizat; (d). regula enumerării – cercetând natura unui fenomen, să ne asigurăm că nu am uitat vreun caz (prin enumerarea tuturor cazurilor referitoare la acel fenomen).

În Meditaţii metafizice[8], Descartes se întreabă: de unde îşi trag certitudinea sau siguranţa absolută cunoştinţele matematicii? Cum se face că matematicile – produse ale raţiunii – au valoare şi pentru lumea exterioară? Cum putem trece de la subiectiv (interioritate) la obiectiv (exterioritate)? Descartes aplică îndoiala nu numai la cele învăţate de la alţii (tradiţie), ci şi la cele văzute şi cunoscute ca sigure în ele însuşi până la un moment dat. Însă îndoiala carteziană nu este una sceptică, nici radicală şi definitivă, ci este una metodică, provizorie[9], un mijloc şi nu un scop în sine, un mijloc de a ajunge la siguranţă, certitudine, adevăr. Descartes are convingerea că în acest ocean al îndoielii trebuie să existe o insulă salvatoare, în absenţa căreia suntem livraţi disperării. Această insulă răsare sub forma unei certitudini: ne putem îndoi de orice, dar nu ne putem îndoi de propria îndoială. Altfel spus, faptul îndoielii este mai presus de orice îndoială. Ce înseamnă a te îndoi? Dacă mă îndoiesc, înseamnă că gândesc. Dar cine gândeşte? Eul, subiectul. Pentru a reuşi să cugete, subiectul trebuie să existe. Celebrul dicton „mă îndoiesc deci cuget, cuget deci exist, exist deci Dumnezeu există”[10] nu este un simplu silogism, ci mai curând o intuiţie. Prin Descartes subiectivitatea se insinuează în lume. Mai târziu, în secolul al XIX-lea, Edmund Husserl va duce prin fenomenologia sa mai departe inserţia subiectivităţii în lume. Există o apropiere între îndoiala carteziană şi reducţia fenomenologică: ambele pleacă de la eliberarea spiritului de orice supoziţii şi prejudecăţi. Intuiţia şi deducţia sunt singurele modalităţi prin care putem evolua în cunoaştere fără teama de a ne înşela. Intuiţia este facultatea fundamentală a inteligenţei, o viziune cu ajutorul căreia spiritul nostru „prinde” anumite idei simple, raporturi sintetice, face posibilă cunoaşterea spontană, directă a principiilor prime. În completarea ei vine deducţia, operaţie logică prin care se conchide în mod necesar din cunoştinţe sigure date anterior. Condiţia oricărei deducţii corecte este aceea de a porni de la noţiuni simple al căror adevăr este „prins” de intuiţie. Intuiţia devine astfel originea şi suportul deducţiei. În timp ce deducţia este doar un lanţ de judecăţi legate între ele în mod logic, intuiţia este cea care ne permite accesul la principiile prime.

Iată câteva enunţuri despre filosofia carteziană pe care le voi exprima într-o manieră concisă (fidel spiritului matematic promovat de filosof):

(a). sistem metafizic grefat pe conştiinţa indubitabilă a subiectului cunoscător;

(b). teorie a ideilor clare şi distincte, bazată pe conceptele şi proprietăţile înnăscute inculcate în noi de Dumnezeu – garantul adevărului;

(c). teorie asupra naturii umane şi a existenţei în genere de factură dualistă: există două tipuri de substanţe esenţialmente ireductibile: mintea (spiritul) şi materia (corporalitatea).

Omul lui Descartes este o fiinţă eterogenă, compusă din conştiinţă (res cogitans) – substanţă fără întindere, imaterială – unită cu un mecanism pur fizic – corpul (res extensa). Mintea deţine o conştiinţă perfectă şi clară a propriei sale naturi şi esenţe.

Şila Francis Baconîntâlnim manifestările optimismului epistemologic, vizibile în expresia „veracitas naturae”: natura este concepută ca o carte deschisă iar cel care o citeşte cu un spirit neîntinat de idoli (prejudecăţi) nu poate greşi.

Atât Bacon cât şi Descartes admit că, în materie de adevăr, nici un om nu trebuie să apeleze la autoritate. Aceasta întrucât fiecare om posedă în el sursele cunoaşterii: intuiţia intelectuală (raţionalism) şi facultatea de percepţie (empirism).

Empirismul a ales altă cale pentru a ajunge la certitudine: experienţa. Modelul ales de empirişti este cel al ştiinţelor naturii, cu metoda lor specifică: inducţia.  Vom stărui în alt material asupra perspectivei empiriste asuprea cunoaşterii. Ne mulţumim să afirmăm în rândurile de faţă că uniunea acestor două orientări rezidă în încercarea de a domina natura prin intermediul cunoaşterii. Dacă omul poate cunoaşte, el are şansa de a fi liber, pentru că libertatea este o consecinţă a cunoaşterii. Disputa dintre empirismul clasic şi raţionalismul clasic s-a dus pe frontul identificării surselor sigure ale cunoaşterii. Care este cea mai bună sursă, ultimă a cunoaşterii: intelectul sau simţurile? Pentru Karl Popper întrebarea ar trebui schimbată: să propunem că oricare dintre aceste două surse (experienţa şi raţiunea) nu există sau, dacă există, că nu sunt capabile să ne conducă la adevăr. Întrebarea mai potrivită ar fi aceasta: cum putem spera să detectăm şi să eliminăm eroarea? Răspunsul formulat de autorul Logicii cercetăriieste următorul: criticând teoriile sau conjecturile altora, iar dacă ne formăm această deprindere, criticând propriile noastre teorii sau conjecturi (raţionalism critic).


[1] a se revedea clasica tripartiţie realizată de sofistul Gorgias, cel care, fie şi într-o manieră ce ţine de un scepticism radical, a anticipat desfăşurarea filosofiei occidentale: nu există nimic (problema existenţei, specifică filosofiei antice); chiar dacă ar exista ceva, nu ar putea fi cunoscut (problema cunoaşterii, specifică filosofiei moderne); nimic nu poate fi cunoscut, chiar dacă ar fi cunoscut, nu ar putea fi comunicat („cotitura lingvistică” – linguistic turn – realizată de filosofia contemporană).

[2] Jeanne Hersch, Mirarea filosofică (trad. Drăgan Vasile), Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p.103.

[3] filosofia medievală mai este denumită şi SCOLASTICĂ, denumire care provine de la „schola”, ce înseamnă „şcoală”; este vorba despre o gândire de şcoală, dezvoltată în cadrul Bisericii creştine, şi care se conduce după principiul: „Fides quaerens intellectum” – „Credinţa în căutarea înţelegerii”.

[4] lb.gr. te on he on – după Aristotel – cauza primă, substanţa, esenţa imuabilă, altfel spus, ceea ce face ca un lucru să fie într-un mod determinat, dincolo de toate schimbările sau modificările sale accidentale.

[5] „Bunul-simţ [raţiunea] este lucrul cel mai bine distribuit din lume. Fiecare om crede că este cel mai bine înzestrat în această privinţă, atât de înzestrat încât şi aceia care sunt cel mai greu de mulţumit în alte privinţe, n-au obiceiul de a dori mai mult decât au. (…) puterea de a judeca bine şi de a distinge ce-i adevărat de fals, ceea ce propriu-zis numim ‹‹bunul-simţ›› sau raţiune, există în mod firesc la toţi oamenii. (…) diversitatea părerilor noastre nu vine de la aceea că unii suntem mai cu judecată decât alţii, ci numai de la aceea că noi călăuzim gândurile noastre pe căi diferite şi nu avem în vedere toţi aceleaşi lucruri. Căci nu este de ajuns să ai un creier bun; principalul este să te serveşti bine de el” (Discurs asupra metodei de a ne călăuzi bine raţiunea şi de a căuta adevărul în ştiinţe, trad. George I. Ghidu, Editura Mondero, Bucureşti, 2003, p.7).

[6] Baruch Spinoza îşi intitulează cea mai importantă lucrare în mod sugestiv „Ethica more geometrico demonstrata”, adică Etica demonstrată prin metoda geometrică, încercând să aşeze probleme precum libertatea şi moralitatea în limbajul riguros al axiomelor, definiţiilor, teoremelor şi demonstraţiilor.

[7] în filosofiile tradiţionale de pânăla Nietzsche există mai multe forme de raţionalism: raţionalismul metafizic (transcendent), raţionalismul matematic (imanent), raţionalismul formal-aprioric (kantian); iar în filosofia contemporană cel mai cunoscut este raţionalismul critic al lui Karl Raimund Popper.

[8] intitulându-şi una dintre opere Meditationes de Prima Philosophia, Descartes este poate primul gânditor care consacră termenul de „meditaţie” în limbajul filosofic, în sensul unui dialog autentic cu propriul sine, nealterat de nimic şi al cărui scop este regăsirea.

[9] se poate admite că îndoiala carteziană este mai curând o propedeutică – parte pregătitoare – la demersul pe care subiectul cunoscător (ego cogitans) îl întreprinde în căutarea certitudinii.

[10] dubito ergo cogito, cogito ergo sum, sum ergo Deus est – punctul arhimedic al gândirii carteziene, tot astfel cum la Immanuel Kant, punctul de sprijin poate fi considerată celebra formulare din Critica raţiunii pure: „întreaga cunoaştere începe cu experienţa dar nu se reduce la aceasta”.

Anunțuri
Această intrare a fost publicată în Filosofie.

3 comentarii la “Problema cunoaşterii în filosofia modernă – câteva elemente de epistemologie clasică…

  1. Iulia Ramona spune:

    sincer am inteles cat de cat principiile filosofie,chiar daca as fi tentata sa mai citesc odata textul pentru a intelege mai bine filosofia,mi se pare interesant faptul ca filosofii sunt cei care doresc a dobandii cunostiinte pentru ca apoi sa le rationalizeze,dandu-le un nou inteles,mai amplu.

    • Nu de puţine ori vei avea impresia (deloc greşită) că filosofii se ascund, se retrag în propriul univers, de parcă nu vor să fie înţeleşi, parcă se joacă cu minţile curioase… Însă cred că tocmai asta este frumos la filosofie: te provoacă, te subjugă, îţi promite să te scoată într-un luminiş (al gândirii) când de fapt te aruncă şi mai adânc în hăţişuri… Dar te întreb: când înveţi mai bine bucuria seninătăţii dacă nu tocmai atunci când rătăceşti prin întuneric sau clarobscur? Nu încerca să-i înţelegi, ci mai curând bucură-te la capătul sau în miezul eforturilor tale…

  2. Chifan Vasile spune:

    Vizitaţi şi adresa următoare căci poate veţi găsi informaţii utile
    http://tonysss.wordpress.com/category/logica/

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s